Axioma FERICIRII
Nu cu mult timp în urmă, auzeam vorbindu-se la radio despre un sondaj în legătură cu fericirea oamenilor. În acest sondaj pe primul loc figurau danezii. Noi, românii, eram undeva destul de jos. Criteriile care au stat la baza sondajului erau puterea de cumpărare a populaţiei, stabilitatea locului de muncă, nivelul de infracţionalitate, calitatea mediului, etc.
În timp ce conduceam maşina, mă gândeam la acest sondaj si priveam cu coada ochiului panourile publicitare înşirate pe marginea şoselei. Pe unul dintre ele, care înfăţişa o sticlă de Coca-Cola scria "Deschide şi savurează fericirea". Pe un alt panou aparţinând firmei "Selgros" scria "Pentru clienţi mai fericiţi". S-ar părea că fericirea constă în a bea o sticlă de Coca-cola sau în a cumpăra de la Selgros. Oare chiar aşa sa fie?
Fiecare dintre noi ne dorim fericirea şi nu este om care să nu se străduiască să ajungă la ea într-un fel sau altul. Dar, ce se ascunde în gândurile si visele noastre privitoare la fericire? O carieră strălucită? Un cont consistent la bancă? O familie iubitoare? O casă sau o maşină nouă? O Coca-Cola? Sau poate o împletire din toate acestea? Oricum, un lucru este adeverit: cu cât simţim că fericirea este mai departe de noi, cu atât mai mult tânjim după ea. Ne clădim existenţa în jurul acestui ideal, pentru ca la final, pe ultima filă a vieţii noastre să scriem cu mâna tremurândă un singur rând: „Totul este deşertăciune şi goană după vânt”.
Meditând la toate aceste afirmaţii, se ridică în mintea noastră un şir de întrebări: Ce este fericirea? Este o realitate tangibilă, sau doar „un ideal al imaginaţiei” aşa cum afirma filozoful materialist Immanuel Kant? Este o destinaţie, sau un mod de a trăi? (Burton Hills) Este o împlinire supremă, sau doar „un şir de plăceri mărunte”? (Charles Baudelaire) Sau poate, citându-l pe Lev Tolstoi, „fericirea este plăcere fără regret”.
Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte „fericirea” prin asocierea a două noţiuni: suflet - „stare de mulţumire sufletească intensă şi deplină” şi împrejurări favorabile – „datorită unor împrejurări favorabile”. Citind această definiţie a fericirii, se naşte o nouă întrebare, care ne încurcă şi mai mult. Dacă fericirea se referă la suflet – aceea parte din noi pe care am primit-o de la Dumnezeu şi care se va întoarce la Dumnezeu, deci este veşnic – de ce Dowstoiovski defineşte fericirea ca fiind doar „un episod trecător în marea dramă a durerii”?
Şi totuşi, ce este fericirea?
Încercăm să ne desprindem gândurile din acest labirint al teoriilor şi al filozofiilor umaniste, materialiste sau de orice altă natură referitoare la fericire, aducându-ne aminte de cuvintele Împăratului David, menţionate în Biblie, în Psalmul 4. În versetul 6, acesta afirmă:
„Mulţi zic: Cine ne va arăta fericirea?” Iar în versetele următoare continuă exprimând propriul răspuns: „Eu însă zic: Fă să răsară peste noi lumina feţei Tale, Doamne! Tu-mi dai mai multă bucurie în inima mea, decât au ei când li se înmulţeşte rodul grâului şi al vinului. Eu mă culc şi adorm în pace, căci numai Tu, Doamne, îmi dai linişte deplină în locuinţa mea.”
Parafrazând cuvintele Împăratului David, putem enunţa nu doar o definiţie, ci o axiomă a fericirii, în felul următor: Nu există fericire fără Dumnezeu!
Viaţa aceasta ne poate rezerva, fără îndoială nenumărate clipe de bucurie, satisfacţie sau împlinire. Doar clipe! Bucurie. Satisfacţie. Împlinire. Fericire însă…? Fericirea înseamnă mai mult de atât!
Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu abundă de versete care nu doar promit fericirea, ci ne prezintă şi modalitatea prin care aceasta poate fi experimentată. În general, când se vorbeşte despre fericire sunt folosite două cuvinte: eser în limba ebraică a Vechiului Testament şi makarios întâlnit în textele greceşti ale Noului Testament. Atât eser cât şi makarios înseamnă mai mult decât un sentiment abstract şi impersonal. Ele descriu o stare de permanentă binecuvântare, bucurie şi împlinire, regăsită în viaţa unei persoane aflată într-o relaţie personală cu Dumnezeu. O viaţă trăită în El, prin El şi pentru El, supusă principiilor unei Împărăţii Veşnice. O astfel de persoană înţelege că indiferent de circumstanţe, comuniunea cu Dumnezeu este singurul garant al fericirii.
Părintele Constantin Galeriu, înţelegând acest adevăr fundamental, face următoarea afirmaţie: „Fericirea este stare de împlinire continuă a fiinţei noastre. Această împlinire o dobândeşte creştinul vieţuind după voia lui Dumnezeu”.
Neglijând acest principiu, ne vom asemăna cu psalmistul Asaf care în Psalmul 73 descrie confuzia născută în mintea lui atunci când încearcă să înţeleagă esenţa fericirii. El îşi începe discursul cu afirmaţia: „Da, bun este Dumnezeu cu Israel, cu cei cu inima curată”. Versetul 2, introdus prin conjuncţia totuşi, strecoară o îndoială punând parcă sub semnul întrebării afirmaţia iniţială. Aceasta pentru că Asaf, desprinzându-şi privirea de la Dumnezeu, se uită în jur şi face o constatare: Cei răi sunt fericiţi. Au bogăţii, au faimă, au „mai mult decât le doreşte inima” (v. 7). Uitându-se cu jind la ei, afirmă referitor la propria persoană: „Degeaba, dar, mi-am curăţat eu inima şi mi-am spălat mâinile în nevinovăţie: căci în fiecare zi sunt lovit şi în toate dimineţile sunt pedepsit” (v. 13, 14).
Versetul 16 exprimă frământarea lui: „M-am gândit la aceste lucruri ca să le pricep, dar zadarnică mi-a fost truda”. Toate acestea, până într-o zi. „… până ce am intrat în Sfântul Locaş al lui Dumnezeu” (v. 17). Asaf Îl caută pe Dumnezeu. Vine în prezenţa Lui şi dintr-o dată dobândeşte o nouă perspectivă. Compasiunea ia locul invidiei din inima lui, pentru că în prezenţa lui Dumnezeu o astfel de fericire se transformă într-o iluzie efemeră. Un vis ameţitor. O clipă de plăcere. Un strop de fericire, în infinitul ocean al veşniciei.
Finalul psalmului punctează concluzia la care ajunge Asaf: „Cât despre mine, fericirea mea este să mă apropii de Dumnezeu” (v. 28).
Pentru că Nu există fericire fără Dumnezeu!
Comuniunea cu Dumnezeu implică ascultare de Cuvântul Său şi conformarea întregii existenţe după legile şi principiile care guvernează Împărăţia Sa Veşnică. Trăind în felul acesta, recunoaştem că suntem „străini şi călători pe acest pământ” (Evrei 11:13), că viaţa noastră aparţine lui Dumnezeu iar Împărăţia Lui locuieşte în inima noastră (Luca 17:21). Asumarea valorilor acestei Împărăţii, ne garantează fericirea. O fericire veşnică.
Cel mai elocvent pasaj referitor la acest adevăr îl găsim în Noul Testament, în seria de învăţături rostite de Domnul Isus, pasaj cunoscut sub denumirea de „Predica de pe munte” (Matei cap. 5 – 7). Pe lângă faptul că aceste învăţături ne prezintă principiile Împărăţiei lui Dumnezeu, ne revelează totodată caracterul Divin, standardul moral care ar trebui să caracterizeze pe fiecare creştin. Să fim ceea ce Dumnezeu aşteaptă să fim.
În capitolul 5, versetele 3 – 12, Domnul Isus prezintă câteva dintre aceste trăsături care ar trebui să fie regăsite în caracterul şi conduita noastră: săraci în duh, blânzi, milostivi, flămânzi după neprihănire, împăciuitori… Înaintea fiecărei trăsături (atitudini) menţionate, Domnul Isus asociază cuvântul makarios (fericit), rostit de nouă ori, în nouă versete consecutive (v. 3 – 11). Înţelegem astfel că fericirea înseamnă să fim ceea ce Dumnezeu vrea să fim. Şi acest adevăr confirmă încă o dată că Nu există fericire fără Dumnezeu!
Ca o concluzie la afirmaţiile de mai sus, putem afirma cu toată certitudinea: Fericirea nu este o iluzie. Este o realitate tangibilă. Nu este un scop în sine. Este un mod de a trăi. Este parfumul unei vieţi care a învăţat să se dizolve în ceva suprem, complet şi măreţ. În Dumnezeu.
Adevărata fericire izvorăşte din Dumnezeu, nu din circumstanţele exterioare.
Adevărata fericire constă în a fi şi nu în a avea ceva.
Adevărata fericire este veşnică, nu trecătoare.
„Mulţi zic: Cine ne va arăta fericirea? (Ps. 4:6)
„Cât pentru mine, fericirea mea este să mă apropii de Dumnezeu” (Ps. 73:28)
Fără El, nu există Fericire!
