Cadere si ridicare

"Ceea ce nu ma omoara ma face mai puternic" spunea Friedrich Nietzsche in 1888, iar multi dupa el, citandu-l, se asteptau ca incercarile prin care treceau sa ii faca mai rezistenti in fata unei lumi care tot mai mult seamana cu o corabie prinsa de furtuna. Sa fie oare adevarat? Tot ce nu reuseste sa ma doboare pur si simplu ma intareste? In "Amurgul barbatilor", Vincent Gabarra povestea cum pe Frontul de est camarazii de arme isi povesteau viata. Unora intamplarile grave pe care le traisera pana atunci nu mai aveau atata insemnatate. Unul dintre acesti soldati le povestea celorlati cum isi prinsese sotia inselandu-l. Spunea ca daca s-ar intoarce acasa ar ierta-o si nu i-ar mai pasa de un "fleac"ca acesta. Ba chiar ii venea sa rada ca se framantase pentru aa ceva! Insa acolo era intr-un loc unde omenirea isi arata cel mai bine esenta raul, fiinta posedata de demonii urii si ai distrugerii, iar acolo tot raul "banal" din viata normala de acasa parea micsorat de forta uriasa a mortii care pandea in orice clipa! Eroul principal se gandea ca atunci cand se vor intoarce acasa, daca se vor mai intoarce vreodata, raul "banal" de acolo va redeveni imens cu o teribila forta de a chinui sufletele. Caci raul e totusi rau....Si personal cred ca avea dreptate! Raul mic sau mare poate fi simtit intr-un mod diferit in functie de ceea ce intalnim in viata, de ceea ce traim zilnic si nu doar ca devenim mai tari pur si simplu, ci doar mai insensibili. Nu urcam automat pe piscuriile puterii interioare, ci mai degraba ne coboram in haurile lipsei de sensibilitate.

 Prin anii '80 in padurile Americii in cateva randuri au fost gasiti  veterani ai razboiului din Vietnam care plecasera in razboi si care intr-un sens nu se mai intorsesera niciodata acasa, la o societate care nu era interesata de ei decat ca masini umane de ucis. Iar cand razboiul se terminase, guvernanti nu mai aveau nevoie de ei si de abilitatile lor. Iar ei au fost gasiti traind izolati in padure, vanand doar cu un cutit, traind in pesteri...Eroi tragici asemeni lui Rambo, dar care nu mai aveau nici un fel de contact cu o lume care le nimicise sufletul si mintea. Se dovedea ca ca cea ce nu-i omorase fizic, ii distrusese psihic. Si nu ii facuse mai tari.

 Totusi daca Friedrich Nietzsche ar fi fost crestin ar fi putut avea dreptate! Incercarile pe care Dumnezeu ni le trimite au un scop, nu sunt lucruri oarbe, distructive! Dumnezeu ne da o directie, chiar daca avem suferinte multe. In lume avem multe necazuri, dar nu luptam cu pumni in vant, ci putem avea indrazneala pentru ca Isus a biruit lumea. Iar noi suntem in carul Sau de biruinta! E drept ca e foarte greu sa credem asta, dar fara credinta nu putem sa fim placuti lui Dumnezeu, nu exista victorie. Putem sa ne prabusim, dar Dumnezeu ne spune ca nu suntem doborati de tot, ramane ceva mai tare decat lumea in noi si care ne ridica la un moment dat.

 Imi place o povestire a lui Wurmbrand. El spune ca atunci cand Dumnezeu l-a creat pe om, Lucifer iar fi spus ca desigur omul nu va avea capacitatea de a cadea, de a se prabusi spiritual! Domnul Isus insa i-a raspuns ceva foarte interesant: Posibilitatea de a cadea este posibilitatea de a te ridica! Auzind acest lucru Lucifer a facut totul pentru a se prabusi si astfel sa se ridice mai sus decat inainte. Nu intelesese un mic amanunt un "mic" amanunt: sa nu fie tel prabusirea, sa nu doresti asta, pentru ca asa nu te poti ridica niciodata! Iar Lucifer nu s-a mai ridicat niciodata! Desigur e o legenda, dar o legenda care dezvaluie un adevar: a cadea inseamna sa te ridici! Dar nu singur! Ci sa stii si sa recunosti ca nu poti singur, ci Isus e Salvatorul! ca El te ridica nu faptul ca ai devenit mai "tare" prin incercarea care daca nu te-a doborat de tot, te-a intarit! Desigur devii mai intelept atunci cand recunosti ca nu esti decat un biet om si fara Christos esti pierdut! Si ma refer la noi crestinii, nu la cei care sunt morti in pacatele lor. La noi cei care ne ducem luptele zilnic si poate de atatea ori esuam...si invatam. Si il vedem pe Isus la lucru pentru noi.

 Nu ar trebui sa ne facem din cadere un obicei, dar daca gresim, daca suntem atat de slabi si de carnali incat firea ne tranteste la pamant, nu disperarea si amaraciunea sa ne fie ghid, ci Duhul cel Sfant care aduce intristare dupa voia lui Dumnezeu si ne calauzeste la picioarele Celui Preainalt pentru a cere iertare si eliberare! Si acolo incercarea si caderea capata sens! Nu exista in afara luminii lui Dumnezeu sens. Oamenii trec prin atatea suferinte care nu au sens si care ii transforma in fiinte acre, amarate si rele. Incercariile poate nu ii omoara, dar nu ii intareste! Devin doar tot mai plini de rani interioare si de furie. Caci fara Dumnezeu nu este sens, dar nici vindecare! Dumnezeu poate da sens nonsensului si sa aduca lumina in intuneric, insa fara El ceea ce lumea crede ca e lumina sau sens e doar o aiuritoare invartire intr-un cerc care nu are capat. Un om care stie ca sufera cu un scop poate ramane linistit chiar in dureri mari, dar cel care nu vede sens orice nor din viata sa care ii intuneca soarele i se pare un cosmar.

 Tatal meu spunea odata ca cei care recurg la droguri o fac din prea mult bine. Se insela! A te droga nu inseamna ca esti fericit, ci pentru ca nu esti si cauti o solutie pentru a fi! Nimeni nu vrea altceva daca e multumit! Adevarul ca nemultumire e o realitate perceputa tot mai acut! Si nu doar printre cei "ramasi in urma" care umplu strazile Madridului, Romei, Atenei sau a New York-ului si care protesteaza in fata injustitiei unui sistem capitalist rapace! Ci noi toti simtim o nemultumire pentru ca fiind creati de Dumnezeu si pentru Dumnezeu, nimic din lumea aceasta nu ne poate multumii cu adevarat! Nu e gresita nemultumirea, e gresita cautarea, dorinta ca alti oameni sa ne salveze si nu Dumnezeu! E gresita canalizarea ei!

 Acum cateva zile o cantareata cu destula faima si bani s-a sinucis se pare parasita de iubitul ei! E trist ca asteptam mereu de la oameni ca  sa ne umple inima nefericita. Ar fi suficient sa ne smerim si sa intindem o mana tremuranda catre Cer, ca Cel ce ne iubeste cu adevarat sa ne salveze! Avem un Tata care chiar ne iubeste si indiferent cat de buboasa si hidoasa ne este inima este gata sa ne ierte si sa ne curateasca, sa ne dea pace si binecuvantare. Nu apeland la psihologi, care sunt tot oameni cu probleme, vom castiga, ci apeland la Mantuitorul drag care pentru noi a murit pe Cruce! Acolo gasim iertare si speranta, sens si Adevar, iertare si vindecare si o noua viata! Acolo inceracrea este pentru intarire si nu pentru prabusire, dar chiar si dureroasa prabusire are o plasa de siguranta: harul lui Dumnezeu! Deci alege ce e bine pentru tine!

http://altarul.blogspot.com