Crocodilul Jo

Spre deosebire de alte exemplare, crocodilul din povestirea noastră avea un nume, fiind celebru în tot ţinutul.

Cunoscând bine toate cotloanele nămoloase ale râului, bătrânul Jo se ascundea cu iscusinţă chiar lângă malul unde se jucau şi se scăldau copiii. Jo era regele acestui râu. Chiar şi ceilalţi crocodili îi ştiau de frică oi se fereau de dânsul. În schimb Jo nu se temea decât de oamenii albi, înarmaţi cu puşti, cu care puteau omorî dintr-un singur foc până şi un crocodil.

Dintre toţi duşmanii lui Jo oamenii erau cei mai şireţi. Ocheau în pântecele şi coastele lui, ştiindu-le drept cele mai vulnerabile părţi ale corpului, dar îndată ce apăreau vânătorii, Jo izbutea să se ascundă la timp.

Jo îşi alesese un cotlon uriaş chiar sub malul apei, unde se scufunda cu prada lui. Dar nici şiretenia şi iscusinţa nu-i ajutau chiar întotdeauna să-şi procure hrana. Pândea ore întregi, neclintit ca un buştean, dar fără prea mulţi sorţi de izbândă, întrucât animalele, ştiindu-i de frică, deveniseră extrem de prudente.

Intr-o zi, un băieţel negru trecea pe lângă malul sub care se ascundea Jo. Băiatul se apropia din ce în ce mai mult, fără să observe sau să simtă pericolul ce-1 ameninţa. Profitând de ocazie, Jo îl înhăţă de picior. Băiatul încercă zadarnic să şi-l smulgă din fălcile crocodilului care-l târî în peştera lui şi, lăsându-l acolo, se repezi după o nouă pradă.

Crocodilii nu-şi sfâşie dintr-odată prada, ci o lasă mai întâi să putrezească. În peşteră apa nu ajungea până sus, lăsând o fâşie de aer chiar sub tavan. Venindu-şi în fire, băiatul trase în piept o gură de aer proaspăt. El deschise ochii şi se pomeni deodată în întuneric. Trezindu-se la realitate, încercă să-şi vadă piciorul, dar nu izbuti. Suferea cumplit, dar spaima îi era mai mare decât suferinţa. Crocodilul se putea întoarce din clipă în clipă şi atunci...

Băiatul îşi aminti de şcoala misiunii creştine unde învăţase să se roage şi se întrebă dacă Dumnezeu îi va veni în ajutor. Îl va auzi El oare tocmai de aici, de pe fundul apei? Ştia de la şcoală că Dumnezeu aude tot ce se întâmplă pe lume. În culmea desperării, băiatul începu să se roage Domnului Isus: "Doamne, vino în ajutorul meu şi scoate-mă din ghearele morţii!" Întins pe spate, spre a putea sorbi puţinul aer din peşteră, el repetă de mai multe ori la rând această rugă şi deodată zări o rază subţire de lumină. Raza se strecura de undeva de sus, dintr-o crăpătură îngustă. El se întinse spre crăpătură şi începu să scurme cu unghiile ca să o lărgească, dar pătnîntu1 era tare ca piatra şi nu se supunea degetelor lui. Deodată auzi nişte paşi. Cineva trecea de-a lungul malului. Paşii se tot apropiau şi, cu o ultimă sforţare, băiatul se rugă în culmea desperării: "Doamne, vino în ajutorul meu!" Strigase cu atâta putere, încât învăţătorul din partea locului, care tocmai trecea pe acolo, îi auzi vocea. El se opri, trase cu urechea şi se convinse că vocea venea de sub pământ. Învăţătorul se repezi până în sat după ajutor. Oamenii se puseră să sape cu râvnă în locul de unde veneau sunetele şi, lărgind crăpătura, scoaseră băiatul din "ospătăria" crocodilului. Apoi îl transportară cu grijă la misionari, care se puseră îndată să-i îngrijească rănile.

Aşa a răspuns Dumnezeu la ruga micului african.