“Pe când slujeau Domnului şi posteau, Duhul Sfânt a zis: “Puneţi-Mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat. “ Atunci, după ce au postit şi s-au rugat, şi-au pus mâinile peste ei şi i-au lăsat să plece.” (Fapte 13.2,3)
În capitolul 11 cartea Faptele Apostolilor înregistrează un moment de răscruce odată cu înfiinţarea Bisericii din Antiohia, care dispunea de o mare varietate de daruri spirituale. Nu întâmplător unii au botezat această Biserică drept “Ierusalimul neamurilor” sau mama tuturor bisericilor dintre neamuri. Prin Biserica Antiohiei creştinismul se îmbogăţeşte cu izvorul unei lucrări misionare complet noi, datorită unor credincioşi din Cipru şi din Cirena, care au îndrăznit să predice şi grecilor şi aceştia s-au convertit la credinţa în Cristos (Fapte 11.19,20). O altă trăsătură a noii Biserici dintre neamuri a fost generozitatea sa faţă de săracii din Ierusalim (Fapte 11.28), ca un răspuns la datoria faţă de poporul Israel când, “în zilele împăratului Claudiu”, a avut loc o mare foamete prorocită de Agab. În general criza alimentară şi foametea îi îngrijorează pe oameni cu privire la nevoile lor personale şi nu prea mai au timp să se gândească şi la cei săraci. Membrii Bisericii din Antiohia au fost cu totul altfel şi în această privinţă, probabil şi în urma învăţăturii pe care au primit-o de la apostolul Pavel şi ceilalţi învăţători. Prima misiune recunoscută pentru lumea neevanghelizată şi-a avut drept punct de pornire această Biserică în care oamenii “slujeau Domnului şi posteau” şi unde lideri marcanţi ai creştinismului şi-au dat întâlnire pentru rezolvarea unor controverse cu privire la statutul creştinilor neevrei. O notă aparte pe care o descoperim în programul Antiohiei este importanţa care s-a acordat învăţătorilor ei. Domnul Isus a cerut urmaşilor Săi să-i înveţe pe noii convertiţi tot ceea ce El le-a poruncit cu privire la: pocăinţă şi credinţă, rugăciune şi sfinţire, mărturie prin ceea ce sunt cei credincioşi ca “sare şi lumină”, etc. Lucrarea făcută de Barnaba şi Pavel un an întreg în Antiohia a dus la creşterea numerică şi calitativă a Bisericii şi a făcut din ea, într-un viitor apropiat, cartierul general al misiunilor de evanghelizare. Cel mai notabil fapt cu privire la Biserica Antiohiei este mărturia sa vibrantă. Prezenţa creştinilor în acea localitate nu putea fi trecută sub tăcere şi ignorată în mod tendenţios. Chiar dacă la început numele de “creştini” pe care membrii ei l-au primit, probabil că avea o nuanţă peiorativă, cum este cuvântul “pocăit” din vremea noastră, cu timpul calitatea mărturiei lor, de dragoste şi fapte bune, i-au dat numelui creştin un sens elogios. În timpul închinării, prin post şi rugăciune, Duhul le-a destăinuit lucrarea Sa pentru Barnaba şi Saul, aleşi pentru o lucrare specială. “Barnaba era un om de bine, plin de Duhul Sfânt şi de credinţă”, ne spune Luca în Fapte 11.24. El a fost credincios veritabil şi îl slujise pe Cristos de mai multă vreme ca un adevărat făcător de ucenici. S-a ocupat de Saul din Tars şi a garantat pentru el când l-a introdus în cercurile creştinilor din Ierusalim. Ca “fiu al mângâierii” Barnaba a ştiut să se ocupe de ucenici şi să-i încurajeze la o viaţă de rugăciune şi de trăire a învăţăturilor lui Cristos în sfinţenie şi adevăr. Relaţia sa cu Saul a făcut ca acest om cu experienţă pe calea Domnului să ajungă în capul listei Duhului Sfânt. La un moment dat ultimul pe listă, Saul, va deveni împlinirea unui principiu ilustrat de zicala creştină: “Cei din urmă vor fi cei dintâi”. Etalonul după care s-a ghidat Biserica din Antiohia nu a fost acela care răspundea la întrebarea “Cine eşti?”, ci “Al cui eşti?”. Între cei enumeraţi de Luca evanghelistul, ca fiind lideri de marcă ai Bisericii, mai erau Simeon (numit Niger, adică negru, cu ten de culoare închisă, evreu din Africa), Luciu din Cirena şi Manaen (sau Menahem) provenit din rândul celor crescuţi împreună cu tetrahul Irod. Acest din urmă lider, pe nume Manaen, s-a păstrat curat şi neîntinat de caracterul mizerabil al lui Irod, care domnea peste o pătrime din regatul tatălui său, dar nu domnea şi peste sine însuşi. Din sintagma “slujeau Domnului” înţelegem că acest nucleu de lucrători, dedicaţi lui Dumnezeu, stăruiau în rugăciune de mijlocire şi aşteptau ca Duhul Sfânt să dea o direcţie lucrării lor de evanghelizare. Ei nu s-au pus pe ei înşişi înaintea Duhului Sfânt, ci au mijlocit în rugăciune aşteptându-L. Este un principiu valabil şi aplicabil până în vremea noastră de orice Biserică, cu condiţia de a nu risipi oportunităţile pe care le întâlnim practic pe terenul misiunii. Dumnezeu deschide uşile şi tot El dă şi împuternicirea necesară. Creştinii din Antiohia s-au strâns la rugăciune cu un sentiment de împovărare sufletească, sub imperativul Celui care a spus răspicat înainte de înălţarea la cer: “Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură. Cine va crede şi se va boteza va fi mântuit; dar cine nu va crede va fi osândit”. (Marcu 16.15,16) Probabil că rugăciunea celor din Antiohia a fost mult mai profundă şi mai îndelungată decât rugăciunea noastră de două sau trei minute prin care acoperim un program religios care constă, de cele mai multe ori, în cea mai mare parte doar din îndemnuri şi sfaturi cu privire la rugăciune. Simeon, Luciu sau Manaen, ca profeţi, au primit un mesaj al Duhului Sfânt pentru toată Biserica: “Puneţi-Mi deoparte pe Barnaba şi Saul …” Mesajul Duhului Sfânt ne revelează un principiu practic extrem de important cu privire la rolul Duhului Sfânt în călăuzirea Bisericii şi sensibilitatea ucenicilor la călăuzirea Sa. Astăzi accentul cade nu atât pe rolul Duhului, cât mai degrabă pe alegerile organizate, într-un anumit for reprezentativ al Bisericii. Odată cu alegerea celor doi Biserica n-a încetat să se roage şi să postească pentru ei. Punerea mâinilor peste cei doi misionari, aleşi de Duhul Sfânt, însemna identificarea cu ei şi cu viitoarea lor lucrare, a întregii Biserici şi faptul că cei ce rămâneau în Biserică se angajau înaintea lui Dumnezeu să-i susţină în rugăciune şi pe plan financiar. Pe de altă parte, cei susţinuţi în lucrarea Evangheliei erau zidiţi şi încurajaţi în credinţă şi mulţumeau lui Dumnezeu cu recunoştinţă pentru confraţii lor, după exemplul apostolului Pavel care scria Bisericii din Filipi următoarele: “În toate rugăciunile mele mă rog pentru voi toţi, cu bucurie, pentru partea pe care o luaţi la Evanghelie, din cea dintâi zi până acum.” (Filipeni 1.5) Punerea mâinilor nu este un act de sfinţire, ci unul de identificare, de părtăşie şi de asumare a responsabilităţii pentru lucrarea lui Dumnezeu, indiferent de poziţia şi rolul care ni s-au repartizat: în lupta credinţei pentru confruntarea directă cu vrăjmaşul spiritual sau pentru mijlocire în rugăciune şi alimentare cu noi forţe din spatele frontului evanghelizării. La Evrei 12.12,13 scriitorul biblic dă semne că se referă la ambele categorii de luptători când scrie: “Întăriţi-vă, dar, mâinile obosite şi genunchii slăbănogiţi (vorbeşte oamenilor rugăciunii, n. n.); croiţi cărări drepte (cărările misiunii, n. n.) cu picioarele voastre, pentru ca cel ce şchiopătează să nu se abată din cale (ca Ioan Marcu sau ca Dima, n. n.), ci mai degrabă să fie vindecat.”
