Lumea, care zace în cel rău, este în permanenţă un teren de luptă pentru întâietate. Diavolul, supra-numit şi „prinţul” acestei lumi, a dorit de la căderea sa în păcatul mândriei să fie mai mare decât toţi îngerii şi serafimii, mai mare chiar decât Dumnezeu Însuşi. În cartea profetului Ezechiel, la cap. 28, v. 14 ni se spune că el a fost uns de Dumnezeu ca „heruvim ocrotitor cu aripile întinse”. Prin pana prorocului inspirat de Duhul Sfânt ni se dau următoarele amănunte despre căderea lui Lucifer: „... te pusesem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu, şi umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare. Ai fost fără prihană în căile tale, din ziua când ai fost făcut, până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine.” Nu numai că a luptat împotriva lui Dumnezeu şi a corupt o treime din îngeri, care s-au dat de partea sa, dar diavolul s-a strecurat şi în grădina Edenului, ca să distrugă familia creată de Dumnezeu a primului Adam. De aceea al doilea Adam, Isus Hristos a venit în lume în primul rând, ca să recâştige terenul pierdut de primul Adam în faţa şarpelui şi, în al doilea rând, să-l distrugă pe diavol şi lucrările lui. Primul Adam şi Diavolul travestit în şarpe ţin de prima creaţie, care a căzut sub blestemul păcatului. Al doilea Adam, prin moartea pe care a suferit-o pentru noi cei păcătoşi şi prin învierea Sa din morţi a devenit capul noii creaţii care nu mai poate cădea niciodată sub pedeapsa păcatului. De aceea în Psalmul 2, după ce ni se arată răscoala neamurilor răzvrătite împotriva lui Dumnezeu, Tatăl ceresc îşi prezintă Alesul care deja a biruit pe diavolul şi lumea celor răi şi a suportat pe cruce pedeapsa întregii lumi pentru păcat. Lumea sub imboldul mândriei lui Satan va căuta în vremea din urmă un supra-om ca s-o conducă, un geniu al politicii mondiale care va soluţiona toate conflictele omenirii, o capodoperă a Satanei căreia îi vor cădea la picioare toţi conducătorii naţiunilor pentru o scurtă vreme. În îndelunga Lui răbdare Dumnezeu le va permite acest lucru, exact aşa cum i-a permis şi şarpelui să intre în grădina Edenului ca să-L înşele pe Adam. Dar după trecerea acelui timp hotărât şi permis de Dumnezeu, El, Creatorul şi Răscumpărătorul omenirii, Îşi va anunţa Alesul prin cuvintele pe care nu mulţi le-au pus la inima lor: „Totuşi, Eu am uns pe Împăratul Meu, pe Sion, muntele Meu cel sfânt.” (Ps. 2.6) „Oare chiar n-aţi ştiut acest lucru?”, pare să-i întrebe Dumnezeu pe mai-marii acestei lumi apostate. Răspunsul Fiului este hotărât şi neîntârziat şi are un puternic ecou în inimile tuturor credincioşilor Săi: „Eu voi vesti hotărârea Lui, zice Unsul. Domnul Mi-a zis: „Tu eşti Fiul Meu! Astăzi Te-am născut. Cere-Mi şi-Ţi voi da neamurile de moştenire şi marginile pământului în stăpânire! Tu le vei zdrobi cu un toiag de fier şi le vei sfărâma ca pe vasul unui olar.” (Ps. 2.7-9) Domnul Isus Hristos este Cel întâi născut dintre cei morţi şi asta are legătură directă cu învierea Sa din morţi. Împăratul uns de Tatăl a trebuit să sufere pentru noi moartea pe cruce înainte de a intra în slava Sa eternă. El a fost ales de Tatăl ca Împărat şi la rândul Său, venind aici pe pământ ca Fiu al omului, ca al doilea Adam (evident şi ultimul, n. n.) a ales să-L asculte pe Tatăl deoarece „măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce. De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult şi I-a dat Numele, care este mai presus de orice nume; pentru ca în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ, şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul.” (Filipeni 2.6-11) Găsim aici în Filipeni 2 un model şi o cale de urmat pentru alegerile noastre în relaţia cu Dumnezeu, pe care nimeni şi nimic din această lume n-ar trebui să le influenţeze. Când eram copii, vă amintiţi, depindeam de părinţii noştri. Pe plan spiritual însă depindem tot timpul de Dumnezeu, indiferent de măsura harului primit şi de vârsta noastră spirituală. Să medităm în continuare la alegerea Tatălui ceresc cu privire la Domnul Isus Hristos: „Eu am uns pe Împăratul Meu pe muntele Sion!” Putem remarca în primul rând relaţia personală cu Împăratul ceresc. Nu toţi cetăţenii unei ţări au o relaţie personală cu regele sau cu preşedintele ţării lor. Această relaţie este o onoare pentru ei, cu condiţia să n-o facă cu gânduri de răzbunare faţă de altă persoană. În cazul relaţiei noastre cu Dumnezeu, iniţiativa Îi aparţine totdeauna Creatorului. Aşa a fost în grădina Edenului, la muntele Sinai sau în ieslea din Betleemul Iudeii când Dumnezeu S-a întrupat în Persoana Pruncului Isus. Revelaţiei lui Dumnezeu fiecare om păcătos trebuie să-i răspundă cu pocăinţă, prin credinţa în Hristos, care este Mijlocitorul dintre El şi noi. Credinţa vine în urma auzirii Cuvântului şi este „o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd.” (Evr. 11.1) O relaţie interpersonală necesită un aport din partea ambelor părţi: Dumnezeu ne-a dat Duhul Său cel Sfânt, Scriptura şi harul pentru mântuire şi slujire în Trupul lui Hristos care este Biserica. Aportul nostru constă în citirea, ascultarea şi împlinirea Cuvântului, în rugăciunea cu mulţumire şi laudă, cu cântări de bucurie şi recunoştinţă, în mărturisirea către alţii a dragostei lui Dumnezeu pentru toţi oamenii. În declaraţia Tatălui ceresc mai putem vedea locul şi importanţa ungerii Împăratului care este unic. Mai erau unşi în Israel profeţii şi preoţii, dar Împăratul ceresc, Mesia, este uns cu Duhul Sfânt pentru întreaga Sa misiune: cea de Miel al lui Dumnezeu, de Răscumpărător al celor mântuiţi şi de Împărat peste tot pământul, la a doua Sa venire, când va apare pe norii cerului şi toţi Îl vor vedea din locul în care se vor afla: din cer, de pe pământ şi de sub pământ. (Apoc. 1.7) Când a ajuns în satul Nazaret, în care crescuse, Isus a citat în sinagoga acelei localităţi din Isaia 61.1: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea, şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi şi să vestesc anul de îndurare al Domnului.” (Luca 4.18-19) Din acest citat Domnul a omis intenţionat „ziua de răzbunare a Dumnezeului nostru”, care va avea loc la a doua venire, când îi va pedepsi pe toţi duşmanii Săi care L-au respins cu înverşunare. Ungerea ne este dată pentru a confirma veridicitatea alegerii noastre, întrucât aceasta se referă la prezenţa Duhului Sfânt peste noi. În casa sutaşului roman apostolul Petru, predicând despre Domnul Isus le spune ascultătorilor săi: „Ştiţi vorba făcută prin toată Iudeea, începând din Galileea, în urma botezului propovăduit de Ioan; cum Dumnezeu a uns cu Duhul Sfânt şi cu putere pe Isus din Nazaret, care umbla din loc în loc, făcea bine, şi vindeca pe toţi cei ce erau apăsaţi de diavolul; căci Dumnezeu era cu El.” (Fapte 10.37-38) Cât priveşte ungerea împărătească a Domnului Isus, despre ea vorbeşte şi Ps. 45.6-7: „Scaunul Tău de domnie, Dumnezeule, este veşnic; toiagul de domnie al împărăţiei Tale este un toiag de dreptate. Tu iubeşti neprihănirea şi urăşti răutatea. De aceea, Dumnezeule, Dumnezeul Tău Te-a uns cu un untdelemn de bucurie, mai presus decât pe tovarăşii Tăi de slujbă.” Domnul Isus însă nu vrea să domnească singur pe scaunul de domnie al Împărăţiei Sale, ci El îl va face pe biruitorul din Laodiceea, care-I deschide uşa inimii, părtaş la domnia Sa de o mie de ani: „Celui ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie.” (Apoc. 3.21) Al treilea aspect al ungerii Fiului ca Împărat este locul geografic predestinat acestei domnii: Sion, muntele cel sfânt al lui Dumnezeu. Istoria Sionului începe cu muntele Moria, unde l-a trimis Dumnezeu pe părintele Avraam să-l aducă pe singurul său fiu, Isaac, drept jertfă încercându-i credinţa. Era o repetiţie în costumele Calvarului. Deşi jertfirea lui Isaac n-a mai avut loc, totuşi credinţa lui Avraam din Geneza 22 s-a dovedit a fi o certitudine. Cineva a spus că, în acest caz, Dumnezeu nu S-a cruţat pe Sine de durerea prin care Avraam n-a mai trecut, deşi şi-a primit fiul ca şi cum ar fi înviat din morţi. Cu alte cuvinte Golgota, dealul pe care a fost răstignit Fiul lui Dumnezeu în trup de Om, între doi tâlhari, nu era departe de Moria şi de Muntele Sion. Pe acelaşi masiv deluros se afla şi aria lui Aravna, iebusitul, un locuitor al vechiului Ierusalim (Iebus), de la care regele David a cumpărat pământul pe care mai târziu fiul lui David, regele Solomon, a construit Templul lui Dumnezeu, o minune arhitectonică a lumii de atunci, un simbol al prezenţei divine în mijlocul Israelului. Muntele Sion care străjuieşte cetatea Sion, numită şi cetatea lui David, cucerită cu 3000 de ani în urmă, este obiectul invidiei altor munţi la care se referă Psalmul 68.15-16: „Munţii lui Dumnezeu, munţii Basanului, munţi cu multe piscuri, munţii Basanului, pentru ce munţi cu multe piscuri, purtaţi pizmă pe muntele pe care l-a ales Dumnezeu ca locaş împărătesc? Cu toate acestea Domnul va locui în el pe veci.” Nimeni nu poate dărâma sau distruge alegerea lui Dumnezeu cu privire la Ierusalim, la muntele Sion, drept capitală a Israelului şi chiar a întregului pamânt. Aceşti munţi simbolici ai Basanului care invidiază şi divid Ierusalimul între evrei şi palestinieni pot fi ONU, Liga Ţărilor Arabe, Uniunea Europeană şi alte organizaţii care nu-şi dau seama ce pot să provoace prin această împotrivire diabolică faţă de Ierusalim şi faţă de Unsul Domnului care Se va întoarce în curând pe muntele Măslinilor: „... Domnul Se va arăta, şi va lupta împotriva acestor neamuri, cum S-a luptat în ziua bătăliei. Picioarele Lui vor sta în ziua aceea pe muntele Măslinilor, care este în faţa Ierusalimului, spre răsărit; muntele Măslinilor se va despica la mijloc, spre răsărit şi spre apus, şi se va face o vale foarte mare: jumătate din munte se va trage înapoi spre miază-noapte, iar jumătate spre miază-zi.” (Zah. 14.3-4) Pământul fizic cu formele lui variate de relief se află sub comanda Împăratului uns de Tatăl. Această lume este a Lui, pentru că El a murit pe cruce nu numai pentru mântuirea şi răscumpărarea noastră deplină, adică duh, suflet şi trup, ci şi pentru izbăvirea naturii cu care este împodobită planeta Pământ astfel încât şi aceasta să aibă parte în împărăţia milenială de „libertatea slavei copiilor lui Dumnezeu”. (Rom. 8.21) Împăratul ceresc, în persoana glorioasă a Domnului Isus, când va veni să-Şi ia împărăţia va respecta şi următorul angajament cu privire la cei ce I s-au împotrivit, fie evrei, fie neamuri: „Cât despre vrăjmaşii Mei, care n-au vrut să împărăţesc Eu peste ei, aduceţi-i încoace, şi tăiaţi-i înaintea Mea.” (Luca 19.27) Dreptatea lui Dumnezeu nu poate fi pusă la îndoială de niciun scaun de judecată nici din cer, nici de pe pământ, pentru că ea a trecut cu bine testul suprem al suferinţelor Mielului lui Dumnezeu pe Golgota, iar după trei zile a înviat din morţi. Aleluia!
