“Când au ajuns acasă, s-au suit în odaia de sus, unde stăteau de obicei. Erau: Petru, Iacov, Ioan, Andrei, Filip, Toma, Bartolomeu, Matei, Iacov, fiul lui Alfeu, Simon Zilotul şi Iuda, fiul lui Iacov. Toţi aceştia stăruiau cu un cuget în rugăciune şi în cereri, împreună cu femeile şi cu Maria, mama lui Isus, şi cu fraţii Lui.” (Fapte 1.13,14)
Omului grăbit şi specializat pe acţiune îi vine greu de cele mai multe ori să aştepte pe cineva. Parcă îl aud, încă din tinereţe, pe psalmistul David care se roagă lui Dumnezeu şi spune în zorii zilei: “Doamne, auzi-mi glasul dimineaţa! Dimineaţa eu îmi îndrept rugăciunea spre Tine şi aştept.” (Ps. 5.3) Unul din păcatele primului rege al Israelului, numit Saul, a fost acela că nu l-a aşteptat pe Samuel pentru aducerea jertfei înaintea lui Dumnezeu şi, în consecinţă, a fost mustrat fără menajamente: “Ai lucrat ca un nebun şi n-ai păzit porunca pe care ţi-o dăduse Domnul, Dumnezeul tău. Domnul ar fi întărit pe vecie domnia ta peste Israel; dar acum domnia ta nu va dăinui. Domnul Şi-a ales un om după inima Lui şi Domnul l-a rânduit să fie căpetenia poporului Său, pentru că n-ai păzit ce-ţi poruncise Domnul.” (1 Sam. 13.13,14) Omul care nu ştie să-L aştepte pe Dumnezeu în lucrarea ce i-a fost încredinţată riscă să fie descalificat şi să-şi piardă binecuvântarea. Mântuitorul le-a dat ucenicilor Săi sarcina extrem de importantă, şi anume, să aştepte nu un om, un mare proroc, judecător sau împărat pământesc, ci să-L aştepte în rugăciune chiar pe Duhul Sfânt, a treia Persoană din Sfânta Treime la care Isus s-a referit ca la Mângâietorul promis de Tatăl (Fapte 1.4). Vă daţi seama ce ar fi fost dacă ucenicii ar fi aşteptat numai şapte zile, aşa cum a făcut Saul? Dar ei au aşteptat zece zile până când Duhul Sfânt a fost turnat peste ei îmbrăcându-i cu “puterea de sus”. Citim la Ieremia 42.7 că şi prorocul lacrimilor a aşteptat de la Dumnezeu tot zece zile un răspuns pentru iudeii care mai rămăseseră în ţară şi erau hotărâţi să se refugieze în Egipt, lucru pe care l-au şi făcut, în pofida mesajului pe care l-au primit prin proroc. Există două elemente de temelie pe care a fost construită aşteptarea celor aproape o sută două zeci de ucenici: a) ei erau strânşi laolaltă într-un singur cuget; b) ei stăruiau … în rugăciune. Când oamenii Lui Se roagă, Dumnezeu lucrează în chip minunat. Aşa începe prima istorie (interpretată) a Bisericii lui Isus Cristos, despre care Mântuitorul a făcut următoarea declaraţie cu caracter profetic: “Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui.” (Mat. 16.18) Când Dumnezeu ne cere în mod insistent să ne rugăm aceasta ne conduce la ideia sigură că, în mod natural, nouă nu prea ne place rugăciunea. Am face orice numai să nu ne rugăm. Firea noastră pământească obţine prea puţin “profit” de pe urma rugăciunii şi constată, cu stupoare, că nu are cu ce se lăuda. Adevărul este că puterea şi înţelepciunea extraordinară a lui Dumnezeu se revarsă numai atunci când oamenii lui Dumnezeu consimt de bunăvoie să stăruiască în rugăciune fierbinte, plină de încredere, înălţată fără grabă şi nu din raţiunea unui “program omenesc”, ci în unire cu alţi credincioşi care urmăresc cu aceiaşi ardoare împlinirea pentru ei a promisiunilor Scripturii. Promisiunile lui Dumnezeu ar trebui să ne motiveze rugăciunile şi să ne scoată din apatia fatalismului nostru teologic. Uneori noi preferăm să ne mulţumim conştiinţa cu următoarea explicaţie: încă n-a venit timpul ca Dumnezeu să lucreze pentru mine, dar negreşit El are timpul Lui! Şi în acest mod foarte viclean şi raţionalist întrerupem rugăciunea, sau mai trist, nici măcar nu vrem s-o începem. Cred că Faptele apostolilor au devenit, în realitate, “Faptele Duhului Sfânt” deoarece în această istorie a Bisericii creştine rugăciunea este la ea acasă şi-I dă lui Dumnezeu prilejul să facă minuni din acelea prin care lumea este întoarsă cu sus-ul în jos. Să notăm deci, că unitatea şi rugăciunea au precedat Cincizecimea într-un mod pilduitor pentru fiecare dintre noi şi pentru fiecare congregaţie creştină din zilele noastre. Nu trebuie să-i înviem pe primii apostoli deoarece Isus Cristos este şi astăzi acelaşi ca şi în primul veac al creştinismului. Poate că unii dintre noi am fi putut întreba, când am citit catalogul “clasei” pregătitoare pentru Rusalii, ce căutau sfintele femei la rugăciune, dacă tot ştim că femeia în Biserică trebuie să tacă, ea nefiind nicidecum păstor, predicator sau evanghelist? Totuşi Luca a fost destul de clar în relatarea sa. Împreună cu ucenicii, în camera de sus, mai erau şi “femeile şi cu Maria, mama lui Isus, şi cu fraţii Lui.” Înlocuirea lui Iuda vânzătorul, care s-a dus la locul lui ca fiu al pierzării, cu Matia de către Petru, printr-o procedură a sorţului, acceptată de toţi cei prezenţi, ne dă prilejul să obţinem, prin deducţie, două caracteristici ale tuturor candidaţilor de atunci la botezul cu Duhul Sfânt: (a) toţi cei ce aşteptau în rugăciune pe Duhul Sfânt L-au însoţit pe Cristos tot timpul în cei trei ani de lucrare şi (b) erau apţi să aducă mărturie veritabilă în favoarea învierii Domnului Isus din morţi. Rugăciunea fierbinte şi care izvorăşte din inimă, ca un râu de apă vie, nu poate fi turnată în tiparul strâmt al unui program conceput de nişte lideri înţelepţi ai Bisericii. Cartea Faptele Apostolilor ne invită să urmărim cu consecvenţă şi interes rolul şi puterea rugăciunii în dezvoltarea ulterioară a Bisericii. Primii creştini nu şi-au putut permite să renunţe la rugăciune din momentul în care au primit botezul cu Duhul Sfânt. Unii creştini de astăzi, care au intrat în posesia acestei minunate experienţe, cad ulterior în capcana ideii greşite că botezul cu Duhul Sfânt este ca şi cum ai fi ridicat de o mână puternică pe o culme muntoasă şi de unde vei coborî după un timp deoarece nu poţi urca mai sus. Ori, istoriei Bisericii primare îi este străină o astfel de gândire. Vă propun să facem în continuare un periplu spiritual în ce priveşte prezenţa rugăciunii, în cartea Faptele Apostolilor, ca să ne convingem de valoarea şi necesitatea botezului cu Duhul Sfânt în viaţa şi slujirea noastră. Cei care au primit mântuirea şi darul Duhului Sfânt, în ziua de Rusalii, au continuat să se roage lui Dumnezeu participând activ la învăţătura Bisericii, la părtăşia frăţească şi la frângerea pâinii. După ce Petru şi Ioan au fost eliberaţi în chip miraculos din închisoare, prin intervenţia unui înger, credincioşii au căpătat îndrăzneală şi şi-au intensificat rugăciunile în aşa fel încât până şi locul fizic unde erau adunaţi s-a cutremurat. O altă consecinţă a acestei rugăciuni a fost reumplerea tuturor credincioşilor cu Duhul Sfânt şi care au început să vestească Evanghelia cu multă îndrăzneală (2.29-31). În timp ce activităţile noastre zilnice fac o serioasă concurenţă rugăciunii, adesea în defavoarea acesteia, apostolii Domnului relevă în Fapte 6.3,4 cât de importante erau pentru ei rugăciunea şi vestirea Cuvântului, luate împreună. Tocmai de aceea Biserica a propus alegerea celor şapte diaconi care să rezolve problemele de ordin financiar şi al ajutoarelor sociale pentru cei săraci. Ordinarea diaconilor s-a făcut prin rugăciune cu punerea mâinilor apostolilor peste cei aleşi, iar în versetele 7 şi 8 din cap. 6, se pot vedea rezultatele ordonării corecte a priorităţilor şi a rugăciunii ca fundament al vestirii Evangheliei: “Cuvântul lui Dumnezeu se răspândea tot mai mult, numărul ucenicilor se înmulţea mult la Ierusalim, şi o mare mulţime de preoţi veneau la credinţă. Ştefan era plin de har şi de putere şi făcea minuni şi semne mari în norod.” În capitolul următor (7.60), când era pe punctul să fie martirizat, diaconul Ştefan s-a rugat lui Dumnezeu pentru cei ce-l ucideau cu pietre şi a zis: “Doamne, nu le ţine în seamă păcatul acesta!” Această imagine a martirului, care se roagă în ultimele clipe ale vieţii pentru călăii săi, va rămâne pentru totdeauna în conştiinţa tânărului rabin Saul din Tars ca un “ţepuş” care nu-i va da linişte până nu se va fi întors la Domnul Isus pe drumul Damascului. În capitolul 9 Luca sugerează un răspuns indirect la ultima rugăciune a lui Ştefan, atunci când capitanul prigonitorilor şi apostolul fervent al Legii lui Moise, pe nume Saul din Tars, a fost capturat de dragostea şi harul lui Isus. Întoarcerea la credinţă a lui Saul, Pavel de mai târziu, este una dintre cele mai puternice dovezi ale învierii din morţi a lui Isus Cristos. Astfel Saul devine din cel mai mare prigonitor al Bisericii cel mai mare apostol al creştinismului, cu o contribuţie majoră la răspândirea Evangheliei către vestul Europei şi pentru completarea, prin scrierile sale, a canonului Noului Testament. În Fapte 8.15-17 ni se arată cât au fost de eficiente rugăciunile apostolilor Petru şi Ioan pentru convertiţii samaritenilor şi care în urma acestora au primit Duhul Sfânt. Dacă altădată evreii ocoleau cetăţile Samariei, acum cei mai proeminenţi apostoli ai lui Cristos s-au implicat direct prin rugăciune la inaugurarea Rusaliilor şi pentru samariteni. Apostolul Petru ajungând în călătoria sa, din Fapte 9, în cetatea Iope, la invitaţia specială a ucenicilor de acolo, s-a rugat şi trupul Tabitei a revenit la viaţă. Mărturia acestei minuni a avut un impact atât de mare încât “mulţi au crezut în Domnul” (Fapte 9.42). Este de remarcat faptul că darurile de putere ale Duhului Sfânt nu acţionează în activitatea misionară şi de părtăşie creştină decât împreună cu rugăciunea învăţată de ucenici de la Domnul Isus. Rugăciunile sutaşului roman Corneliu, om “cucernic şi temător de Dumnezeu” care avea, se pare, un contact personal cu religia iudaică ca prozelit, prefaţează în Fapte 10, Rusaliile neamurilor, primul act în care acestora li se deschide uşa harului de intrare în Biserica lui Cristos, pe picior de egalitate cu evreii. Dumnezeu a pus în mişcare îngeri şi oameni pentru a-l mântui pe Corneliu şi pe toţi cei din casa lui care, în timp ce ascultau cu atenţie predica apostolului Petru, Duhul Sfânt s-a coborât peste ei şi aceştia vorbeau în limbi preamărind pe Dumnezeu, spre mirarea nu puţin mare a credincioşilor evrei care asistau la acest minunat eveniment. Postul şi rugăciunea lui Petru i-au pregătit inima şi mintea, nu numai pentru a primi şi înţelege revelaţia cerească prin care era înştiinţat de Dumnezeu cu privire la mântuirea neevreilor, ci şi să poată folosi efectiv prin evanghelizare cheile Împărăţiei lui Dumnezeu pentru mântuirea acelora la care a fost trimis. La Fapte 12 Petru este întemniţat şi doarme liniştit în celula închisorii. Dar Biserica n-a preferat somnul fizic în această situaţie disperată când apostolul Iacov fusese ucis de sabia lui Irod şi Petru nu era departe de acest trist deznodământ. Citim în Fapte 12.5 că “Biserica nu înceta să înalţe rugăciuni către Dumnezeu pentru el”. Rezultatul acestor stăruinţe înflăcărate în rugăciune pentru păstorul întemniţat a fost eliberarea sa miraculoasă din temniţă prin intervenţia unui înger care a acţionat ca un slujitor al mântuirii. Petru ajunge în mijlocul fraţilor ca o mărturie vie a faptului că ruga le-a fost ascultată, apoi în virtutea colaborării cu Dumnezeu pentru scopul salvării, se ascunde în mod strategic de mânia răzbunătoare a lui Irod într-un loc secret ştiut numai de el. Prima călătorie misionară a Bisericii din Antiohia Siriei, prin Pavel şi Barnaba, a avut la bază postul şi rugăciunea profeţilor care căutau voia lui Dumnezeu pentru viaţa lor. Pe drept cuvânt de acolo a pornit cea mai mare campanie de rugăciune existentă vreodată deoarece efectele ei au fost transmise, prin evanghelizare, până la marginile lumii. Ca oameni ai Cuvântului dar şi ai rugăciunii, în misiunile lor Pavel şi Barnaba s-au rugat pentru cei ce au crezut, în drumul lor de întoarcere spre Biserica din Antiohia. Timotei este o mostră vie de răspuns la aceste rugăciuni, unul dintre cei mai fideli şi apropiaţi ucenici ai apostolului Pavel, care s-a alăturat echipei misionare în a doua călătorie. În Fapte 16.25-34 Luca ne povesteşte cum Pavel şi Sila, fiind întemniţaţi în închisoarea din Filipi, la miezul nopţii, ei se rugau şi înălţau cântări de laudă lui Dumnezeu. Cum lui Dumnezeu I-a plăcut cântarea, probabil că El a bătut din picior şi atunci pământul s-a cutremurat şi uşile temniţei s-au deschis. Răspunsul la rugăciune şi cântare a venit prompt şi acesta l-a condus pe temnicer pe calea mântuirii. La întrebarea: “Domnilor, ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?” Pavel şi Sila i-au răspuns bucuroşi: “Crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit tu şi casa ta.” (Fapte 16.30,31) Bătrânii Bisericii din Efes s-au rugat împreună cu Pavel (20.36) şi au trăit o puternică emoţie la gândul despărţirii de el, deoarece li s-a spus că nu se vor mai vedea niciodată pe acest pământ. Credem că s-au mângâiat cu speranţa că, dacă viaţa li se va termina, în mod sigur se vor întâlni din nou la Răpirea Bisericii, când Cristos Se va întoarce în secret ca să-i ia pe toţi credincioşii de la Rusalii şi până în acea fracţiune de secundă şi să-i transfere în Casa Tatălui. Creştinii din Tir s-au rugat pentru Pavel pe malul mării ca Dumnezeu să-l călăuzească în drumul spre Roma şi să-l însoţească la cezar atunci când va fi judecat, aşa cum ceruse. În 2 Timotei 4.17 apostolul confirmă împlinirea acestor rugăciuni când scrie: “Însă Domnul a stat lângă mine şi m-a întărit, pentru ca propovăduirea să fie vestită pe deplin prin mine şi s-o audă toate Neamurile. Şi am fost izbăvit din gura leului.” Prin sintagma “izbăvit din gura leului” se înţelege că apostolul a fost achitat la procesul care s-a ţinut în faţa împăratului Nero. Mai putem aminti în treacăt rugăciunile lui Pavel în public din călătoria captivităţii, înainte de naufragiu, când a mulţumit lui Dumnezeu pentru masă şi când tot echipajul şi călătorii au fost învioraţi (27.35,36). Pe insula Malta ajuns, Dumnezeu l-a salvat pe Pavel de la moartea pe care acea năpârcă ieşită din foc ar fi putut să i-o aducă prin muşcătura ei şi tot pe această insulă apostolul s-a rugat pentru guvernator şi acesta a fost vindecat la clipa ochiului de puterea lui Dumnezeu. Vizitatorii insulei Malta întâlnesc până în vremea noastră urmele prezenţei misionare a apostolului Pavel în bisericile care s-au construit şi care îi poartă numele, precum şi prin alte monumente şi aşezăminte creştine care ţin de istoria veche de două mii de ani a insulei Malta. Aşa cum se ştie, cartea Faptele Apostolilor nu are propriu-zis un sfârşit. Relatarea lui Luca se termină în mod abrubt, poate şi pentru a sugera faptul că ea continuă să se scrie până la Răpire de către toate generaţiile Bisericii. În ceruri cred că vom face cunoştinţă cu alte sute şi poate chiar mii de volume ale “Faptelor” neprihănite ale sfinţilor (Apoc. 19.7,8), reprezentate cu cinste de îmbrăcămintea inului subţire, strălucitor şi curat în care aceştia vor fi îmbrăcaţi, în calitate de Mireasă a lui Isus, la nunta Mielului. Va fi cea mai frumoasă Nuntă din câte au avut loc vreodată în acest univers. Până atunci slujitorii lui Dumnezeu sunt trimişi în tot pământul cu binecunoscuta invitaţie care este reprodusă de două mii de ani pe toate meridianele: “… Toate sunt gata, veniţi la Nuntă!” (Mat. 22.4d). Prieteni dragi, ar fi mare păcat să pierdem această imensă şansă şi harul unic al salvării noastre.
