Iertarea

Iertarea...un cuvânt a cărui însemnătate cei mai mulți oameni o consideră ușor de înțeles, însă cu mult mai greu de înfăptuit, un adevăr pe care Domnul Isus l-a făcut desăvârșit și la care avem acces prin minunata Sa dragoste. Mai mult de atât, iertarea este dovada netăgăduită a iubirii care transcede dincolo de ființa trecătoare, de lut, făcând posibilă asemănarea tot mai adâncă a sufletului nostru cu chipul veșnicului nostru Creator. A ierta presupune a trece cu vederea vina, greșeala cuiva, a scuti de pedeapsă sau a nu mai considera vinovată o persoană care a greșit. Pentru a înțelege mai bine importanța acestui act de origine divină, este important să privim înapoi în timp la planul minunat al lui Dumnezeu cu omul, făptura creată după chipul și asemănarea Sa. Ruptura relației desăvârșite pe care primii oameni au avut-o cu Tatăl s-a produs prin neascultare, prin prezența păcatului care a atras după sine o sentință aspră rostită de către un Dumnezeu al dreptății. Acela a fost momentul în care firea pământească a fost dobândită de către ființa umană, fire care luptă și azi cu ceea ce inițial Dumnezeu a pus în om; s-a declanșat un adevărat „război” înlăuntrul omului, după cum îl numește Petru în Epistola sa („[...] să vă feriţi de poftele firii pământeşti care se războiesc cu sufletul.” 1Pet.2:11). Păcatul s-a transmis din generație în generație („Iată că sunt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea.” Ps.51:5) și a îndepărtat tot mai mult făptura umană de Creatorul ei însă un hotar important a fost momentul în care Dumnezeu a binecuvântat credincioșia lui Avraam și a ales astfel pe Israel ca popor deosebit pentru a i se descoperi și a-l învăța voia Sa prin Lege. Atunci omul a înțeles că „plata păcatului este moartea” (Rom.6:23), că „după Lege, aproape totul este curăţit cu sânge; şi fără vărsare de sânge, nu este iertare” (Evr.9:22). Totuși, de ce ne spune Cuvântul că jertfele aduse de către preoți pe altar, pentru curățirea de păcate a poporului, „nu pot duce pe cel ce se închină în felul acesta, la desăvîrşirea cerută de cugetul lui.” (Evr.9:9)? Fiindcă jertfa trebuia adusă în fiecare an pentru iertarea păcatelor săvârșite, însă în cugetul omului nu avea loc nici o schimbare și el săvârșea apoi, din nou, aceleași păcate, învârtindu-se într-un cerc vicios al propriei sale firi pământești. Plata păcatului, hotărâtă prin dreptate, este moartea. Omul nu ar fi putut plăti acest preț pentru a redobândi viața veșnică pentru care fusese creat, părtășia deplină cu Creatorul său. Însă în înțelepciunea Sa, Dumnezeu a pregătit încă de atunci, de la căderea primilor oameni, un plan deosebit pe care mintea noastră nu-l poate cuprinde pe deplin („după cum printr-o singură greşală, a venit o osîndă, care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură Hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o Hotărâre de neprihănire care dă viaţa.” Rom.5:18). Isus Hristos, care este oglindirea slavei și întipărirea ființei lui Dumnezeu, a fost singura Jertfă care a putut plăti vina imensului păcat al omenirii, fiindcă s-a născut fără a dobândi păcatul adamic și El însuși nu a păcătuit, deși a fost în toate lucrurile ispitit ca și noi. Cu alte cuvinte, Dumnezeu și-a arătat dragostea față de noi jertfindu-se pe Sine („Eu şi Tatăl una suntem” In.10:30), dovedind astfel o iubire care întrece orice cunoștință, înaintea căreia orice făptură din cer sau de pe pământ se pleacă în uimire. Oprește-te din alergarea ta pentru o clipă și meditează în adâncul inimii tale... încearcă să înțelegi cu toată ființa ta ce preț a plătit singurul și atotputernicul Dumnezeu când S-a coborât din slava cerească pe cea mai de jos treaptă a smereniei, parcurgând un drum al durerii și suferinței de la întrupare până la suferirea pedepsei pe care tu și eu o meritam. Un Dumnezeu sfânt, pe deplin curat, care nu poate suferi păcatul, a făcut dreptate plătind în locul nostru consecința nelegiuirii noastre. Poate că este un subiect atât de des tratat de la amvoanele bisericilor și atât de bine cunoscut, însă nu știu câte suflete înțeleg cu adevărat imensa durere, dragostea de nedescris și minunata însemnătate a vieții pe care Domnul Isus a dus-o pe acest pământ. A luat robia asupra Sa, a fost trecut prin sita încercărilor și ispitelor de tot felul, a parcurs un drum pe care nici o ființă nu l-ar fi putut parcurge, la al cărui capăt a fost adus ca Jertfă pe altarul întregii lumi. Chipul plin de slavă i-a fost brăzdat de sudoarea crucii și scuipat de cei nelegiuiți... pe capul încununat de coroana împărătească a cerului i-a fost așezată o cunună de spini... în locul veșmintelor de lumină a fost îmbrăcat cu durere și sânge... mâinile care mângâiaseră pe cei căzuți și vindecaseră pe cei bolnavi, au fost străpunse de cuie... picioarele care străbătuseră ținuturi întregi pentru a propovădui dragostea lui Dumnezeu, au fost țintuite pe cruce. Privește prin ochii credinței pe Fiul lui Dumnezeu, care susține pământul pe brațele Sale, care a creat cerurile și oștirea lor cu suflarea gurii Lui, privește cum suferă în tăcere moartea care pe drept îți era destinată ție, răstignit pe cruce și batjocorit, apăsat de povara fiecărui cuvânt nepotrivit pe care gura ta l-a rostit, fiecărui gest și faptă rușinoasă pe care ai făcut-o, fiecărui gând murdar și fiecărui sentiment urât al inimii tale („Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre.” Isa.53:5). Consideri că este dreaptă această răsplătire, treci ușor pe lângă Jertfa supremă a Tatălui? Aceasta este dragostea pe care ți-o poartă, în acest fel poți înțelege că fără nici un merit, ai fost iertată, iubită, răscumpărată. Tu, femeie, ai preț în Ochii Celui care te-a creat. Ai primit cel mai minunat lucru care a fost făcut posibil în acest univers: IERTAREA. Zi de zi, clipă de clipă, ochii tăi ar trebui să plângă de bucurie, inima să îți tresalte în laude de mulțumire înaintea măreției și dragostei care îți oferă în dar IERTAREA și, mai mult, eternitatea alături de Cel care te-a iubit întâi. Dar tu, căreia ți s-a arătat un așa de mare har, îndrăznești să te oprești și să faci un pas înapoi când ți se cere să oferi, la rândul tău, iertare? Tu, care ai lovit cu păcatul tău în Hristos pe cruce, ai dreptul să spui „Nu” acelui suflet care ți-a greșit ție? („Dar dacă nu iertaţi oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre.” Mt.6:15) Când Petru numește femeia un „vas mai slab”(1Pet.3:7) în comparație cu ceea ce Domnul a pus în caracterul bărbatului, se referă, printre altele, la sensibilitatea deosebită a acesteia, la ușurința cu care poate fi rănită, afectată înlăuntrul ei ca urmare a vorbelor sau acțiunilor celor din jurul său. Dumnezeu a creat în acest fel făptura noastră și trebuie să îi dăm slavă Lui pentru aceasta, fiindcă sensibilitatea nu trebuie înțeleasă ca un defect. „Femeia înţeleaptă îşi zideşte casa” (Prov.14:1), „femeia este slava bărbatului” (1Cor.11:7) și prin sensibilitatea sa ea își manifestă atenția deosebită, dragostea, jertfirea pentru copiii și bărbatul ei. Ea este menită să zidească, să încurajeze, să iubească cu gingășie. Femeia care se teme de Domnul „este mai de preţ decât mărgăritarele„ și „inima bărbatului se încrede în ea” (Prov.31:10,11); ea „este îmbrăcată cu tărie şi slavă, şi râde de ziua de mâine. Ea deschide gura cu înţelepciune, şi învăţături plăcute îi sunt pe limbă” și tot ea este cea care „veghează asupra celor ce se petrec în casa ei”(Prov.31:25-27). Trebuie să recunoaștem cât de ușor putem fi rănite de vorbele sau acțiunile soțului, copiilor, mamei sau soacrei, rudelor sau surorilor noastre în Domnul. De multe ori, chiar fără voie sau din neștiință se întâmplă ca cei din jurul nostru să ne rănească sufletul și pentru unele dintre noi rănile se vindecă mai greu. Însă pentru a trece peste aceste încercări prin care trebuie să dovedim dragoste, milă și iertare celor care ne-au greșit, avem nevoie de iubirea Tatălui pe care El a manifestat-o pentru noi atunci când am primit IERTAREA. Noi trebuie să oferim, la rândul nostru, acea iertare sinceră, jertfitoare, în care trebuie să călcăm peste eul, mândria și dreptul pe care considerăm că îl avem înaintea celui/celei care ne-a greșit. Să ne asemănăm cu portretul femeii temătoare de Dumnezeu pe care ne-o prezintă Biblia și, mai mult, să ne asemănăm cu Cel care a iertat în chip desăvârșit. Iartă exact așa cum vrei ca Dumnezeu să te ierte pe tine atunci când păcătuiești înaintea Sa; iartă cu adevărat, din inimă, fără a privi apoi pe cel/cea care ți-a greșit cu ochi judecători și răscolitori asupra ceea ce a săvârșit în trecut. Iartă nu o dată, nici de două ori, ci atât cât dorești ca Dumnezeu să te ierte pe tine. Fiindcă dacă nu IERȚI așa cum a IERTAT El, nu poți susține că îl iubești pe Dumnezeu. Acest lucru, deși sună foarte dur, este un adevăr al Scripturii: „Dacă zice cineva: «Eu iubesc pe Dumnezeu», și urăște pe fratele său, este un mincinos; căci cine nu iubește pe fratele său, pe care-l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede?” 1In.4:20). Dacă dragostea lui Dumnezeu sălășluiește în tine, atunci vei revărsa această dragoste din plin peste cei din jurul tău și îi vei putea ierta pe cei care îți greșesc. Iar atunci când vei înfăptui acest act divin, te vei asemăna cu Tatăl care apoi într-o zi îți va spune: „Vino, fiică binecuvântată, de moștenește Împărăția împreună cu Mine, fiindcă ai învățat de la Mine să iubești, să ierți, să porți Chipul Meu.”