David a zidit acolo un altar Domnului, şi a adus arderi de tot şi jertfe de mulţumire. A chemat pe Domnul, şi Domnul i-a răspuns prin foc, care s-a pogorât din cer pe altarul arderii de tot. (1 Cron. 21.26) David a zis: “Am săvârşit un mare păcat!” (1 Cron. 21.8)
Unde mai găsim noi astăzi conducători de naţiuni care să-şi recunoască în public păcatul? În urma recensămânului organizat în condiţii suspecte de către regele David, Ioab, căpetenia armatei, a întrebat: “Dar pentru ce cere domnul meu lucrul acesta? Pentru ce să faci pe Israel să păcătuiască astfel?” (v. 3b, c) În urma judecăţii pronunţate de Dumnezeu din pricina acestui păcat de mândrie ciuma din vers. 14 a decimat mii de oameni. David şi-a mărturisit păcatul, l-a regretat intens şi a fost, în consecinţă iertat. Un principiu biblic binecunoscut de cititorii şi trăitorii învăţăturilor creştine spune că, deşi Dumnezeu iartă pe păcătosul care se pocăieşte şi se lasă de păcat, totuşi El nu poate, cf. dreptăţii divine, să nu pedepsească păcatul în trupul omului. Sufletul şi duhul sunt salvate de la pedeapsa veşnică, dar păcatul a fost comis în trup şi Dumnezeul nostru fiind drept Îşi onorează propria Sa Lege. Procedând astfel Dumnezeu: 1. Îşi susţine autoritatea Sa incontestabilă; 2. Îşi curăţeşte poporul de efectele murdare ale păcatului; 3. Se revelează pe Sine în faţa tuturor făpturilor din univers ca un Conducător drept şi infailibil. Păcatul primilor oameni în grădina Edenului nu s-a datorat în exclusivitate şarpelui, ci a avut drept cauză principală inima omului din care ies toate păcatele şi relele societăţii umane până în vremea noastră. Aşa au stat lucrurile şi cu păcatul regelui David din 1 Cronici cap. 21. Mergând pe firul naraţiunii biblice este evident că Dumnezeu i-a permis lui Satan să-l ispitească pe David. S-o spunem clar: Dumnezeu nu este autorul răului, dar El îngăduie răul pentru a-l face să slujească scopurilor Sale prestabilite din veşnicie. Fără îndoială că neascultarea şi mândria lui David L-au făcut pe Dumnezeu să se mânie pe tot poporul. Pentru recensământul făcut de David nu s-a strâns nicio răscumpărare cum se poruncise la Exod 30.12: “Când vei socoti pe copiii lui Israel şi le vei face numărătoarea, fiecare să dea Domnului un dar în bani, pentru răscumpărarea sufletului lui, ca să nu fie loviţi de nicio urgie, cu prilejul acestei numărători.” David şi-a mărturisit păcatul imediat şi s-a smerit înaintea lui Dumnezeu. Au murit 70000 de oameni datorită ciumei. Cineva a spus despre mândria lui David: “El se simţea mândru de mulţimea supuşilor săi, dar Justiţia divină a urmat un curs diferit de raţiunea umană reducând numărul locuitorilor. Pe bună dreptate ni se iau nouă, celor slabi şi neajutoraţi, acele lucruri de care suntem cei mai mândri.” Când potrivit textului din 1 Cron. 21.16-17 David şi-a ridicat ochii şi a văzut pe Îngerul Domnului cu sabia scoasă deasupra Ierusalimului răspunsul regelui este extrem de util pentru fiecare din noi care păcătuim zilnic împotriva lui Dumnezeu: 1. David şi-a mărturisit păcatul şi I-a cerut Domnului iertare. Iată prima utilitate a rugăciunii (v. 8). El n-a fugit de pedeapsă ci, dimpotrivă, a cerut ca el însuşi să fie corectat pentru acest păcat. 2. A acceptat pedeapsa pentru nelegiuirea sa cf. vers. 17: “Mâna Ta să fie peste mine şi peste casa tatălui meu.” Rugăciunea sa capătă astfel un accent de ispăşire atotinclusivă pentru toată casa lui David. El îşi asumă astfel păcatul tuturor celor din casa lui. David se dovedeşte a fi în rugăciune un mijlocitor remarcabil, aşa cum au fost şi Avraam şi Moise. 3. David s-a încredinţat pe sine totalmente în braţele îndurării divine cu toate că supărarea lui Dumnezeu îl încolţise puternic în cuget şi în inimă. David preferă mâinile Domnului (v. 13) şi nu doreşte să fie pedepsit de ura oamenilor duşmănoşi. Este cu totul interesant că oamenii buni gândesc bine despre Dumnezeu şi atunci când El Se încruntă la ei. David preia în acest fel o trăsătură din credinţa neprihănitului Iov din vechime: “Deşi mă va ucide, totuşi mă voi încrede în El.” La Golgota, Mielul lui Dumnezeu şi Fiul lui David, S-a încrezut în Tatăl şi a murit pentru noi toţi încredinţându-Şi duhul în mâna lui Dumnezeu. 4. În al patrulea rând David se constituie, chiar şi atunci când a greşit, un păstor care-şi apără cu duioşie şi fermitate propria sa turmă: “Oile acestea, ce-au făcut ele oare?” Ca rezultat al mărturisirii păcatului şi al mijlocirii pentru poporul Israel, Dumnezeu prin intermediul profetului Gad l-a îndrumat pe David să achiziţioneze aria lui Ornan (Aravna de la 2 Samuel), un iebusit, vechi locuitor al Ierusalimului şi să zidească acolo un altar pentru jertfe. Ornan, cu o inimă deschisă pentru Dumnezeu, i-a oferit tot pământul respectiv în dar lui David. Dar împăratul n-a vrut să accepte darul acesta ca nu cumva atitudinea sa să fie cotată mai târziu ca fiind ceva superficial şi fără valoare, trădând într-un fel lipsa de dragoste pentru Dumnezeu. Ştim că dragostea pentru Dumnezeu înseamnă un sacrificiu, un cost personal care trebuie asumat. Reacţia lui David la oferta mai mult decât generoasă a lui Ornan este o mustrare indirectă a tuturor creştinilor care spun că Dumnezeu n-are nevoie de banii şi bunurile noastre, ci numai de inima noastră. Dacă I-am dat inima Domnului tot ceea ce avem este de asemenea al Lui. David a respins propunerea făcută de iebusitul Ornan deoarece a simţit în inima sa, probabil prin Duhul Sfânt, că dacă ar fi acceptat-o n-ar mai fi putut să se asemene cu Dumnezeu pe care L-a costat viaţa Fiului Său pentru mântuirea noastră. Versetul 24, “… nu voi da Domnului ce este al tău, şi nu voi aduce o ardere de tot care să nu mă coste nimic.”, ilustrează cu succes un principiu spiritual extrem de important: slujirea adusă lui Dumnezeu este întotdeauna costisitoare. Aşa a fost şi pentru Maria din Betania care a uns picioarele Domnului Isus cu mir înaintea îngropării Sale. Cel care iubeşte cu adevărat şi se jertfeşte pentru cel iubit nu va considera niciodată prea mare preţul pe care trebuie să-l plătească pentru persoana iubită. După ce David a zidit altarul de jertfă şi a adus arderile de tot şi jertfele de mulţumire, a chemat Numele Domnului şi a primit prin foc răspunsul Lui. Îngerul cu sabia nimicirii s-a retras şi urgia de peste popor a încetat. Acelaşi răspuns prin foc l-au primit Moise, Solomon şi Ilie pe muntele Carmel. Pe acelaşi răspuns mizăm şi noi astăzi, dar de data aceasta este vorba de un foc ceresc asemănător cu limbile de foc venite peste fiecare creştin rugativ în ziua Cincizecimii la Ierualim. Orice alt foc decât limbile de foc ale Duhului Sfânt se aseamănă cu focul străin pe care Dumnezeu nu-l acceptă. Focul străin înseamnă moarte, şi nicidecum viaţă din Cristos. David s-a simţit încurajat de răspunsul divin şi a mai adus şi alte jertfe în locul acela (vers. 28). Astăzi prezenţa lui Dumnezeu nu mai este neapărat legată de un anumit loc geografic sau istoric. Petru va predica această veste bună în casa sutaşului roman Corneliu astfel: “În adevăr, văd că Dumnezeu nu este părtinitor, ci că, în orice neam, cine se teme de El şi lucrează neprihănire este primit de El. (Fapte 10.34,35). Biblia ne arată în 2 Cron. 3.1 că această arie cumpărată de David, unde el a adus o ardere de tot lui Dumnezeu ca să înceteze mânia divină de peste Israel, a devenit ulterior locul pe care s-a construit Templul lui Solomon. Din Geneza 22 ştim, de asemenea, că Avraam l-a adus pe Isaac ca să fie jertfit pe muntele Moria, dar Dumnezeu l-a cruţat pe Isaac oprind la timp mâna lui Avraam. Aici s-a oprit ciuma când Îngerul Domnului şi-a băgat sabia în teacă în urma rugăciunii lui David. Şi tot aici Dumnezeu Tatăl nu L-a mai cruţat pe propriul Său Fiu, pe Domnul Isus Cristos, care a murit pe cruce pentru păcatele întregii omeniri. Putem înţelege astfel că locul ariei lui Ornan iebusitul avea să devină, prin preţul plătit de David şi de Fiul său Isus, noul centru de închinăciune care va schimba într-o zi faţa întregii lumi.
