SCOPURILE LUI DUMNEZEU
În vremea aceasta, în fața evenimentelor cu care se confruntă lumea întreagă, creștini și necreștini deopotrivă, își pun tot felul de întrebări. Probabil una dintre cele mai frecvente întrebări este cea legată de semnificația lor: ce-ar trebui să vedem în spatele acestor lucruri? Sau, altfel spus, de ce se întâmplă toate lucrurile acestea? Cine are vreun scop în ele, și care este acest scop?
Mulți credincioși consideră că această pandemie este ceva nu doar îngăduit de Dumnezeu, ci chiar ceva determinat sau provocat de El. Fără îndoială că I-am oferit motive s-o facă, atât creștinii cât și necreștinii. Alții susțin că aceste evenimente au fost îngăduite de Dumnezeu, dar au fost planificate de minți întunecate, spre a servi anumitor scopuri malefice. Unul din acest scopuri ar fi pregătirea terenului în vederea apariției unui personaj sinistru numit în Scriptură, Antichristul. Se pare că acesta, atunci când își va face apariția, o va face pe fondul unei crize majore la care el va convinge lumea că el are o soluție salvatoare. Un alt scop ar putea fi pregătirea populației pentru acceptarea implantării unui cip (”semnul fiarei”), despre ale cărui presupuse avantaje se vorbește deja. În sfârșit, alții cred că aceste evenimente, îngăduite de Dumnezeu, sunt planificate de persoane care conduc lumea din umbră, și care au drept scop reducerea populației globului, deoarece am fi prea mulți deja, iar resursele planetei n-ar fi suficiente pentru a acoperi nevoile omenirii. Se vorbește uneori și despre reducerea numărului celor ce sunt considerați drept o povară pentru sistemele sociale, adică a pensionarilor, și a celor ce din motive de sănătate ar fi neproductivi.
Cine ne-ar putea spune nouă care dintre aceste încercări de explicare a evenimentelor, este cea corectă? Eu văd doar două variante de a înțelege fața lucrurilor pe care le trăim acum. Fie lucrarea de descoperire profetică, fie timpul. Pentru credincioși este cea dintâi, pentru cei mai puțin credincioși ca și pentru necredincioși, rămâne cea de a doua. Vor afla și ei, cu timpul, dar asta va însemna ”prea târziu”.
Însă indiferent care dintre aceste teorii ar fi mai aproape de adevăr, faptul că Dumnezeu a îngăduit aceste evenimente, mă face să cred că El are un scop sau chiar mai multe, în vedere. El nu îngăduie un lucru, dacă acesta nu ar servi în vreun fel neștiut de noi, scopurilor Lui. El nu face nici experiențe pe noi, și nici nu se amuză chinuindu-ne.
Ar trebui să ne întrebăm mai degrabă, oare ce scop are Dumnezeu în vedere, în toate aceste lucruri? Ce așteaptă El de la noi? S-a spus că nu contează ce ți se întâmplă, cât contează ce faci tu cu ceea ce ți se întâmplă. Cred că lucrul acesta se potrivește bine vremii acesteia. Iată câteva din scopurile posibile ale lui Dumnezeu, pentru copiii Săi.
Ceea ce au ele în comun este faptul că toate sunt îndreptate spre binele nostru, chiar dacă avem dificultăți în a înțelege, și chiar dacă ne doare modul Lui de a lucra. Putem aplica aici cuvintele lui Pavel: ”Pe de altă parte, știm că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu... ” (Rom. 8:28). Inclusiv acestea.
1. Îndreptarea căilor noastre
Ceea ce voi spune în continuare, s-ar putea să deranjeze pe unii din cei ce mă ascultă, dar eu n-am fost însărcinat să spun lucruri plăcute, care să gâdile urechile. Lucruri de felul acesta spun slujitorii care sunt avizi de popularitate și de ”like”-uri. Am responsabilitatea să spun lucruri necesare. Ce-ar fi dacă, ajungând în cabinetul doctorului, cu simptome ce seamănă celor produse de virusul care îngrozește lumea, doctorul ne-ar spune câteva anecdote recente despre acest virus, apoi ne-ar conduce spre ușa cabinetului său? Cât de folositoare ne-ar fi acele anecdote, în cazul în care am fi bolnavi?
Cred că atunci când profetul Isaia a rostit cuvintele cuprinse în cap. 55:8-9, în auzul unui popor ce avea preocupări religioase, sărbători și jertfe, mulți le-au considerat ca fiind exagerate. Atât de departe să fie căile noastre, de căile lui Dumnezeu? Totuși ele exprimau realitatea, așa cum o vedea Dumnezeu.
Despre experiențele celor din vechime, apostolul Pavel a afirmat de două ori că au fost scrise ca pilde pentru noi, peste care au venit sfârșiturile veacurilor (1 Cor. 10:6 și 11). Spre exemplu, în vremea judecătorilor, atunci când poporul lui Dumnezeu se abătea de la căile Lui, Dumnezeu îngăduia peste ei o vreme de apăsare. Ne amintim că Ghedeon bătea grâul în teasc, ca să-l pună la adăpost de madianiți, așa cum mulți își pun astăzi la adăpost provizii. Ciudat mi s-a părut faptul că Ghedeon a întrebat pe înger, de ce li se întâmplă toate acele lucruri. Oare nu era răspunsul, chiar acolo, în curtea tatălui său? A se vedea Jud. 6:25. Când poporul se pocăia, Dumnezeu aducea izbăvirea.
Este important să ne întrebăm dacă Dumnezeu este bucuros sau măcar satisfăcut de modul nostru de viață, de relațiile dintre noi, copiii Lui, de căile noastre de peste săptămână sau de închinarea pe care i-o oferim. Declarăm că noi ne închinăm ”în Duh și în adevăr”. Dar oare numește și Dumnezeu, închinare ”în Duh și în adevăr”, ceea ce noi numim așa? Autorul epistolei către evrei ne sfătuiește să aducem lui Dumnezeu o închinare plăcută, și pentru ca să nu interpretăm cum vrem noi, ce înseamnă ”închinarea plăcută”, el adaugă: ”... cu evlavie și cu frică” (Evr. 12:28). Mai știm noi, credincioșii veacului XXI, ce înseamnă evlavia? O dovedim în închinarea noastră și în umblarea noastră printre semeni?
Întotdeauna, evlavia are de-a face cu smerenia, cu cumpătarea, cu sentimentul nevredniciei omului înaintea lui Dumnezeu.
2. Dezlipirea inimii creștinilor, de lucrurile vieții acesteia
Noi trăim într-o civilizație considerată îmbelșugată. Avem belșug în casele noastre, și nu-i rău faptul că avem. De la Dumnezeu avem toate lucrurile de care ne bucurăm. Rău este dacă ni se leagă inima de acestea lucruri. Dumnezeu n-ar avea nici o dificultate pentru a ne binecuvânta, însă El vede în asta, un potențial pericol pentru sufletele noastre. Civilizația clădită pe aceste lucruri, este o civilizație care se poate clătina oricând, iar evenimentele pe care le trăim, dovedesc din plin lucrul acesta.
Cândva am vorbit în adunare despre Iov, în mai multe mesaje. Îmi amintesc bine că într-unul dintre aceste mesaje am spus că printre lucrurile pe care ni le arată limpede cartea aceasta, este și acela că tot ce agonisești într-o viață, se poate pierde într-un timp extrem de scurt.
Iov, acest personaj uimitor, s-a trezit în dimineața aceea, așa ca întotdeauna, adică fiind cel mai bogat om din partea aceea de lume, însă în ziua respectivă avea să piardă tot. Pe parcursul câtorva ceasuri, a pierdut proprietățile (nu știm dacă i-au fost luate și pământurile, dar turmele i-au fost luate toate) și pe cei zece copii ai săi. Dintre slujitori a pierdut o bună parte, deoarece au murit, iar din cei ce au scăpat cu viață, nu știu dacă a mai rămas vreunul alături de el. În aceste circumstanțe, Iov a rostit niște cuvinte extraordinare: ”Domnul a dat, Domnul a luat, fie Numele Domnului, binecuvântat” (Iov 1:21). Alta ar fi fost retorica lui în acele momente, dacă inima lui ar fi fost lipită de posesiunile sale.
În treacăt fie spus, chiar dacă s-ar întâmpla vreodată să pierzi tot ceea ce ai agonisit cu trudă, dar nu L-ai pierdut pe Dumnezeu, n-ai pierdut nimic. Dar dacă, în vreme ce te-ai zbătut să aduni și ai reușit să păstrezi ceea ce ai adunat, dar L-ai pierdut pe Dumnezeu, ai pierdut totul. Domnul Isus a pus o întrebare: ”Și ce ar folosi unui om să câștige toată lumea, dacă și-ar pierde sufletul? Sau ce ar da un om în schimb pentru sufletul său?” (Mat. 16:26). la ce-i vor folosi lui Bill Gates, miliardele, în ziua pe care n-o va putea ocoli, ziua judecății lui Dumnezeu?
Cartea ”Iov” este consideră drept una din cele mai vechi cărți ale Vechiului Testament. Cineva ar putea spune că lucrurile au stat așa, mai demult. Însă în vremea în care Domnul Isus locuia trupește printre oameni, El a stat de vorbă cu un om bogat, fruntaș al sinagogii, care vroia să moștenească viața veșnică. După ce omul acesta a plecat de la Domnul, întristat de cuvintele Lui, Domnul a exclamat: ”Cât de anevoie vor intra bogații în Împărăția lui Dumnezeu!” (Marcu 10:23) Omul care plecase trist, avea inima legată de avuțiile sale, care nu erau puține.
Prin toate aceste exemple pe care le-am menționat, am căutat să arăt că Dumnezeu vrea ca inima noastră să fie eliberată de legăturile acestea. Fără această eliberare, nu se poate intra în Împărăția cerurilor. Eliberarea inimii multora dintre creștinii veacului XXI, se pare că nu se putea face altfel decât dovedindu-li-se nestatornicia acestor lucruri în care cei mai mulți își pun toată încrederea. Și vedem astăzi cât de ușor se pot pierde economiile noastre.
În vremuri de criză, se clatină temeliile economice ale lumii acesteia, se clatină alianțele militare, se prăbușesc sistemele de protecție socială, însă noi am primit o Împărăție care nu se clatină (Evr. 12:28). Autorul epistolei către evrei ne sfătuiește prin Duhul, să fim mulțămitori.
Voi mai menționa un cuvânt puternic de avertisment, dat prin ”pana” apostolului Ioan, dar izvorât din inima iubitoare a lui Dumnezeu: ”Copilașilor, nu iubiți lumea, nici lucrurile din ea... ” și este adăugată o lămurire importantă: ”lumea și pofta ei trec... ” (1 Ioan 2:15).
3. Reașezarea priorităților din viața noastră.
Pe parcursul vieții noastre, noi experimentăm o seamă de schimbări. Unele dintre ele sunt foarte vizibile, în vreme ce altele sunt mai discrete și le văd numai cei ce cântăresc cu înțelepciune lucrurile.
Una din aceste schimbări este ceea ce noi numim ”lista noastră de valori”. Fiecare om are o listă de valori, care poate să fie foarte diferită de cea a semenilor săi. Însă lista sa de valori se schimbă de la o etapă a vieții, la alta. Lucruri pe care le-am prețuit în vremea copilăriei, acum le socotim fără valoare, iar lucrurile pe care atunci le socoteam fără importanță, acum le prețuim.
Domnul Isus ne-a învățat să căutăm mai întâi Împărăția lui Dumnezeu, și neprihănirea Lui, deoarece El a văzut că în viața omului lista de valori este greșită și are nevoie de îndreptare.
Vorbind despre mine însumi, unul din lucrurile pe care nu le-am prețuit altădată, când era copil și chiar adolescent, dar pe care le prețuiesc mult acum, este părtășia din Casa Domnului. Nu știusem că ea este un privilegiu. Mărturisesc că a fost o vreme în care mersul la Casa Domnului l-am privit ca pe o corvoadă. Mulțumesc cu smerenie și recunoștință Domnului, că m-a ajutat să înțeleg și să mă schimb, că m-a adus la starea în care prețuiesc timpul acesta.
Alții, chiar creștini maturi fiind, și chiar crezându-se spirituali, consideră mersul la Casa Domnului, doar un fel de ritual. Eu cred că nu din dragoste pentru Casa lui Dumnezeu, au tot redus credincioșii din timpul destinat închinării comune. David afirmase că ar dori să locuiască în Casa Domnului, toată viața lui (Ps. 27:4). Tot el mărturisea că se bucură când i se zice ”Haidem la Casa Domnului... ” (Ps. 122:1).
Eu nu vreau să spun prin asta, că spiritualitatea cuiva se măsoară în timpul petrecut în Casa de rugăciune, însă bucuria de a putea petrece timp în Casa de rugăciune spune ea însăși ceva despre spiritualitatea noastră.
Casa Domnului este un loc al întâlnirii noastre cu Domnul. Nu vreau prin aceasta să spun că nu sunt posibile întâlniri cu Domnul, la nivel personal, și în alte împrejurări. Vreau doar să spun că există binecuvântate părtășii cu Domnul, în casa de rugăciune, trăite în contextul părtășiei cu frații și surorile care împreună alcătuiesc trupul lui Hristos. Domnul vine la părtășie cu noi, iar noi ne îngăduim cu ușurință să lipsim. Uneori motivele absențelor noastre de la serviciile de închinare sunt de-a dreptul copilărești.
Dacă ai întreba pe cineva care lipsește de la Casa Domnului, asupra motivului absenței sale, cu siguranță că îți va spune că a fost ocupat, că a avut ceva de rezolvat tocmai în timpul serviciului de închinare. Dar asta arată ceva despre prioritățile din viața noastră.
Cred că toți frații și toate surorile din Biserica locală simt acum că le lipsește părtășia de la Casa de rugăciune, cu toate imperfecțiunile ei. Cu siguranță că o vom aprecia mai mult părtășia, dacă Domnul va aduce iarăși vremea să ne putem strânge la Casa Lui.
Mai există ceva ce trebuie spus aici. Domnul Isus atunci când și-a învățat ucenicii să se roage, le-a spus să rostească următoarele cuvinte: ”Vie Împărăția Ta... ” (Mat. 6:10) Mai înainte de a aduce cererile noastre înaintea Tatălui, Domnul Isus ne învață să așezăm interesele lui Dumnezeu. Toți suntem de acord cu asta, însă oare câți dintre noi și-au amintit în rugăciunile anului trecut să introducă și această cerere care privește interesele lui Dumnezeu? O listă corectă a priorităților presupune ca noi să așezăm mai întâi interesele Tatălui nostru, și abia apoi pe cele ale noastre.
4. O reașezare a valorilor
Lucrul acesta pe care vrea să-l aduc în discuție, poate să pară că este reformularea celui abordat anterior. Totuși, este altceva. Lumea în care noi trăim a ajuns să prețuiască mai mult, lucrurile care nu merită a fi prețuite. Spre exemplu, un om de știință care prin cercetările sale poate aduce un folos societății, are mari dificultăți în a obține fonduri pentru cercetările sale, dar persoane cu o moralitate slabă fac milioane de dolari sau Euro, numai dacă deschid gura să spună ceva bizar. Un om care prin munca sa produce ceva util societății sau comunității, abia de se poate întreține din ceea ce câștigă, iar un artist care promovează stricăciunea, se lăfăie în bani.
Însă nu doar lumea are valori greșite, ci adeseori și noi, copiii lui Dumnezeu. Modul în care noi cheltuim resursele noastre, este un aspect spre care se uită Dumnezeu. Spre exemplu, noi cheltuim o mulțime de bani din aceia pe care Domnul ne ajută să-i câștigăm, în lucruri care nu folosesc la nimic.
Știu că acum când rostesc aceste cuvinte, în inima unora dintre dumneavoastră se ridică gânduri de împotrivire: oare nu pot să fac cu ceea ce este al meu? Ba da. Poți face ce vrei tu: poți risipi sau poți agonisi. Însă ce faci cu ei dovedește ceva despre tine însuți. Dumnezeu se bucură să ne vadă că suntem înțelepți și cumpătați, dar se mâhnește atunci când ne vede că suntem naivi. El este ca un tată care a dat copilului său niște bani, iar acest copil se plimbă pe stradă cu banii primiți. La fiecare pas, sunt șmecheri care râvnesc la banii pe care ni i-a dat Tata. El se uită cu mâhnire cum binecuvântările pe care ni le dă El, ni le iau alții, oferindu-ne nimicuri la schimb.
Și dacă am folosit această imagine, voi continua cu o întrebare. Tu care ești tată sau mamă, dai copilului tău de doar 10-12 ani, o sută de dolari de ziua lui. Erau ai tăi, dar acum sunt ai lui. Te-ai bucura mai mult să vezi că din ei, el decide să dea la colecta de la Școala duminicală, 20 de dolari, sau dacă l-ai vedea că merge cu toți la ”păcănele”, iar după o jumătate de oră iese de acolo cu buzunarele goale?
Prin cuvintele profetului Isaia, Domnul își exprima dezamăgirea față de ceea ce vedea la poporul Său. Dumnezeu întreba: ”De ce cântăriți argint pentru un lucru care nu hrănește? De ce vă dați câștigul muncii voastre pentru ceva care nu satură?” (Isaia 55:2). Poporul lui Dumnezeu nu mai știa să facă deosebire între lucrurile importante și cele mai puțin importante.
În zilele acestea am avut o discuție cu unul din membrii bisericii locale. Subiectul a fost un anunț care a fost pus pe site-ul bisericii, privitor la ”partea Domnului”. Textul anunțului deranjant spunea: ”Dacă dorește cineva să facă partea Domnului, fratele casier va putea fi găsit la birou, Sâmbătă, între 18:00 și 20:00. Realmente fusesem întrebat de câțiva membri ai bisericii, cum ar putea să facă ”partea Domnului”, în condițiile în care nu ne mai putem întâlni la casa de rugăciune. Fratele cu care discutam despre acest anunț, era revoltat: ”Cum, acum când unii își pierd locurile de muncă, la ăștia le arde de adunat bani?” De prisos să mai precizez că ”ăștia” eram noi, Comitetul.
Interesant mi s-a părut faptul că atunci când veniturile noastre obișnuite par să scadă, nu tăiem de la abonamentul la cablu, din abonamentul la cel mai performant internet, din alte cheltuieli asemănătoare (vroiam să spun ”nefolositoare”), ci suntem să tăiem de la ”partea Domnului”, și ca să nu ne mustre conștiința, inventăm un vocabular bizar.
Când banii mei sau ai tăi se împuținează, de unde ”tăiem”? De la abonamentul de celular sau de la ”partea Domnului”? Cei mai mulți dintre noi taie de la ”partea Domnului”, apoi, spre a-și liniști cugetul, inventează tot felul de motive. Dar atunci când banii familiei se împuținează, de unde ”tăiem”? De la Netflix, sau de la pâinea copiilor? Poate că am avea de învățat de la văduva săracă, văduvă care L-a impresionat pe Domnul Isus, prin gestul ei.
4. Reclădirea altarelor din casele noastre
Una din marile noastre probleme este lipsa timpului. Paradoxul este faptul că deși avem în casele noastre, o mulțime de aparate electro-casnice, care ar trebui să ne simplifice viața și să ne ușureze munca, realitatea este că fiecare dintre noi ne plângem că avem tot mai puțin timp la îndemână. Ziua a rămas de 24 de ore, cât era și în vremea părinților noștri, dar felia din ea, asupra căreia mai avem un oarecare control, iluzoriu, este tot mai subțire. Ne trezim dimineața devreme și plecăm în grabă, uneori cu cafeaua în mână, ne întoarcem acasă seara târziu, și de regulă, epuizați. Pe copii îi lăsăm dormind, și-i găsim adormiți. Timpul de părtășie cu familia aproape că a dispărut, și în multe familii, copiii nici nu mai știu ce este ”altarul familiei”. Afară de rugăciunea de la masă, rostită și aia în mare grabă, ca o telegramă, sunt rare familiile care se mai roagă împreună.
Situația prin care trecem în vremea asta, ne-a obligat să rămânem mai mult timp, acasă. Avem acuma timp să stăm de vorbă cu copiii noștri, să citim împreună din Scriptură, să cântăm împreună și să ne rugăm împreună. Trag nădejde că vom ști să folosim cu chibzuință acest timp, și nu-l vom risipi pe rețelele de socializare.
Unul din prietenii mei spunea cu mulți ani în urmă, că este adevărat că Dumnezeu ne-a rânduit să ne câștigăm pâinea, muncind, însă dacă nu ne mai rămâne timp pentru închinare în familie, înseamnă că ne-am luat asupra noastră mai mult decât fusese în intenția lui Dumnezeu, pentru noi.
5. Testarea credinței noastre
Uneori Dumnezeu consideră că este nevoie să ne pună credința la încercare. Când este El cel care ne pune credința la încercare, rezultatul imediat este o credință mai puternică, iar rezultatul final va fi o cunună mai strălucitoare. Cred că la asta s-a referit Duhul Sfânt atunci când l-a inspirat pe apostolul Petru să vorbească despre încercarea credinței noastre, care este mai de preț decât aurul (1 Petru 1:5-7). O astfel de încercare a credinței noastre va scoate la iveală dacă ea este de acelaș preț cu a sfinților din vechime. Dacă va fi găsită așa, ea va avea aceeaș răsplată.
Alteori El îngăduie ca ea să ne fie pusă la încercare. Șirul tragediilor care l-au lovit pe Iov au avut tocmai scopul acesta: de a scoate în evidență calitatea credincioșiei lui față de Dumnezeu. Pe Iov, nu Dumnezeu l-a încercat, ci El doar a îngăduit să fie încercat. Pierderile materiale și cele umane, au făcut casă bună cu suferința trupească, în viața acestui om neprihănit.
Dar pentru că el chiar era un om neprihănit, iar dragostea lui pentru Dumnezeu, nu era motivată de lucrurile materiale (așa cum cu răutate insinuase ispititorul), după ce a trecut vremea testării credinței lui și a credincioșiei lui, Dumnezeu a găsit cu cale să-l răsplătească. Dumnezeu a pus capăt suferinței lui Iov, și pentru a-i răsplăti suferința, i-a redat îndoit, tot ceea ce pierduse în vremea încercării credincioșiei lui.
Voi aminti și cuvintele psalmistului David, cuvinte pe care le citim adesea: ”Voi lăuda pe Domnul în orice vreme. Lauda Lui va fi totdeauna în gura mea. Să mi se laude sufletul, în Domnul! Să asculte cei nenorociți și să se bucure... ” (Ps. 34:1-2). Cuvintele acestea sună a angajament solemn, în gura unui om care a înțeles că vremurile se pot schimba, că oamenii se pot schimba, dar cei ce sunt oameni ai lui Dumnezeu trebuie să rămână statornici.
Ultimul lucru pe care-l voi aminti aici se găsește în cartea Apocalipsa, în mesajul adresat de Domnul, bisericii din Smirna: ”Nu te teme nicidecum de ce ai să suferi. Iată că diavolul are să arunce în temniță pe unii din voi, ca să vă încerce. Și veți avea un necaz de zece zile. Fii credincios până la moarte, și-ți voi da cununa vieții” (Apoc. 2:10).
6. Trezirea creștinilor căldicei
Deși nu sunt înaintat în vârstă, am apucat totuși să trăiesc și niște vremuri în care creștinii pe care i-am cunoscut, erau mai emoționali, mai calzi, mai simțitori la Cuvântul scris și la cel propovăduit. Atmosfera din cadrul părtășiilor noastre era alta. Relațiile dintre frați erau altele.
Faptul că timpul trece, iar Domnul încă n-a venit, i-a făcut pe o parte dintre noi să experimenteze starea despre care Domnul Isus vorbea în pilda celor zece fecioare (Mat. 25). Dar ce înseamnă ”ațipire”? Nici mai mult nici mai puțin decât o stare de nepăsare. Ne-am obișnuit să ascultăm aceleași idei îmbrăcate în cuvintele specifice fiecărui predicator, și am ajuns în starea în care nu ne mai sensibilizează Cuvântul Domnului. Plecăm adeseori de la Casa de rugăciune, la fel de goi și insensibili precum am venit.
Unul din cele mai frecvente îndemnuri pe care Domnul Isus le-a dat ucenicilor Săi, a fost acela la veghiere. În repetate rânduri, El le-a spus: ”Vegheați... ” El a insistat asupra necesității de a veghea, nu din lipsă de subiecte, ci din pricina riscului care-i pândește pe credincioși. Apostolul Petru ne-a avertizat că sfârșitul tuturor lucrurilor este aproape. Ne-a îndemnat să fim înțelepți și să veghiem în vederea rugăciunii (1 Petru 4:7).
Într-o anumită împrejurare, Domnul Isus a vorbit despre un pericol care, în vremea în care El vorbea, nu părea să fie actual. El vorbea despre pericolul îmbuibării de mâncare și băutură (Luca 21:34). În vremea în care El a rostit aceste cuvinte, nu cred că erau foarte mulți cei ce se îmbuibau. Oricum, chiar procentual vorbind, cred că mai mulți sunt astăzi, din cei care ar fi vizați de aceste cuvinte.
Dumnezeu a avut și metode mai ”soft” spre a ne trezi, vorbindu-ne prin predicatori și prin vase de lucru (2 Petru 3:1). Când n-am reacționat la aceste înștiințări, socotind că aceste vase ale lui Dumnezeu exagerează, El a fost nevoit să ne vorbească prin suferința vreunuia din cei apropiați nouă. Uneori suferința este un mesaj de avertizare din partea lui Dumnezeu. Elihu știa acest lucru (Iov 36:15).
Iar dacă nici așa nu ne trezim, Dumnezeu apelează la situații extreme. Izabelei, prorocița mincinoasă din Biserica din Tiatira, Dumnezeu i-a vorbit prin suferință. Ea își zicea prorociță, și îi făcea și pe creștinii lipsiți de maturitate, să creadă că ea este prorociță. Pretindea că Dumnezeu îi vorbește personal, însă Dumnezeu i-a vorbit doar prin suferință, iar acum, ea refuza să se pocăiască, și Dumnezeu îi descoperă lui Ioan că va lua măsuri mai aspre împotriva ei și a celor ce sunt adepți ai ei (Apoc. 2:20-23).
În ceea ce am spus până aici, am amintit doar câteva din posibilele scopuri ale lui Dumnezeu pentru noi, în vremea aceasta. Întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem, este următoarea: ce fel de oameni ar trebui să fim noi? Ce ar trebui să reparăm noi, cei ce ne considerăm copii ai lui Dumnezeu?
Pe lângă toate acestea, trebuie să înțelegem că Dumnezeu poate să aibă în vedere și scopuri în ceea ce privește lumea. Porunca de a se opri oamenii și de a-și aduce aminte cine este cel ce stăpânește pe pământ, a fost rostită cu 30 de veacuri în urmă. Și dacă lumea nu vrea să se oprească din goana ei nebună, Dumnezeu o poate opri. Avem dovada.
Iosif Feher
Montreal - Canada
