Blândeţea şi zdrobirea

   Metoda lui Dumnezeu pentru zdrobirea omului nostru din afară diferă în functie de ţintă. Sa explicăm ţinta în modul următor: la unii ea este dragostea de sine, la alţii mândria. Sunt apoi aceia în care trebuie nimicite încredere în sine şi propria iscusinţă - aceştia vor trece dintr-un necaz în altul, vor suferi înfrângerea la orice pas, până vor spune Trăim nu prin înţelepciunea omenească, ci prin harul lui Dumnezeu.

   Cei care sunt caracterizaţi de subiectivism se vor trezi în situaţii specifice nevoii lor. Există apoi o altă categorie, acelor plini de idei şi păreri. Deşi Biblia afirmă "Este ceva prea greu pentru Domnul?", unii fraţi susţin că nimic nu este prea greu pentru ei. Ei se laudă că pot să facă totul, dar, ciudat, falimentează în tot ce fac. Lucruri care par atât de simple se destramă în mâna lor. Uimiţi se întreabă DE CE? Acesta e modul în care lucrează Duhul Sfânt în ei pentru a atinge ţinta urmărită. Astfel de exemple ne arată modul în care ţinta Duhului variază în funcţie de persoana vizată. Un alt lucru care variază este ritmul în care în care se face lucrarea Duhului Sfânt. Uneori, loviturile pot să urmeze una după alta, fără întrerupere, sau pot exista perioade de acalmie. Dar Dumnezeu îi disciplinează pe cei pe care îi iubeşte. Astfel, copiii lui Dumnezeu au răni produse de Duhul Sfânt. Deşi necazurile pot fi diferite, consecinţele sunt aceleasi - eul lăuntric este rănit. Deci, Dumnezeu lucrează la dragostea noastră de sine, sau la mândria noastră, sau la iscusinţa noastră, sau la subiectivismul nostru, în funcţie de ţinta pe care o are în vedere.

   De fiecare dată când trage la ţintă, El intenţionează să ne slăbească şi mai mult, până în ziua când vom fi sfărâmaţi şi docili în mâna Lui. Indiferent dacă tratamentul atinge sentimentele sau gândurile noastre, rezultatul final este producerea unei voinţe zdrobite. Din fire, suntem toţi încăpăţânaţi. Această voinţă încăpăţânată este susţinută de gândurile noastre, părerile, dragostea de sine, sentimentele şi iscusinţa noastră. Aceasta explică modul diferit în care lucrează Duhul Sfânt cu noi. La o analiză finală, rezultă că Dumnezeu are în vedere voinţa noastră, căci ea reprezintă eul nostru.

   Astfel, cei care au fost disciplinaţi şi iluminaţi sunt marcaţi de o trăsatura comuna - DEVIN BLÂNZI! Blândeţea este semnul zdrobirii. Toţi cei care sunt zdrobiţi de Dumnezeu sunt caracterizaţi de blândeţe. Înainte, ne-am putut permite să fim încapăţânaţi, deoarece am fost ca o casă trainică, susţinută de coloane. Pe măsură ce Dumnezeu sfărâmă pe rând coloanele, casa este în pericol să se prăbuşească. Când stâlpii exteriori sunt demolaţi, eul cade.

   Dar trebuie să învăţăm să recunoaştem adevărata blândeţe. Să nu va înşelaţi crezând că un glas dulce indică o voinţă docilă. Adeseori, în spatele unui glas dulce se ascunde o voinţă de fier. Încăpăţânarea este o problemă de caracter, nu de glas. Unii care par a fi mai blânzi decât alţii, sunt înaintea lui Dumnezeu la fel de încăpăţânaţi şi de egoişti. Pentru aceştia, nu poate să existe decât asprimea lucrării Lui, până când nu mai îndrăznesc să acţioneze cu îngâmfare. Dumnezeu rânduieşte ca loviturile ce aparent vin din exterior, să ne atingă profund, astfel încât niciodată să nu mai fim în stare să ne ridicăm capul în legatură cu acele probleme specifice. Nu vom mai putea să nu ascultăm de Domnul în acele probleme, nu vom mai îndrăzni sa insistăm asupra propriei noastre păreri. Frica de mâna Domnului este cea care ne face să fim blânzi. Cu cât suntem mai zdrobiţi mai mult prin lucrarea lui Dumnezeu, cu atât devenim mai blânzi. Să vezi adevărata blândeţe înseamnă să vezi zdrobirea lăuntrică.