Iefta a făcut o juruinţă Domnului şi a zis: “Dacă vei da în mâinile mele pe fiii lui Amon, oricine va ieşi pe porţile casei mele înaintea mea, la întoarcerea mea fericită de la fiii lui Amon, va fi închinat Domnului, şi-l voi aduce ca ardere de tot.” (Jud. 11.30)
Renunţând să se mai închine lui Dumnezeu, israeliţii au căzut în faţa filistenilor şi amoniţilor practicând iarăşi idolatria. În Judecători 10 ni se spune că Dumnezeu le-a refuzat iniţial strigătele disperate după ajutor. După ce au scos însă dumnezeii străini din mijlocul lor şi au continuat să se roage cu putere, Dumnezeu Şi-a arătat din nou inima Sa plină de iubire ascultându-le rugăciunile. Întotdeauna Dumnezeu, ca un tată îndurător, este mişcat chiar şi de suferinţa copiilor Săi îndărătnici. Profetul Oseea reproduce în acest sens cele mai duioase cuvinte ale dragostei lui Dumnezeu pentru poporul Israel: „Cum să te dau Efraime? Cum să te predau Israele? Cum să-ţi fac ca Admei? Cum să te fac ca Ţeboimul? Mi se zbate inima în Mine şi tot lăuntrul Mi se mişcă de milă! Nu voi lucra după mânia Mea aprinsă, nu voi mai nimici pe Efraim; căci Eu sunt Dumnezeu, nu un om. Eu sunt Sfântul în mijlocul tău şi nu voi veni să prăpădesc.” (Oseea 11.8-9) Dar când armatele amoniţilor se aflau în Galaad, iar Israelul se strânsese la Miţpa, se căuta un lider militar cu prestanţă şi autoritate. Dacă liderul lipseşte nu există nici izbândă, şi nici viziune. Oamenii sunt ca o turmă de oi risipite şi fără păstor câtă vreme nu-L au la cârma vieţii lor pe Păstorul cel bun care a zis: „Mare este secerişul dar puţini sunt lucrătorii! Rugaţi, dar, pe Domnul secerişului să scoată lucrători la secerişul Lui!” (Mat. 10.37-38) În acest caz era vorba de un conducător militar, priceput şi viteaz sub mâna căruia Israel trebuia să lupte împotriva duşmanilor săi. E momentul să apară pe scena istoriei, prin graţia divină, Iefta din Galaad, un om viteaz dar pe care semenii săi l-au alungat întrucât era fiul unei prostituate. Plecat de acasă în ţara Tob (probabil Siria) Iefta a devenit şef peste o bandă de haiduci. A venit şi momentul reabilitării sale când bătrânii Galaadului amintindu-şi de el l-au căutat ca să-l roage să pornească războiul împotriva amoniţilor. Se poate observa asemănarea, în anumite privinţe, a lui Iefta cu Domnul Isus, prin faptul că asupra naşterii sale a planat o umbră, apoi ca şi Isus, el a fost respins de fraţii săi. Dar când au ajuns în robia amoniţilor fraţii lui Iefta l-au chemat să le fie salvator. Domnul Isus va veni a doua oară, ca Rege al întregului pământ, să-l salveze pe Israel din cel mai mare necaz al vremii din urmă. Atunci Israel se va pocăi şi-L va recunoaşte în masă pe Mesia, cum scrie în Zaharia 12. Chemat ca lider în luptă, Iefta a pretins să devină chiar conducătorul poporului în urma victoriei pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, o va repurta împotriva amoniţilor (Jud. 11.9,11). De la prima sa acţiune vedem că el nu s-a aruncat orbeşte în luptă, ci a trimis soli pentru negocieri cu regele fiilor lui Amon. Noi în schimb nu avem de negociat nimic cu forţele întunericului atunci când vestim Evanghelia Domnului Isus Cristos în lume, dar avem de urmat o pregătire, prin multă rugăciune şi meditaţie, deoarece adevăratele bătălii spirituale se câştigă pe genunchi înaintea Domnului secerişului. Negocierile au fost un fiasco datorită regelui Amonului care s-a plâns că Israel i-a luat cu forţa o parte din teritoriile sale când venea din Egipt. Dând dovadă de solide cunoştinţe în ceea ce priveşte geneza poporului Israel, Iefta a negat acuzaţia regelui amonit, explicând destul de limpede că Dumnezeu le-a cerut atunci în mod expres evreilor să nu se amestece cu amoniţii şi moabiţii, rudele lor îndepărtate care proveneau din Lot (cf. cu Deut. 2.4,5, 9,19). Nu evreii i-au cucerit pe amoniţi, ci amoriţii conduşi de Sihon, pe care până la urmă Israel l-a înfrânt. Negocierile s-au finalizat cu refuzul amoniţilor de a-şi retrage pretenţia teritorială, ceea ce a condus la începerea războiului între Israel şi Amon. Cel mai controversat moment al vieţii galaaditului Iefta este atunci când el Îi face lui Dumnezeu o juruinţă, după unii neînţeleaptă, spunând: „Dacă vei da în mâinile mele pe fiii lui Amon, oricine va ieşi pe porţile casei mele înaintea mea, la întoarcerea fericită de la fiii lui Amon, va fi închinat Domnului, şi-l voi aduce ca ardere de tot.” (Jud. 11.30,31) Rostirea acestei juruinţe a fost făcută după ce Duhul Domnului a venit peste Iefta. (Jud. 11.29) Desigur Biblia nu spune nicăieri că juruinţele făcute de credincioşi lui Dumnezeu ar fi obligatorii, dar cine face o juruinţă trebuie s-o şi aducă la îndeplinire, pentru că altminteri cum putem aştepta ca Dumnezeu să facă anumite lucruri pentru noi dacă noi înşine nu ne achităm faţă de El obligaţiile pe care, de bună voie, ni le-am asumat (vezi Num. 30.2). În Numeri 6, vers 2 şi 21, este menţionată foarte clar juruinţa de nazireat pe care cineva, un bărbat sau o femeie, o face Domnului, cu scopul ca să se închine Lui. În Numeri 21.2 întregul Israel, fiind în luptă, a făcut o astfel de juruinţă spunând: „Dacă vei da pe poporul acesta în mâinile mele, îi voi nimici cu desăvârşire cetăţile.”, lucru care s-a întâmplat în realitate în lupta cu canaaniţii şi care ne arată că valoarea unei juruinţe este cu atât mai mare cu cât aceasta corespunde cât mai fidel cu voia lui Dumnezeu. Nu-mi propun să intru în mai multe detalii tehnice privind juruinţele pe care credincioşii biblici, şi mai ales cei nou-testamentari, le-au făcut Domnului. Un singur lucru aş vrea să ne fie clar pentru început că, după câte se pare, o juruinţă este un acord bilateral în care Dumnezeu acceptă să intre cu partenerul uman, de dragul acestuia şi cu scopul de a-l întări în credinţă, mai ales în tot ceea ce ţine de credinţa practică. Cel ce face juruinţe lui Dumnezeu este ca un alpinist care vrea să escaladeze un munte, dar folosindu-se nu numai de puterea lui, ci mai ales de puterea lui Dumnezeu, care vrea în mod sigur ca omul să ajungă în locul acela. Şi acum urmează întrebarea logică şi simplă care se impune de la sine: A vrut oare Dumnezeu să smulgă de pe buzele lui Iefta acea făgăduinţă extrem de riscantă şi controversată? Pe de altă parte, ştim că există texte biblice binecunoscute care interzic cu desăvârşire sacrifiile umane. De pildă în Lev. 18.21 se spune: „Să nu dai pe niciunul din copiii tăi ca să fie adus jertfă lui Moloh şi să nu pângăreşti Numele Dumnezeului tău”. În Lev. 20.2 Dumnezeu cere ca astfel de oameni, care aduc pe copiii lor drept jertfă lui Moloh, să fie pedepsiţi cu moartea. La repetarea legilor, Moise reia această temă ca avertisment în Deut. 12.31 condamnând din nou practicile canaaniţilor care îşi ardeau copiii în foc ca să slujească dumnezeilor lor. În acelaşi sens, vedem la Deuteronom 18.10-12 cum Moise pune alături de ocultism (în care se includ ghicirea, cititul în stele, vestirea viitorului, vrăjitoria, descântecele, necromanţia, etc.) şi trecerea copiilor prin foc ca ofrande aduse idolilor canaaniţi. Întrebarea mea încă îşi mai aşteaptă răspunsul. După interpretarea literală a textului, se înţelege, că viteazul Iefta, obţinând victoria împotriva amoniţilor, la interval de două luni a adus-o pe fiica sa ca ardere de tot Domnului. Susţinătorii acestei idei pot lua ca sprijin şi cazul lui Avraam, pe care Dumnezeu l-a oprit în final să-l jertfească pe Isaac. Nu găsim aici menţiunea că Dumnezeu ar fi făcut la fel şi cu Iefta. Un alt argument în sprijinul ideii de mai sus ar mai putea fi şi moştenirea culturală şi religioasă a lui Iefta care nu era sută la sută evreiască. Alţii consideră că, dimpotrivă, Iefta nu a jertfit-o în mod fizic pe fiica sa, pentru a nu fi încălcate versetele biblice expuse mai sus, ci a închinat-o Domnului pentru tot restul vieţii sale. Sublinierea faptului că „ea nu cunoscuse împreunarea cu bărbat” ar putea însemna că fiica lui Iefta a fost adusă ca o jertfă vie pentru a-şi dedica întreaga ei viaţă castităţii şi slujirii lui Dumnezeu. Aici ne putem gândi la precizarea din 1 Cor. 7.34, prin care apostolul Pavel se referă la deosebirea dintre femeia măritată şi cea nemăritată: „Tot aşa, între femeia măritată şi fecioară este o deosebire: cea nemăritată se îngrijeşte de lucrurile Domnului, ca să fie sfântă şi cu trupul şi cu duhul; iar cea măritată se îngrijeşte de lucrurile lumii, cum să placă bărbatului ei.” Revenind la juruinţa lui Iefta eu cred că se cuvine să menţionăm neapărat curajul şi sinceritatea tatălui, pe de o parte, precum şi ascultarea şi supunerea fetei, pe de altă parte. Dumnezeu Şi-a făcut datoria dându-i lui Iefta biruinţa împotriva lui Amon: Israel a fost eliberat. Ideea centrală, care se desprinde din juruinţa lui Iefta, este că nu trebuie să facem Domnului promisiuni cu uşurinţă. Promisiunile pe care le facem reflectă, în fiecare caz, maturitatea noastră spirituală de gândire, şi nu în ultimul rând, adâncimea voiei lui Dumnezeu în ceea ce ne priveşte. Iefta a câştigat victoria, dar şi-a „pierdut” fiica punând-o în cea mai sigură mână, în mâna lui Dumnezeu. Iată un principiu al creşterii copiilor noştri cules din viaţa lui Iefta: dacă îi lăsăm pe mâna lumii seculare, ca şi cum i-am păstra pentru noi, vor ajunge în focul cel veşnic şi-i vom pierde în final pentru totdeauna. Dacă îi vom pune, ca şi Iefta, în mâna lui Dumnezeu, poate îi vom pierde pe moment (ca şi Ana pe micul Samuel la templu), dar îi vom câştiga pentru veşnicie. Un lucru este sigur, ceea ce am păstrat cu încăpăţânare pentru noi, dintr-un spirit egoist, sunt lucruri şi persoane pe care le-am pierdut sau suntem pe cale să le pierdem în curând; ceea ce am pus în mâna Domnului va rămâne veşnic cu noi când „vom fi totdeauna cu Domnul.” (1 Tes. 4.17) Dragi părinţi, aduceţi-i pe copiii dvs. înaintea Domnului şi încredinţaţi-I Lui prin rugăciune şi post. O parte importantă din lupta noastră cu vrăjmaşii poporului lui Dumnezeu este să ne creştem copiii pentru cer, nu pentru iad. De aceea creşteţi-i în învăţătura Scripturii şi, când se vor face mari, vor face alegeri mature pentru a urma Calea Domnului. Dacă noi ne vom face partea noastră, în mod sigur, Dumnezeu nu va uita să-Şi facă partea Lui.
