„La început a fost Cuvântul”...apoi au fost create cuvintele. Dumnezeu l-a binecuvântat pe om cu darul cuvântului, al raţiunii, al intuiţiei, dar şi cu o bogată imaginație poetică. Prin limbaj Dumnezeu l-a separat pe om de celelalte viețuitoare care văd şi poate înţeleg lumea fiecare în felul lor, dar nici una din animale nu pot vedea și înțelege lumea, decorul acesteia, așa precum le percepe ori reprezintă omul. Dumnezeu l-a binecuvântat pe om cu darul limbajului și în special al limbajului poetic pentru ca omul văzând frumusețea creației divine să se bucure, să fie fericit și să dea slavă Creatorului celor văzute și nevăzute dar tot atât de reale. Dumnezeu i-a dat omului darul cuvântului pentru a putea numi toate câte erau în grădina raiului, pentru le da la toate câte un nume potrivit de botez, și știindu-le astfel numele, omul să aibă putere şi dominion asupra acestora. După ce omul a fost izgonit din rai, Dumnezeu i-a lăsat omului totuși darul cuvântului pentru ca rătăcind pe pământ să-și agonisească hrana şi adăpostul omul să-l poată striga pe Dumnezeu la nevoie, suferinţă şi necaz, pentru ca omul să aibe cuvinte potrivite spre I se putea ruga lui Dumnezeu şi cuvinte frumoase pentru a-I înălţa imne de slavă şi de laudă.
Poezia s-a născut prin intuiţie, revelaţie şi inspiraţie nu în baza unui sistem organizat şi sistematizat precum cel al gândirii abstracte, raţionale şi logice. Gânditorii, oamenii de ştiinţă, filozofii şi chiar teologii au inventat întrebări, poeţii şi profeţii au oferit răspunsul revelat în vis şi imaginaţie la întrebările fără un alt răspuns. Judecata raţională şi chiar meditaţia înseamnă şi îndoială. Contemplaţia poetică înseamnă şi credinţă, încredere în puterea revelaţiei şi a imaginaţiei de a ne descoperi binele, frumosul şi adevărul. Cel puţin a binelui, frumosului şi adevărului subiectiv, ancestral îngemănat în inima, psihicul, conştiinţa omenească. Aşa cum s-a spus, are şi inima raţiunile sale despre care mintea n-are cunoaştere. În baza unor astfel de raţiuni ale inimii imaginaţia poetică a fost pentru om şi început de credinţă religioasă. Credinţa nu este atât de oarbă precum se crede. Îţi trebuie imaginaţie de-a dreptul divină să poţi crede, ori să îţi păstrezi cumpătul şi credinţa în faţa atâtor ispite şi dovezi de necredinţă pe care le aduce mintea abstract raţională genială dar poate nu şi atât de sensibilă. De aceea nu există poezie care să nu fie inspirată ori animată de vreo credinţă oarecare, adevărată ori falsă. Fiindcă din punct de vedere ontologic poezia este ea însăşi un act religios, indiferent dacă poetul crede sau nu crede în Dumnezeu, este conştient sau nu de acest fapt, dacă scrie poezie religioasă intenţionat ori nu. De fapt nu este întâmplător faptul că poezia, în greceşte“poiesis”, înseamnă "facere", "creare" a unei lumi imaginare cu ajutorul limbii estetice, simbolice, metaforice. Însuşi Dumnezeu a creat lumea prin Cuvânt. Când creăm poezie, creăm o altă lume, o lume a noastră subiectivă poate, nu o lume obiectivă, reală. Dar ce este de fapt realitatea? Lumea creată de noi poate fi o copie palidă a realităţii, dar prin creaţie imităm Logosul divin după chipul căruia am fost noi înşine creaţi.
Dar deşi existenţa poeziei cel puţin în mintea noastră este o realitate de netăgăduit, este foarte greu de a defini poezia în termeni vernaculari, filozofici ori literari. Este mai uşor să scrii poezie decât să explici fenomenul, procesul creaţiei poetice. Încercarea lui Aristotel de a clasifica poezia în lirică, elegiacă, epică şi dramatică, este poate mai de folos pentru uzul didactic decât pentru uzul poeţilor. Poezia este limba copilăriei lumii, a comunicării bucuriei de a fi, a suferinţei omeneşti şi a nădejdii că Dumnezeu care are grijă de florile câmpului şi de iarba care este cosită şi făcută fân, are grijă şi de fiinţa omenească. Misterul poeziei ţine de o memorie latentă, nebuloasă, neclară a începutului de lume. Ori a începutului când precum copiii devenim conştienţi de noi înşine şi de lumea din jur. De aceea poezia este creată continuu, etern, prin fiecare faptură omenească conştientă care se naşte şi descoperă cât de frumos şi de minunat a făcut Dumnezeu lumea aceasta. Poezia este de natură spirituală, imaginativă, contemplativă, mărturie că Dumnezeu care este etern şi infinit a creat o lume care deşi trecătoare reflectă parte din frumuseţea şi gloria divină. Iată de ce pentru un poet ca William Black poezia este ca o fereastră pe care ne-a dăruit-o Dumnezeu „spre a vedea lumea într-un bob de nisip/şi Paradisul într-o floare de câmp/Să ţii infinitul în podul palmei/Şi Eternitatea într-o clipă//”.
Poezia nu este însă poezie numai datorită subiectului și a temelor tratate, a ideilor, ori a sentimentelor împărtășite oricât de sincere ar fi acestea, a filozofiei ori a teologiei conținute în text, pretext ori context. Frumosul estetic este condiția de existență a poeziei ca și a oricărei alte arte, religioase ori seculare. Faptul că arta sau poezia au ca sursă de inspirație o temă sau o idee religioasă anume nu sunt of garanție în sine că arta sau poezia respectivă au și valoare estetică. Dar faptul că există frământare sufletească și trăire religioasă, că există o dorință puternică și autentică de a da slavă lui Dumnezeu, denotă o sensibilitate aparte și o stare sufletească sau mentală creativă propice, generatoare de energii spirituale și iluminare care pot fi transformate și transfigurate expresiv, artistic. Astfel, pentru poeți și trăitori mistici de orientare și credință creștină precum Sf. Grigore Nazianz, Sf. Efrem Sirul, Romanos Melodul, Sf. Simion Noul Teolog, Sf. Teresa de Avila și Sf. Ioan al Crucii, poezia pare mediul de comunicare cel mai potrivit, cel mai compatibil de exprimare a experințelor lor spirituale prin har și duh, ale iubirii față de Dumnezeu și de aproapele. Astfel de experiențe religioase și mistice nu pot fi comunicate prin limbaj vernacular, comun, ci numai prin cuvântul poetic și bogația imaginativă ascunsă în simbol și în metaforă. De pildă, s-a scris că în operele poetice ale Sf. Ioan al Crucii versurile „au fost compuse dintr-o iubire izbăvitoare și abundentă înțelegere mistică”...”în această privința contemplarea este teologie mistică, adică tainică și profundă cunoaștere a lui Dumnezeu.” În această contemplare are loc o lucrare tainică a sufletului, o cunoaștere prin „eliminarea imaginilor concrete, o cunoaștere directă a lui Dumnezeu comunicată supranatural, în funcție de felul credinței.” Poezia este scrisă din aceasta iubire mistică, drept mărturie a înțelesului adeverit sufletului de către Dumnezeu. Este Duhul Sfânt care „face posibilă exprimarea plinătății înțelesului în cuvinte obișnuite”, precum în sfintele cântări ale lui Solomon sau alte carți ale Sfintelor Scripturi. În ultimă instanță orice mistic religios este și poet sau mai bine zis experiența mistică influențează activitatea creativă și poetică. Simbolurile poetice sunt semne pe care sufletul le primește de la Dumnzeu, dat fiind marea Sa iubire pentru oameni. Poetul religios folosește aceste semne pentru a-I răspunde lui Dumnezeu în exaltare, slavă și preamărire.
Într-un fel sau altul toate cuvintele își au izvorul, rădăcina, sorgintea în Cuvânt. Fie că-l laudă și-L slăvesc, fie că-L tăgăduiesc, implicit, cuvintele afirmă Cuvântul. Cuvintele afirmă și confirmă Cuvântul ca fiind Logosul și Arhetipul după care s-au creat toate cele văzute și nevăzute. Poezia creștină și necreștină, religioasă ori seculară, dar nepusă în slujba răului, este prin sine o aspirație, un vis după o lume mai bună și frumoasă, după o lume ideală. Dar ceea ce deosebește poezia creștina de alte feluri de poezie este faptul că pentru un poet credincios aceasta lume ideală, sacră, există deja, este reală nu doar imaginativă, este transfigurată în Hristos prin puterea Duhului Sfânt. Lumea poeziei creștine este o prefigurare, o anticipare escatologică și soteriologică a Împărăției Cuvântului, o lume inaugurată și care va fi revelată deplin de Iisus la sfârșitul veacului. De aceea poetul creștin și iubitorul de poezie creștină trăiesc adevărul poetic pe care îl consideră inspirat și revelat, ca parte din lucrarea de mântuire a Duhului, din lauda care i se cuvine gloriei divine, Cuvântului Întrupat.
Copyright © 2017 Marin Mihalache
