Conştiinţa -«procurorul» lui Dumnezeu>

O persoană care a comis evaziuni fiscale a dorit să-şi elibereze conştiinţa apăsată trimiţând o scrisoare anonimă Direcţiei Fiscale: «Am pus o parte din datoria mea pentru impozit. Dacă în noaptea următoare nu voi putea dormi din nou, veţi primi şi mai mult».

Conştiinţa nu este un organ fizic, ea nu poate fi privită, operată sau transplantată, şi totuşi ea există. Care este de fapt originea ei? Ce intenţii are ea? Cine a aşezat-o în noi? De unde provine «vocea lăuntrică» a conştiinţei? S-au făcut cele mai diverse interpretări. Doar o mică alegere este suficientă:

• Conştiinţa este o instanţă, o putere, care este aşezată în noi să judece din punct de vedere moral faptele, gândurile, planurile şi concepţiile noastre (Neue Genfer Studienbibel / Noua Biblie de Studiu de la Geneva).

• Conştiinţa este acea voce lăuntrică care-l împinge pe om să facă ceea ce crede că este corect (Charles Ryle).

• Din punct de vedere divin, conştiinţa este nervul central al fiinţei noastre, care reacţionează la conţinutul moral al acţiunilor noastre (Oswald Sanders).

• Un indian din Canada de Nord a descris în mod plastic conştiinţa considerând-o un triunghi aşezat în interiorul nostru: «Dacă săvârşesc o nedreptate, el se roteşte, iar acest lucru este foarte dureros».

Aş dori să numesc conştiinţa procurorul lui Dumnezeu, deoarece ea ne acuză atunci când greşim. Potrivit Scripturii, diavolul este acuzatorul nostru înaintea lui Dumnezeu, dar Satan nu este omniprezent şi omniscient. Însă conştiinţa noastră, adică acuzatorul din noi, este permanent prezentă: «Când au auzit ei cuvintele acestea, s-au simţit mustraţi de cugetul lor, şi au ieşit afară, unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni, până la cei din urmă» (Ioan 8,9). «Ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturiseşte cugetul lor şi gândurile lor, care sau se învinovăţesc sau se dezvinovăţesc între ele» (Rom. 2,15). Prin conştiinţă, Legea lui Dumnezeu este scrisă în inimile noastre.

Ce doreşte conştiinţa?

Ea doreşte să descopere vina pe care o avem înaintea lui Dumnezeu ca să ne poată conduce la iertare. Dragi cititori, aş dori să vă adresez câteva întrebări directe: Aţi privit sau aţi citit zilele trecute ceva de care ar fi fost mai bine să vă lipsiţi? - Aţi mers cumva undeva unde ar fi fost mult mai bine să nu vă fi dus? - Aţi avut părtăşie cu oameni a căror companie mai bine aţi fi evitat-o? - Aţi înşelat, aţi abuzat de încrederea cuiva? - Aţi neglijat ceva ce ar fi trebuit să faceţi de mult? Aţi minţit zile le acestea în mod conştient, de frică să nu pierdeţi ceva sau aţi tăinuit ceva de teama consecinţelor? - Nu v-aţi achitat încă nici acum datoria? - Aţi spus sau aţi gândit ceva despre aproapele dumneavoastră ce ar fi fost mai bine să nu fi spus sau să nu fi gândit? - Aţi preferat să faceţi altceva în loc de studiu biblic, să mergeţi la biserică sau la ora de rugăciune etc.? Şi-a făcut simţită prezenţa conştiinţa dumneavoastră la aceste întrebări? Dacă da, atunci continuaţi citirea articolului.

Conştiinţa ne acuză: «Când au auzit ei cuvintele acestea, s-au simţit mustraţi de cugetul lor, şi au ieşit afară, unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni, până la cei din urmă. Şi Isus a rămas singur cu femeia, care stătea la mijloc» (Ioan 8,9). Ei şi-au recunoscut vina. Conştiinţa dumneavoastră murdară fie vă va îndepărta, fie vă va apropia de Isus, fie veţi ocoli, fie veţi căuta prezenţa Lui. Pentru unele persoane o conştiinţă murdară a fost primul motiv de a nu mai citi Biblia, de a evita părtăşia cu credincioşii, de a se dezvinovăţi şi de a-i acuza pe alţii. Cel care capitulează însă înaintea conştiinţei lui murdare şi caută refugiu la Isus va găsi iertare.

Conştiinţa ne urmăreşte şi ne împovărează. Unei anumite persoane i s-a cerut să picteze conştiinţa. Drept urmare, el a pictat un cal în plin galop, urmărit de viespi şi albine. Dedesubt a scris: «Frustra curris», care înseamnă: «Alergarea ta este zadarnică».

În cotidianul «Ştirile din Ruhr» din anul 1959 a fost publicat un articol despre un soldat american care i-a trimis primarului general al unui oraş din regiunea Ruhr o scrisoare şi un joc de şah. Americanul a scris că în timpul cuceririi Germaniei a găsit într-o casă - după terminarea războiului - un joc de şah. E1 şi camarazii săi s-au jucat cu el, iar atunci când au plecat mai departe l-au luat pur şi simplu cu ei. La întoarcerea în patria sa (America), a luat jocul de şah cu sine. Dar în ciuda celor 15 ani care au trecut de atunci, el simte o nelinişte lăuntrică, deoarece a furat jocul şi trebuie să-l înapoieze: «Este doar un joc de şah, dar conştiinţa nu mă lasă în pace».

Un medic psihiatru a relatat că un funcţionar al unei bănci a venit la el la cabinet cu simptomele evidente ale unei «epilepsii»: abia se mai ţinea pe picioare, se împiedica şi îi era frică să nu cadă pe stradă. În urma consultaţiei a reieşit că din punct de vedere organic omul era perfect sănătos, dar existau indiciile unei nelinişti lăuntrice. «L-am întrebat dacă nu cumva a furat bani din casă. Speriat peste măsură, a recunoscut fapta sa, dar a afirmat că ar fi restituit totul. Acum, el trăieşte cu frica că vina lui s-ar putea afla ulterior. O şedinţă de consiliere şi o recunoaştere a vinei împreună cu disponibilitatea de a-şi asuma consecinţele acţiunii sale au adus vindecare grabnică».

«Câtă vreme am tăcut, mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate. Căci zi şi noapte mâna Ta apăsa asupra mea; mi se usca vlaga cum se usucă pământul de seceta verii» (Psalm 32,3-4). Ca observaţie la aceste versete, Bruns scrie următoarele: «Cântăreţul cântă cu o sinceritate impresionantă despre lupta grea care s-a dat înăuntrul său: săvârşise multe păcate pe care le cunoştea. De asemenea, ştia că doar recunoaşterea sinceră înaintea lui Dumnezeu ar putea ajuta. Dar el nu vroia (sau nu putea) să facă pasul acesta. Deşi în interiorul său exista un suspin, deşi somnul i-a pierit şi era bolnav, el s-a împotrivit a-şi recunoaşte vinovăţia. El chiar indică motivul acestei nelinişti interioare şi nevoi trupeşti: mâna Domnului - mânia lui Dumnezeu - nu i-a dat linişte, el trebuia să sufere sub tortura conştiinţei lui pătate (mii de oameni au experimentat deja lucrul acesta mereu şi mereu)». Soluţia este foarte simplă: «Atunci mi-am mărturisit păcatul meu, şi nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis: „Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile!" Şi Tu ai iertat vina păcatului meu» (Psalm 32,5).

Ce putem face cu conştiinţa noastră?

Dumnezeu a aşezat în noi conştiinţa şi o lasă să fie procurorul Său, folosind-o ca purtător de cuvânt. Însă conştiinţa ar putea să ne îndrume greşit sau în cel mai rău caz să fie manipulată de diavol. De aceea este extrem de important cui îi subordonăm conştiinţa. Dietrich Bonhoeffer afirma: «Conştiinţa noastră are voie să fie stăpânită doar de o singură persoană: Isus Cristos».

Există însă posibilitatea ca în timp conştiinţa să devină nesimţitoare: «Ei şi-au pierdut orice pic de simţire, s-au dedat la desfrânare, şi săvârşesc cu lăcomie orice fel de necurăţie» (Efes. 4,19). Cine stăruie în păcat în ciuda strigătului conştiinţei sale murdare, cine se dă păcatului în mod conştient, acela devine cu timpul insensibil. După cum am văzut, indianul canadian a descris conştiinţa ca pe un triunghi care se roteşte în mod dureros atunci când săvârşim vreo nedreptate. El a adăugat însă: «Dacă totuşi continuu să fac răul, atunci el se învârte până când colţurile i se tocesc. Iar după aceea nici nu îl mai simt». Astfel a fost Pol Pot, înfricoşătorul preşedinte al Cambodgiei, care este răspunzător pentru moartea a 2 milioane de persoane în decursul a numai trei ani şi jumătate o cincime din populaţia de atunci. La acea dată era suficient să porţi o pereche de ochelari sau să aparţii unei grupări academice pentru a fi ucis într-un mod tragic. Oamenii erau terorizaţi prin colonizări forţate, lagăre de muncă, torturi psihice şi lipsă de hrană. În 1997, Pol Pot a explicat într-un interviu că el ar avea «o conştiinţă curată». Dar va veni o zi, în care orice om va sta înaintea Dumnezeului celui viu şi va fi judecat de El. Banda magnetică a sufletului nostru, care a înregistrat totul cu o precizie incoruptibilă, va fi atunci derulată. Toate faptele, neglijenţa, păcatele omise, gândurile chiar şi cele ascunse -, cuvintele şi convingerile, chiar şi motivaţiile noastre vor fi aduse la lumină.

Este de asemenea posibil ca şi conştiinţa să ajungă la confuzie: «Primiţi bine pe cel slab în credinţă, şi nu vă apucaţi la vorbă asupra părerilor îndoielnice» (Rom. 1 4,1). Astfel, de pildă, un hindus are mustrări de conştiinţă dacă înjunghie o vacă. Dar pentru el n-ar conta dacă ar trebui să-şi jertfească copiii sau dacă văduvele ar trebui să se arunce pe rugul soţilor lor decedaţi. Conştiinţa se adaptează la normele şi morala corespunzătoare mediului ei. Următorul exemplu clarifică această stare de lucruri:

«Ţăranii dintr-o ţară socialistă au mers la primarul unui oraş şi l-au întrebat: „Tovarăşe primar, spune-ne: Ce este dialectica?" Primarul a spus: „Dragi tovarăşi, nu vă pot explica lucrul acesta atât de simplu. Dar doresc să vă dau un exemplu. Imaginaţi-vă că vin la mine doi tovarăşi. Unul este curat, iar celălalt murdar. Le spun să facă o baie. Care dintre cei doi vor accepta să facă baie?" „Cel murdar" - au răspuns ţăranii. „Nu, cel curat" răspunde primarul „deoarece cel curat este obişnuit să facă baie; cel murdar nu pune preţ pe baie. Deci care dintre ei va accepta să facă baie?" „Cel curat" - au răspuns ţăranii. „Nu, cel murdar, deoarece el trebuie să facă baie" - a spus primarul - „deci care dintre cei doi acceptă să facă baie?" „Cel murdar" - au răspuns ţăranii. „Nu, ci amândoi" - a răspuns primarul „deoarece cel curat este obişnuit să facă baie, iar cel murdar are nevoie de o baie. Deci care dintre ei acceptă să facă baie?" „Amândoi" - au răspuns ţăranii încurcaţi. „Nu, nici unul, pentru că cel murdar nu este obişnuit să facă baie, iar cel curat nu are nevoie de o baie". „Dar tovarăşe primar" au protestat ţăranii - „cum să înţelegem noi lucrul acesta? De fiecare dată spui altceva, şi de fiecare dată numai ceea ce îţi convine". „Aţi văzut? Aceasta înseamnă dialectică" - a răspuns primarul zâmbind».

Este hazliu - dar problema este foarte serioasă. Nu suntem uneori şi noi asemenea dialecticienilor? Noi ştim că am făcut ceva rău. O voce din interiorul nostru ne spune lucrul acesta deschis. Însă imediat este acolo şi o altă voce, vocea dialectică, avocatul Celui Rău. Noi ştim ce spune ea cu predilecţie: «Nu este chiar aşa de rău. Cine o va lua în serios? Nu fac şi alţii lucrul acesta? Nimeni n-a văzut-o. Pur şi simplu n-am putut altfel. O dată este egal cu nici o dată». Astfel se face auzită vocea aceasta. Ea încearcă să bagatelizeze, să răstălmăcească, să prezinte altfel ceea ce s-a întâmplat cu adevărat. Această voce satanică doreşte să contrazică conştiinţa care începe să se trezească. Cineva a descris odată conştiinţa ca «o alarmă cu contact slab, care se întrerupe mereu». De aceea, ea trebuie să fie exersată sau «antrenată». Conştiinţa are nevoie de instruire, ea trebuie să se alinieze după Cuvântul lui Dumnezeu, ea are nevoie de călăuzirea Duhului Sfânt. Conştiinţa noastră trebuie să fie orientată după măsura lui Dumnezeu. O conştiinţă care nu trăieşte după valorile lui Isus va fi influenţată de Cel Rău şi va pune totul sub semnul întrebării, potrivit următorului motto: «Nu este chiar aşa de rău. Cine o va lua în serios?».

În schimb, conştiinţa care trăieşte după valorile lui Isus se va comporta ca femeia de la volan care a fost presată de soţul ei să mărească viteza: «Mă voi feri să conduc prea repede aici în „Zona 30"». Sau ca noul muncitor, atunci când colegii lui i-au povestit că este ceva foarte obişnuit să furi uneori şi scule: «Mă voi feri să fur». De aceea, să ne exersăm conştiinţa să nu se lase dusă în eroare: «... având un cuget curat; pentru ca cei ce bârfesc purtarea voastră bună în Cristos, să rămână de ruşine tocmai în lucrurile în care vă vorbesc de rău» (1 Petru 3,16). Apostolii s-au ostenit să umble cu o conştiinţă curată: «Lauda noastră este mărturia, pe care ne-o dă cugetul nostru că ne-am purtat în lume, şi mai ales faţă de voi, cu o sfinţenie şi curăţie de inimă date de Dumnezeu, bizuindu-ne nu pe o înţelepciune lumească, ci pe harul lui Dumnezeu» (2 Cor. 1,12). Pavel şi-a exersat («antrenat») conştiinţa pentru ca ea să fie curată înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor: «De aceea mă silesc să am totdeauna un cuget curat înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor» (Fapte 24,16). Aşa cum un ceas trebuie fixat şi reglat mereu, la fel şi conştiinţa noastră trebuie «fixată» mereu după Scriptură, deoarece «cugetul meu, luminat de Duhul Sfânt îmi este martor» (Romani 9,1).

Avem mărturia unui cuget curat?

Noi putem să ne înlăturăm conştiinţa: «... şi să păstrezi credinţa şi un cuget curat, pe care unii I-au pierdut, şi au căzut din credinţă» (1 Tim. 1,19). Cunoaşteţi povestea ţăranului al cărui câine lătra noaptea pentru că erau nişte hoţi în curte? Deoarece el nu dorea să fie deranjat din somn, şi-a luat puşca şi plin de mânie şi-a împuşcat câinele. A doua zi însă, ţăranul a văzut că totul i-a fost furat. Tot aşa unii îşi «împuşcă» conştiinţa, o dau la o parte, pentru că ea îi mustră mereu. Dar într-o zi, ei se vor vedea confruntaţi cu rezultatul, atunci când vor eşua în credinţă şi vor pierde totul.

De asemenea, conştiinţa poate fi stigmatizată; aceasta este înainte de toate un semn al vremii sfârşitului şi al căderii de la credinţă. «Dar Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor, abătuţi de făţărnicia unor oameni care vorbesc minciuni, însemnaţi cu fierul roşu în însuşi cugetul lor» (1 Tim. 4:1-2). Astfel a afirmat, de pildă, cântăreţul de muzică soul-pop Xavier Naidoo într-un interviu acordat revistei Focus (ediţia 47/2000):

Focus: Sunteţi de opt ani împreună cu Steffi, prietena dumneavoastră. De ce nu intră în discuţie o căsătorie?

Naidoo: Pentru că niciodată n-aş putea promite înaintea lui Dumnezeu că-i voi fi credincios întotdeauna. Dacă nu trebuie să fac această promisiune, nici nu o pot desface. Pentru mine, această relaţie este foarte importantă şi fără certificat, pentru că n-o las să eşueze.

Focus: Cum arată Dumnezeul dumneavoastră?

Naidoo: Incredibil de bun ... Recunosc din multe semne că generaţia noastră trăieşte într-o lume pe care Dumnezeu a creat-o pentru cei buni. Moartea nu vine de la Dumnezeu ... În noi moţăie veşnicia. Aş dori să experimentez nemurirea în acest trup şi să stau şi să sărbătoresc şi peste 1000 de ani împreună cu prietenii mei. Depinde numai de starea mea sufletească cât de bătrân voi fi.

Mai mare nici nu putea fi contradicţia cu ceea ce îi scrie Pavel lui Timotei: «... ci să păstreze taina credinţei într-un cuget curat» (1 Tim. 3,9).

Cum ajung să dobândesc un cuget curat?

Probabil că la citirea acestor rânduri, unii aveţi conştiinţa tulburată, iar unora li s-a trezit ceea ce era îngropat de mult timp. Dar poate că la unii, conştiinţa care le era tocită, li s-a ascuţit din nou şi acum împunge în interiorul lor şi îi doare. Este conştiinţa procurorul dumneavoastră? Puneţi-vă următoarea întrebare: «Cum pot avea din nou linişte? Cum găsesc pacea?» Mai întâi, putem să fim convinşi că sângele lui Isus Cristos are puterea să ne ierte păcatele şi să ne elibereze de conştiinţa noastră murdară: «... cu atât mai mult sângele lui Cristos, care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus pe Sine însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăţi cugetul vostru de faptele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului cel viu!» (Evrei 9,14). Putem fi eliberaţi de conştiinţa noastră murdară pentru a-L sluji pe Dumnezeu.

Dacă vă îndoiţi de lucrul acesta, atunci puteţi şti că Dumnezeu ne dă un răspuns şi în acest caz, deoarece îndurarea Lui este mai mare decât orice conştiinţă oricât de murdară ar fi. El, Căruia nimic nu-I este ascuns, vede nu numai greşelile noastre, ci şi jertfa Fiului Său, care ne aduce iertare. Isus este Marele Avocat, care înfruntă procurorul şi este de partea noastră. «Prin aceasta vom cunoaşte că suntem din adevăr, şi ne vom linişti inimile înaintea Lui, în orice ne osândeşte inima noastră; căci Dumnezeu este mai mare decât inima noastră, şi cunoaşte toate lucrurile. Preaiubiţilor, dacă nu ne osândeşte inima noastră, avem îndrăzneală la Dumnezeu. Şi orice vom cere, vom căpăta de la El, fiindcă păzim poruncile Lui, şi facem ce este plăcut înaintea Lui» (1 Ioan 3,19-22).

În final, încă un exemplu din viaţa de toate zilele a unui tânăr:

• Luni, ora 8°°. Vin la şcoală, şi aceşti tipi deja stau aici. «Şi acum eşti în excursia evlavioasă?» În mintea mea se învârte totul, conştiinţa îmi este neliniştită. Strâng din dinţi şi răspund: «Da!».

• Marţi, ora 8°°. Vin la şcoală, şi aceşti tipi stau din nou aici. «Astăzi din nou este club evlavios?» În capul meu se învârte totul, conştiinţa îmi este neliniştită. Privesc ţintă la pământ şi răspund: «Poate».

• Miercuri seara, ora 19°°. Vin acasă. Familia mea merge la biserică. «Nu vii cu noi?» În mintea mea se învârte totul, conştiinţa îmi este neliniştită. Îmi muşc buzele şi răspund: «Nu!»

• Duminică dimineaţa, ora 10°°. Stau în camera mea, singur cu conştiinţa mea. Mă rog şi strig către Dumnezeu: «Mă mai primeşti încă o dată?» Şi El răspunde: «Da!»

«Să ne apropiem cu o inimă curată, cu credinţă deplină, cu inimile stropite şi curăţite de un cuget rău, şi cu trupul spălat cu o apă curată» (Evrei 10,22).

Norbert Lieth