Epilog de român

Poate vântul suflă timpul acesta şi îl împinge neiertător în poalele dilatatei eternități. Nici eu, cu efemeritatea mea, nu sunt scutit de el... dar eu mă abandonez suflului acestuia şi-mi privesc urma. Acolo eşti tu, o tânără frumoasă şi credincioasă. Pe pletele tale verzi stătea întinsă o maramă de munte, brodată la gherghef, tivată albastru de Dunăre. Armonios aşezată şi prea frumos lucrată, de la vârful ei, care ți se întindea pe spate, se simte briza mării... Mă înnecam în frumusețea ta şi -mi cufundam mintea în contemplare... oare... oare întâlnirea noastră să fi fost o întâmplare?

Miroseai a fân cosit şi a rouă de brazi... Paşii tăi se legănau ca talăngile oilor ce merg sătule spre staul şi parcă sună... taragotul... Brațele tale erau muncite de sapă şi coasă, iar umărul tău rotund purtat-a furca şi grebla. Dar chiar şi aşa, frumos bronzate şi ferme, ele ridicau mulțimi de oameni şi hrāneau milioane de guri. Pe ele m-am sprijinit ani întregi, şi-n ele mi-am găsit odihna. Mâinile tale m-au mângâiat fără respingere în doine blajine. Iar când palmele tale se uneau în rugăcine atunci frumusețea ta devenea divină, înflorindu-ți sufletul... parfumul lui l-am simțit toți acei ce am împreunat mâinile în rugăciune o dată cu tine.

~& ,"& ~acolo este şi pasul. Pasul cu care eu am călcat pe o floare şi am plecat în vitregimea altor brațe. Azi m-am întors... şi te găsesc cum te-au găsit poeții, pe prispă, aşteptându-mă. Palidă şi istovită schițezi un zâmbet fad, fără reproş... nu mă condamni că am plecat şi încā mā iubeşti. Dar tu... frumoasa mea bătrână cu ochii tăi de cer... ca să rămân mi-e teamă, şi te privesc stingher... miroşi acum a toamnă şi îmi respiri a ger... Părul tāu a ruginit şi s-a rărit. Veşmântul ţi-e rupt, iar palmele bătrâne s-au închleştat într-o veşnică rugāciune. Dar o rană... o rană te seacă de vlagă şi strālucire... prin ea se scurge seva ta, împrăştiindu-se-n lume; şi te usuci ațipită-n tăcerea neputinţei... Ți-am dus dorul, frumoaso, si-acum tot mi-este dor, deşi stau lângă tine, şi sunt al tău popor, dorințele din mine se tem că o să mor... mai cântă-mi înc-o doină, mai cheamă-mă cu foc, căci poate voi rămâne si-ai înflori la loc... Atunci voi închide ochii în pace, aşteptând să mă înveleşti cu Bărăganul tău de flori... iar mâna de țărână se va odihni în locul de unde a fost luată... . . mă întreb dacă nu cumva doar eu am îmbătrânit, iar tu ai rămas la fel de frumoasă... sau poate n-ai fost nicicând tânără, ci doar eu te-am vazut aşa în inocența tinereții mele... Dar... totuşi... tu, Românio, întâlnirea noastră nu a fost o întâmplare. 5.12. 2021, pascariu cristina Mădălina