Când fiul cel mare se pocăiește

El s-a întărâtat de mânie şi nu voia să intre în casă. Tatăl a ieșit afară şi l-a rugat să intre. (Luca 15.28)

   Domnul Isus i-a veştejit adesea prin pilde sau confruntări directe pe credincioşii închipuiţi, pe aceia care îşi imaginează că Îl cunosc pe Dumnezeu, că sunt aproape de El, că fac voia Lui dar, în fapt, lucrează tocmai împotriva acestei voi şi acestui Dumnezeu. Nu-mi amintesc de vreun discurs în care Domnul să-i mustre pe vameşi sau pe femeile stricate de pe centura Ierusalimului, dar pot să documentez oricând că verbul Lui acid i-a avut adesea în colimator pe farisei, de exemplu. Ei I-au fost duşmanii cei mai înverşunaţi, ei I-au întărâtat duhul în atâtea rânduri, şi cele mai solemne şi lipsite de speranţă “vai-uri” lor le-au fost adresate. Ba chiar – pentru că nimeni nu e imun la morbul acestei evlavioase făţărnicii – Mântuitorul  a găsit cu cale să-şi avertizeze ucenicii nu neapărat cu privire la posibilitatea păcatului, cât la posibilitatea de a îngropa păcatul sub un potop de vorbe şi de obiceiuri religioase. Acesta este “aluatul” fariseilor.

   Aproape că nu există pildă despre mântuire în care Domnul să nu aducă în prim-plan figura acră şi simandicoasă a fariseului bombănitor. Scenariul e cam acelaşi: Dumnezeu se bucură că un păcătos şi-a venit în fire, dar, de undeva de pe margine, fără să fi contribuit cu nimic la recuperarea nenorocitului, se găseşte unul care să strâmbe din nas şi să protesteze. Aduceţi-vă aminte de fratele mai mare al fiului risipitor, care îşi acuză părintele pentru mărinimia lui şi refuză să participe la ospăţ (era prea îndrăgostit de sfinţenia lui ca să se poată aşeza lângă un desfrânat!) sau de lucrătorii în vie care se uită chiorâş mai întâi la ultimii veniţi, şi apoi chiar la Stăpânul viei,  sau de fariseul care, mulţumindu-I lui Dumnezeu, nu se poate opri să nu-l dispreţuiască pe bietul vameş care se pocăia lângă el.

Aşa că, vedeţi dumneavoastră, pe lângă faptul că ştie foarte bine să-şi ascundă mizeria sub faldurile celei mai convingătoare pietăţi, fariseul etern, arhetipal, mai are o abilitate remarcabilă şi de temut: poate sau încearcă să închidă oamenilor Împărăţia Cerurilor. Pur şi simplu nu-i lasă să intre (vezi Mt.23.13b), îndepărtându-i de Domnul şi de Cuvântul dătător de viaţă. Cunoaşte atât de bine Biblia încât o foloseşte împotriva Autorului ei.    

Două întâmplări de pe la noi

   Aceste reflecţii mi-au fost stârnite de două întâmplări pe care le-am auzit de la martori oculari şi care, în desimea de fapte şi opinii care mă bombardează zilnic, au ajuns să se asocieze într-un chip, aş spune, indestructibil.

Unu.  Mai mulţi credincioşi, copii de credincioşi şi necredincioşi participau la o strângere de casă. Era invitat un misionar din altă zonă. Pe măsură ce acesta îşi dezvolta subiectul, unul dintre credincioşii bătrâni a început, sistematic, să-l întrerupă şi să-l contrazică. Sigur, o făcea deschizând Biblia cu o gravitate de mare preot, dar erau evidente reaua-voinţă şi, probabil, invidia din spatele gesturilor sale. Şi, pentru că şicanele nu mai conteneau, într-o secvenţă de un dramatism care a tăiat respiraţia tuturor martorilor, fiul acestui credincios bătrân s-a ridicat în picioare şi a strigat cu glas tare: “Tată, taci! Tată, te rog să taci! Nu ai dreptul să vorbeşti! Tu nu ai dreptul!” Şi a continuat aproape plângând: „Numai eu ştiu de câte ori am scos-o pe mama din mâinile tale...Tu vorbeşti?!”

   Bătrânul fariseu a mai avut un verset şi pentru situaţia asta: “Cât despre mine, prea puţin îmi pasă dacă sunt judecat de voi sau de un scaun de judecată. Ba încă eu însumi nu mă mai judec pe mine.” (1Cor.4.3). Şi probabil că ultimul lui gând înainte de a ieşi din scenă a fost unul de dispreţ cucernic faţă de un fiu atât de nevrednic.

   Fariseul ştie să citească şi să citeze din Biblie, ştie să se roage, ştie să postească, ştie să dea zeciuială, ştie că fără cravată şi batic nu se poate intra în cer, ştie că s-a întors la Dumnezeu acum 20 de ani, ştie să ascundă sau să justifice un păcat... dar nu mai ştie să se pocăiască. Această cale a uitat-o demult!   

Doi.   Era o adunare de rugăciune. Bătrânul care a început să se roage avea un tremur în voce: ”Doamne, am 84 de ani şi mi-am dat seama că, deşi m-am întors la Dumnezeu de mult timp, eu nu sunt credincios, că m-am mințit atâția ani crezând că Te iubesc, dar eu nu făceam voia Ta. Poate de-aia ai îngăduit Tu să ajung la vârsta asta înaintată, ca să-mi dau seama că eu nu sunt pocăit cu adevărat... Doamne, m-am privit în oglinda din Galateni 5 şi am înţeles că eu nu am niciuna dintre roadele de acolo. Şi vin acum înaintea fraţilor mei să spun că eu nu sunt credincios şi să mă pocăiesc cu adevărat!...”  Şi pocăinţa lui a continuat valuri-valuri.

   Când se pocăieşte fiul risipitor, se cheamă că avem o întoarcere la Dumnezeu. Când se pocăieşte fiul cel mare, fiul din casă, fariseul, avem o trezire. Trezirea nu este altceva decât să descoperi cu groază cât te-ai îndepărtat de Tatăl stând în casă cu El, și atunci nu te pocăieşti ca un fiu, nici ca un argat, te pocăieşti ca un păgân.

Gânduri de final

   Vedeţi, noi ne rugăm pentru copiii noștri, pentru vecini, pentru lumea neevanghelizată, pentru trezire etc. şi nu realizăm că noi, fariseii de noi, suntem piedica propriei rugăciuni. Haideţi să ne oprim puţin din obiceiurile noastre religioase, din ceea ce am învăţat în atâţia ani pe cale - puţin - câteva clipe măcar și să-I spunem Domnului cu sinceritate: ”Doamne, arată-mi ce stă între mine şi Tine ! La drept vorbind, eu cred că sunt bine. Nu văd nimic greşit în mine. Accept totuşi, în principiu, că aş putea fi un fariseu. De aceea, Te rog, descoperă-mi Tu adevărul despre mine însumi, Te rog ! Amin.”

Şi Dumnezeu va vorbi...