Crucea, conceptul ortodox în lumina Adevărului Bibliei
Cum a apărut crucea, ca semn de închinare și cum a fost introdusă în creștinism?
În primele trei secole, nu se cunoștea despre cruce ca semn de închinare, sub nici o forma.
În timpul celor 10 valuri de prigoană, primii creștini nu foloseau crucea ca obiect sau ca semn de închinare.
Creștinii adevărați, dintotdeauna explicăm cuvântul cruce din Noul Testament, în doua sensuri:
1. Crucea, ca jertfă privind răstignirea Domnului
2. Crucea, ca suferință, durere, prigoana pe care o poarta omul în această viață. Domnul nu s-a referit la un lemn și nici la o cruce de aur. În timpul când Domnul a vorbit despre cruce, crucea era cunoscută ca un lemn al torturii, suferinței la care era condamnat cel vinovat.
Gal 3:13: „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi – fiindcă este scris: „Blestemat e oricine este atârnat pe lemn”
Știm că marile devieri în creștinism, au avut loc după anul 300 d. Hr, în acea vreme au apărut și crucea, sub forma ei apare și în sistemele religioase așa zise creștine.
Pe la anul 312-313 d. Hr, împăratul Constantin fiind în luptă cu Maxentiu, fiind la porțile Romei, zice că a văzut pe cer o cruce mare luminoasă pe care era scris „Prin acest semn vei învinge”. Unii spun că acest semn l-a văzut toată armata, alții spun că numai Constantin. Din acel moment Constantin a pus semnul crucii pe steag și pe hainele soldaților, câștigând lupta, după aceasta devenind creștin.
După această biruință a lui Constantin, mama lui Constantin, Elena, se zice că a găsit crucea lui Isus pe Golgota și de atunci a început să fie adorată ca Dumnezeu, acea cruce. (Istoria Creștină, I Ungureanu pg 94)
Treptat crucea, pe la anul 600 d Hr era un semn „creștin”, cu începuturi de închinăciune, iar după anul 600 a fost declarat obiect de închinăciune (În acea vreme a început Mahomed lupta împotriva idolatriei din creștinism) (Biserica sau Adunarea lui Dumnezeu vol 1 pg 353).
Teologia ortodoxă spune despre cruce:
În înțelesul obișnuit și în vorbirea de toate zilele, cuvântul cruce înseamnă semnul crucii adus la frunte, la piept, în dreapta și stânga.
Crucea, nu este numai un semn care însoțește rugăciunea, ci semnul însuși devine rugăciune.
Teologia ortodoxă amestecă semnul, lemnul, cu jertfa Domnului, ea mai zice că „Pedeapsa, blestem ne agonisim, dacă nu cinstim lemnul dătător de viata.” (Călăuza creștină pg 306)
„Sfânta cruce este un obiect absolut necesar lucrării lui Dumnezeu și mântuirii noastre…la sinodul din 787 s-a stabilit că crucea, cu semnul ei, este dătătoare de viață.” (Călăuza Creștină pg 313)
La descoperirea crucilor pe Golgota, de mama lui Constantin, numai crucea pe care a fost răstignit Hristos a făcut minuni, a înviat un mort. (Călăuza creștină, pg 315)
Principiile Biblice în ce privește crucea:
1. Nicăieri în Biblie nu se vorbește de existenta crucii ca obiect de închinare.
2. Oriunde în Noul Testament, când se pomenește cuvântul cruce, se referă direct la răstignirea Domnului Isus, niciodată la lemn sau semn.
3. Nicăieri în NT nu se referă la un obiect, ci la un sacrificiu, la o jertfă.
Când Domnul a spus: „să-și ia crucea și sa mă urmeze”, nu se putea referi Domnul la semn sau la lemn.
4. Orice obiecte sau semne, ca scop de închinare, sunt eliminate prin porunca Domnului Isus.
Închinătorii adevărați se închină „în duh și în adevăr”. Practica rugăciunii învățată și practicată de Domnul Isus și aplicată în viața bisericilor creștine, a fost închinăciunea în duh și în adevăr.
Ioan 4:23-24: „Dar vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl. Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui trebuie să I se închine în duh şi în adevăr.”
Fp Ap 17:24-25: ”Dumnezeu, care a făcut lumea şi tot ce este în ea, este Domnul cerului şi al pământului şi nu locuieşte în temple făcute de mâini. El nu este slujit de mâini omeneşti, ca şi când ar avea trebuinţă de ceva, El, care dă tuturor viaţa, suflarea şi toate lucrurile.”
5. Închinarea pe genunchi, în picioare, cu fața la pământ, cu mâinile ridicate, este numai o manifestare a umilinței noastre și a recunoașterii puterii lui Dumnezeu și a respectului nostru pentru El.
Teologia ortodoxă, care susține crucea și semnul ca mijloace de rugăciune, susține că și acest fel de închinăciune, este tot ca semnul crucii. Noi credem că anumite poziții care le luăm în timpul rugăciunii, nu sunt nici rugăciuni, ori închinăciuni, ci rugăciunea în duh este adevărată, indiferent de poziția trupului.
6. Binecuvântarea rostită de Iosif asupra copiilor, cu mâinile încrucișate, nu are nici o legătura cu teologia crucii din Noul Testament.
Gen 48:13-15: „Apoi Iosif i-a luat pe amândoi, pe Efraim cu mâna dreaptă, la stânga lui Israel, şi pe Manase cu mâna stângă, la dreapta lui Israel, şi i-a adus aproape de el. Israel şi-a întins mâna dreaptă şi a pus-o pe capul lui Efraim, care era cel mai tânăr, iar mâna stângă a pus-o pe capul lui Manase; înadins şi-a încrucişat mâinile astfel, căci Manase era cel dintâi născut. A binecuvântat pe Iosif şi a zis: „Dumnezeul înaintea căruia au umblat părinţii mei, Avraam şi Isaac, Dumnezeul care m-a călăuzit de când m-am născut până în ziua aceasta…”
Practica aceasta nu o găsim nicăieri repetată în NT. Deci acest caz a fost unic cu un scop anume și numai pentru momentul acela și nu este nicăieri recomandat în Scripturi pentru a fi aplicat.
7. Șarpele de aramă și prăjina pe care a fost atârnat șarpele, este un simbol Biblic privind Jertfirea lui Cristos.
Numeri 21:8-9 „Domnul a zis lui Moise: „Fă-ţi un şarpe înfocat şi spânzură-l de o prăjină; oricine este muşcat şi va privi spre el va trăi.” Moise a făcut un şarpe de aramă şi l-a pus într-o prăjină; şi oricine era muşcat de un şarpe şi privea spre şarpele de aramă, trăia.”
Ioan 3:14-15: „Şi, după cum a înălţat Moise şarpele în pustiu, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.”
Nici sarpele prin diverse picturi si nici prajina, nu au fost admise in rugaciune.
2 Regi 18:1-4: ” În al treilea an al lui Osea, fiul lui Ela, împăratul lui Israel, a început să domnească Ezechia, fiul lui Ahaz, împăratul lui Iuda. Avea douăzeci şi cinci de ani când a ajuns împărat şi a domnit douăzeci şi nouă de ani la Ierusalim. Mama sa se chema Abi, fata lui Zaharia. El a făcut ce este plăcut înaintea Domnului, întocmai cum făcuse tatăl său David. A îndepărtat înălţimile, a sfărâmat stâlpii idoleşti, a tăiat Astarteile şi a sfărâmat în bucăţi şarpele de aramă pe care-l făcuse Moise, căci copiii lui Israel arseseră până atunci tămâie înaintea lui: îl numeau Nehuştan.”
În Israel, când au venit pe tron împărați temători de Dumnezeu, au distrus toate icoanele și toate obiectele de rugăciune împrumutate de la alte popoare.
8. Dacă trebuie să cinstim crucea, lemnul, atunci să cinstim lemnul de la Golgota.
Însă lemnul de pe Golgota, presupus că a fost găsit de mama lui Constantin, nu este sigur că e adevărat, fiindcă au fost încă două cruci acolo și desigur mai multe în decursul vremii.
9. Dacă trebuie să folosim crucea prin a face din ea semn de închinăciune, atunci trebuie și piroanele, coroana de spini, sulița, ciocanul, sfoara, să le facem ca obiecte de închinare.
De ce să luăm numai un obiect, când la răstignirea Domnului s-au folosit mai multe obiecte. Așa ar trebui și pe Biserici, ciocanul, piroanele și spinii.
10. Obiectele de tortură, crucea și celelalte, niciodată apostolii în predici sau epistole nu le-a pomenit.
Dacă era în planul lui Dumnezeu ca aceste obiecte să devină obiecte de închinăciune, apostolii ar fi stabilit aceste lucruri în biserici, însă apostolii au îndemnat să nu ne închinăm la nici o formă, ci în duh și în adevăr. Când apostolii inspirați de Duhul Sfânt au folosit cuvântul cruce, nu l-au folosit cu doua înțelesuri, ci întotdeauna l-au folosit la jertfirea și la răstignirea Domnului.
Simion Ioanăș
Articolul poate să fie citit și aici.
