Ca evreu convertit la Hristos prin protestantismul evanghelic, în mod firesc, am simțit nevoia să-L cunosc pe Dumnezeu mai bine, citind Scripturile. De fapt, citind Evangheliile din „cartea interzisă” numită Noul Testament, la vârsta de șaisprezece ani, ajunsesem să cred în Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu și Mesia cel promis nouă. În primii mei ani de creștinism, foarte mult din educația mea religioasă provenea din cititul Bibliei de unul singur. Când am intrat la facultate, aveam o Biblie completă, de buzunar, care mă însoțea permanent. Obișnuiam să învăț pe de rost pasaje preferate din Scriptură și deseori mi le citam mie însumi în momentele de ispită – sau le citam celorlalți când încercam să-i conving de existența lui Hristos. Biblia a devenit, pentru mine – așa cum este și astăzi – cea mai importantă carte care s-a tipărit vreodată. Pot să spun din toată inima, alături de Apostolul Pavel, că „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos spre învățătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înțelepțirea cea întru dreptate” (2 Timotei 3:16).
Asta e vestea bună.
Vestea proastă e că de multe ori, hotăram eu singur ce vroiau să spună Scripturile. De pildă, la un moment dat m-am entuziasmat așa de tare la ideea că-L cunoșteam pe Iisus ca pe prietenul meu apropiat și personal, încât am crezut că propria mea conștientizare a Lui în sensul acesta era tot ce aveam nevoie. Așa că îmi subliniam versete despre Iisus cu markerul galben, dar treceam peste pasajele referitoare la Dumnezeu-Tatăl, sau biserică, sau botez. Mă uitam la Biblie ca la un manual de instrucțiuni ceresc. Nu credeam că aveam nevoie de Biserică, în afară de faptul că era un loc unde puteai să-ți faci prieteni sau să înveți mai multe lucruri despre Biblie, ca să poți să te descurci și mai bine de unul singur, ca creștin. Ajunsesem să cred că pot să-mi construiesc viața și Biserica prin Cartea sfântă. Vreau să spun că am luat expresia sola scriptura („numai Biblia”) foarte în serios! Povestea mântuirii era foarte clară pentru mine: Dumnezeu își trimisese Fiul; amândoi au trimis Duhul Sfânt, apoi a venit Noul Testament ca să explice mântuirea și, în final, s-a format Biserica.
Eram pe-aproape, poate. Dar nu destul de aproape.
Mă grăbesc să adaug că Biblia este tot ce intenționează Dumnezeu să fie. Biblia nu are nici o problemă. Problema consta în modul în care o individualizasem eu, supunând-o propriilor mele interpretări – dintre care unele nu erau rele, iar altele nu erau așa grozave.
LUPTA DE A ÎNȚELEGE
Nu după mult timp după convertirea mea la ortodoxie, m-a luat valul sectarismului religios, în care creștinii aveau opinii diferite asupra fiecărei chestiuni. De pildă, păreau să existe tot atâtea păreri despre Cea de-a Doua Venire a Domnului, câți oameni participau la discuție. Așa că ne duceam toți la Scripturi. „Cred în Biblie. Dacă nu există în Biblie, nu cred.” – acesta devenise strigătul meu de război. Ceea ce n-am realizat era că toată lumea spunea același lucru! Nu era în Biblie, dar interpretarea personală a fiecăruia devenea vocea autorității. Într-o epocă care pune mare preț pe libertatea gândirii și autonomia individului, începusem să devin propriul meu papă! Liniile directoare pe care mă bazam în interpretarea Scripturii păreau destul de simple: când înțelesul direct al Scripturii e de bun-simț, nu mai căuta alt înțeles. Aveam credința că cei care erau cu adevărat loiali și onești în respectarea acestui principiu vor atinge unitatea creștină. Spre surprinderea mea, această abordare bazată pe bun-simț nu a dus la o claritate și unitate mai mare între creștini, ci mai degrabă la o interpretare liberă de către toată lumea! Cei care erau adepții cei mai hotărâți ai principiului „doar Biblia” aveau tendința să devină cei mai dezbinători și combativi dintre creștini – probabil neintenționat. De fapt, observam cum cu cât țineai la Biblie ca singura sursă de autoritate spirituală, cu atât mai dezbinat și mai sectant deveneai, ca persoană. Ajungeam chiar și la certuri înfierbântate despre versetele referitoare la dragoste! În cercul meu de prieteni care credeau în Biblie, am fost martorul unei mini-explozii de secte și mișcări schismatice, care fiecare pretindeau că sunt „fidele Bibliei”, fiind în același timp în conflict cu toate celelalte. Au apărut conflicte serioase legate de tot ce ne-am putea imagina: harismele, interpretarea profețiilor, modul corect de închinare, împărtășania, guvernarea Bisericii, discipolii, disciplina din Biserică, moralitatea, responsabilitatea, evanghelismul, acțiunile sociale, relația dintre credință și lucrare, rolul femeilor, ecumenismul. Lista e nesfârșită. De fapt, din orice chestiune, creștinii puteau fi împinși – și cel mai adesea, așa se și întâmpla – să apuce pe căi separate. Rodul acestui spirit sectar a fost crearea miilor – literalmente – de biserici și denominațiuni independente care există în momentul de față. Pe măsură ce și eu însumi deveneam din ce în ce mai sectar, radicalismul meu se intensifica și am ajuns să cred că toate bisericile erau nebiblice și deci, a deveni membru al oricărei biserici însemna să compromiți Credința. Pentru mine, „Biserica” însemna „Biblia, Dumnezeu și cu mine”. Această ostilitate față de biserici se potrivea bine cu proveniența mea culturală iudaică. În mod firesc, eram suspicios față de orice biserică, pentru că consideram că trădaseră învățăturile lui Hristos din cauză că participaseră sau stătuseră pasiv deoparte în timpul persecuțiilor împotriva evreilor de-a lungul istoriei. Dar cu cât deveneam mai sectar – până acolo încât devenisem nesuferit și antisocial –, cu atât am început să-mi dau seama că era ceva foarte în neregulă cu modul în care abordam eu creștinismul. Viața mea spirituală nu funcționa. Era limpede că convingerile mele personale în privința Bibliei și a ceea ce învăța ea mă îndepărtau de dragoste și de comuniunea cu frații mei creștini și, deci, mă țineau departe de Hristos. După cum scrie Sf. Ioan Evanghelistul: „Pentru că cel ce nu iubește pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu l-a văzut, nu poate să-L iubească.” (1 Ioan 4:20). Nu dezbinarea și ostilitatea la care eram martor erau lucrurile care mă atrăseseră către Hristos. Și am știut că răspunsul nu era negarea credinței sau respingerea Scripturilor. Ceva trebuia să se schimbe. Și poate că acel ceva eram eu. M-am apucat să studiez istoria Bisericii și Noul Testament, sperând să mă luminez cumva în privința atitudinii pe care trebuia s-o am față de Biserică și de Biblie. Rezultatele nu au fost deloc cele la care mă așteptam.
BIBLIA APOSTOLILOR
Atitudinea mea inițială a fost următoarea: ce fusese valabil pentru Apostoli trebuia să fie valabil și pentru mine. Aici am avut prima mea surpriză. După cum spuneam mai sus, știam că Apostolul Pavel considera Scriptura ca fiind insuflată de Dumnezeu (2 Timotei 3:16). Însă eu crezusem întotdeauna că „Scriptura” de care se vorbește în acest pasaj era întreaga Biblie: atât Vechiul, cât și Noul Testament. În realitate, la data când se făcuse această afirmație, Noul Testament nu exista. Chiar și Vechiul Testament era încă în proces de întocmire, pentru că iudeii nu au hotărât o listă definitivă sau canon al cărților Vechiului Testament decât după apariția creștinismului. Pe măsură ce înaintam în studiul meu, am descoperit că primii creștini foloseau o traducere greacă a Vechiului Testament, numită Septuaginta. Această traducere, care a fost începută în Alexandria, în Egipt, în secolul al III-lea î. Hr. , conținea un canon lărgit, care conținea un anumit număr de așa-numite cărți „deuterocanonice” (sau „apocrife”). Deși au existat unele dispute, la început, în legătură cu aceste cărți, includerea lor a fost, ulterior, acceptată de creștini în canonul Vechiului Testament. Ca reacție în fața avântului creștinismului, iudeii și-au restrâns canoanele și mai apoi au exclus [din canon] cărțile deuterocanonice – deși le-au considerat în continuare sfinte. Canonul iudaic modern nu a fost stabilit definitiv decât în secolul al III-lea d. Hr. Este interesant de remarcat că tocmai această versiune mai târzie a canonului iudaic al Vechiului Testament – și nu canonul primilor creștini – este urmată de majoritatea protestanților moderni de astăzi. Pe vremea când apostolii trăiau și scriau, nu exista nici un Nou Testament și nici un Vechi Testament finalizat. Conceptul de „Scriptură” era mult mai puțin definit decât mă așteptasem eu.
SCRIERILE CREȘTINISMULUI TIMPURIU
Cea de-a doua mare surpriză am avut-o când am realizat că prima listă completă a cărților Noului Testament, așa cum este ea astăzi, a apărut abia la 300 de ani după moartea și învierea lui Hristos. (Prima listă completă a fost realizată de Sf. Atanasie, în Scrisoarea lui Paschal, din anul 367 d. Hr.) Vă imaginați? Dacă, să zicem, scrierea Noului Testament ar fi început odată cu Constituția Statelor Unite, asta ar însemna că n-am fi avut un produs final până în 2076! Cele patru Evanghelii au fost scrise într-un interval cuprins între treizeci și șaizeci de ani după moartea și învierea lui Iisus. Între timp, Biserica s-a bazat pe tradiția orală – relatările martorilor oculari – precum și pe documente pre-evanghelice disparate (cum sunt cele menționate în 1 Timotei, 3:16 și 2 Timotei, 2:11-13) și tradiția scrisă. Majoritatea bisericilor aveau doar porțiuni din ceea ce avea să devină Noul Testament. Pe măsură ce martorii oculari ai vieții și învățăturilor lui Hristos mureau, Apostolii au scris, îndrumați de Sfântul Duh, pentru a păstra și consolida tradiția scrisă și orală provenită din surse disparate. Datorită faptului că Apostolii se așteptau ca Hristos să se întoarcă în curând, se pare că nu s-au gândit că aceste relatări evanghelice și scrisori apostolice vor fi, în timp, adunate într-o nouă Biblie. În primele patru secole după Hristos, au existat dezacorduri substanțiale referitoare la cărțile care ar trebui incluse în canonul scriptural. Prima persoană despre care găsim menționat în documente faptul că a încercat să alcătuiască un canon nou-testamentar a fost ereticul Marcion, în sec. al II-lea. El a vrut ca Biserica să-și respingă moștenirea iudaică, așa că a lăsat deoparte cu totul Vechiul Testament. Canonul lui Marcion cuprindea doar o singură evanghelie, pe care a editat-o singur și zece din Epistolele Apostolului Pavel. E trist, dar e adevărat: prima încercare nou-testamentară a fost eretică. Mulți învățați consideră că parțial, din cauza acestui canon distorsionat al lui Marcion, Biserica primară a decis stabilirea unui canon al ei, clar definit. Distrugerea Ierusalimului, în anul 70 d. Hr. , fărâmițarea comunității iudeo-creștine de acolo și riscul pierderii continuității tradiției orale au contribuit, probabil, și ele, la sentimentul nevoii urgente, din partea Bisericii, a unei standardizări a listei de cărți pe care creștinii să se poată baza. În această perioadă de evoluție a canonului – după cum s-a menționat mai devreme – majoritatea bisericilor abia dacă aveau câteva din scrierile apostolice la dispoziție. Cărțile Bibliei trebuiau să fie scrise cu multă trudă, de mână, cu multă cheltuială de timp și de efort. De asemenea, din cauza faptului că majoritatea oamenilor erau analfabeți, doar câțiva aveau privilegiul de a le putea citi. Interacțiunea majorității creștinilor cu Scripturile se limita la ceea ce auzeau în biserici: Legea profeților, psalmii și unele memorii ale Apostolilor. Prigonirea creștinilor de către Imperiul Roman și existența multor documente de origine neapostolică au complicat și mai mult problema. Aici am avut cea de-a treia supriză. Eu îmi închipuisem, cumva, cu naivitate, că fiecare casă și parohie aveau un Vechi Testament și un Nou Testament încă din clipa formării Bisericii! Mi-a fost greu să-mi imaginez cum a putut supraviețui și înflori o biserică fără un Nou Testament complet. Și cu toate acestea, așa a fost. Acesta a fost, poate, primul meu indiciu că viața totală a Bisericii e ceva mai mult decât Cuvântul scris.
EVANGHELIA DUPĂ CINE?
Apoi, am fost surprins să descopăr că pe lângă evangheliile canonice din Noul Testament, în secolele I și II au circulat multe alte „evanghelii”. Acestea cuprindeau: Evanghelia după Evrei, Evanghelia după Egipteni și Evanghelia după Petru – pentru a nu menționa decât câteva. Noul Testament însuși vorbește de existența unor astfel de relatări. Evanghelia Sfântului Luca începe cu cuvintele: „Deoarece mulți s-au încercat să alcătuiască o istorisire despre faptele deplin adeverite între noi, […] am găsit și eu cu cale […] să ți le scriu pe rând” (Luca 1,1:3). La ora când scria Luca, Matei și Marcu erau singurele alte două Evanghelii canonice care fuseseră scrise. Cu timpul, cu excepția a patru Evanghelii, toate celelalte au fost excluse din canonul Noului Testament. Însă în primii ani ai creștinismului a existat chiar și o controversă legată de care anume din aceste patru Evanghelii să fie folosită. Majoritatea creștinilor din Asia Mică foloseau Evanghelia lui Ioan și mai puțin Evangheliile lui Matei, Marcu și Luca. Pe baza relatării Patimilor din Evanghelia lui Ioan, majoritatea creștinilor din Asia Mică sărbătoreau Paștele la o dată diferită față de cei din Roma. La rândul lor, creștinii din Roma nu vroiau să folosească Evanghelia lui Ioan și le foloseau, în schimb, pe celelalte. Pentru o perioadă, Biserica Apuseană a ezitat să folosească Evanghelia lui Ioan, pentru că o foloseau ereticii gnostici, alături de propriile lor „evanghelii secrete”. O altă dispută a apărut în jurul altei chestiuni: dacă ar trebui să existe evanghelii separate sau o singură relatare evanghelică, formată din toate. În secolul al II-lea, Tațian, care a fost elevul Sf. Mucenic Iustin, a publicat o evanghelie unică, compusă din toate și „armonizată”, numită Diatesaronul. Biserica Siriană a folosit această evanghelie compusă în secolele II, III și IV, neacceptând toate patru Evangheliile până în secolul al V-lea. De asemenea, o perioadă, a ignorat Epistolele Apostolului Ioan, a doua Epistolă a Apostolului Petru și Cartea Apocalipsei. Pentru a complica lucrurile și mai mult, Biserica Egiptului, după cum se vede în canonul nou-testamentar al lui Clement din Alexandria din secolul al II-lea, a inclus și „evangheliile” evreilor, egiptenilor și cea a lui Matatias. În plus, considera că prima Epistolă a lui Clement (episcopul Romei), Epistola lui Barnaba, Predica Sf. Petru, Apocalipsa Sf. Petru, Didahia, Protoevanghelia lui Iacob, Faptele Apostolilor după Ioan, Faptele Apostolilor după Pavel și Păstorul lui Hermas (pe care o considera ca deosebit de inspirată) erau de origine apostolică. Irineu (sec. al II-lea), Episcopul martir de Lyon, din Galia, a inclus Apocalipsa după Petru în canonul său.
ALTE CĂRȚI CONTROVERSATE
Cartea mea preferată din Noul Testament – Epistola către Evrei – a fost exclusă de Biserica Apuseană dintr-o serie de liste în secolele II, III și IV. Grație, în principal, influenței lui Augustin în anumite sinoade din Africa de Nord, Epistola către Evrei a fost, în final, acceptată în Apus, la sfârșitul secolului al IV-lea. Pe de altă parte, Cartea Revelației – cunoscută și sub numele de Apocalipsă – scrisă de Apostolul Ioan, nu a fost acceptată în Biserica Răsăriteană timp de mai multe secole. Printre autoritățile răsăritene care au respins această carte se numărau și Dionisie al Alexandriei (sec. III), Eusebiu (sec. III), Chiril al Ierusalimului (sec. IV), Sinodul de la Laodicea (sec. IV), Sf. Ioan Gură de Aur (sec. IV), Teodor de Mopsuestia (sec. IV) și Teodoret (sec. V). Versiunile nou-testamentare siriace și armene originale au omis și ele această carte. Multe manuscrise nou-testamentare în greacă, scrise înainte de secolul al IX-lea, nu conțin Apocalipsa și această carte nu este folosită liturgic în Biserica Ortodoxă Răsăriteană nici în ziua de azi. Sf. Atanasie a sprijinit includerea Apocalipsei în textele nou-testamentare canonice și îi datorăm mai ales lui faptul că a fost primită, ulterior, în canonul nou-testamentar răsăritean. Practic, Biserica primară pare să fi făcut un compromis intern în privința Apocalipsei și Epistolei către Evrei. Răsăritul ar fi exclus Apocalipsa din canon, în timp ce Apusul ar fi mers înainte fără Evrei. Mai simplu zis, fiecare parte a fost de acord să accepte cartea disputată a celuilalt. Interesant de notat: părintele Reformei protestante din secolul al XVI-lea, Martin Luther susținea că toate cărțile Noului Testament ar trebui „ierarhizate” și că unele erau mai inspirate [de Duhul Sfânt] decât altele (că există un canon în canon). Prin urmare, Luther a clasificat ca având rang secundar Epistola către Evrei, Epistola Sf. Iacob, Epistola Sf. Iuda și Apocalipsa, punându-le la sfârșitul traducerii sale a Noului Testament. Închipuiți-vă: omul care ne-a lăsat „sola scriptura” și-a asumat autoritatea de a modifica Cuvântul scris al lui Dumnezeu!
MATURIZAREA NOULUI TESTAMENT
M-a interesat în mod deosebit să găsesc cea mai legitimă listă a cărților Noului Testament. Unii consideră că cel mai vechi este Canonul Muratorian, care datează din cea de-a doua parte a secolului al II-lea. Acest canon exclude Evreii, Iacob și cele două Epistole ale lui Petru, însă include Apocalipsa lui Petru și Cartea Înțelepciunii lui Solomon. Abia în anul 200 d. Hr. , la 170 de ani după moartea și Învierea lui Hristos, observăm prima dată folosirea expresiei „Noul Testament”, la Tertulian. Origen, care a trăit în secolul al III-lea, este considerat deseori ca primul teolog sistematic (deși de multe ori a greșit în mod sistematic). El a pus sub semnul întrebării autenticitatea Epistolei a doua a Sf. Petru și a Epistolei a doua a Sf. Ioan. Tot el ne spune, după călătoriile lui îndelungate, că existau biserici care refuzau să folosească Epistola a doua către Timotei, pentru că aceasta vorbește despre o scriere „secretă” – Cartea lui Iannes și a lui Iambres, bazată pe o tradiție orală iudaică (vezi 2 Timotei, 3:8). Cartea Apostolului Iuda era considerată suspectă de unii, pentru că cuprinde un citat din cartea apocrifă „Înălțarea lui Moise”, bazată tot pe o tradiție orală iudaică (vezi Iuda, 9). Ajungând în secolul al IV-lea, am descoperit că Eusebiu, Episcopul Cezareei și „părintele istoriei Bisericii” enumeră drept cărți discutabile: Iacob, Iuda, Petru 2 și Ioan 2 și 3. Și respinge total Apocalipsa lui Ioan. Codex Sinaiticus – cel mai complet manuscris nou-testamentar pe care îl avem astăzi – a fost descoperit în mănăstirea creștin-ortodoxă Sf. Ecaterina de pe Muntele Sinai. Este datat în secolul al IV-lea și conține toate cărțile pe care le avem astăzi în Noul Testament modern, dar conține și Barnaba și Păstorul din Hermas. În secolul al IV-lea, Împăratul Constantin a fost iritat de controversa dintre creștini și arianiști în privința naturii divine a lui Hristos. Din cauza faptului că Noul Testament nu fusese încă stabilit clar, împăratul a insistat să se ajungă la o definire mai clară și la o încheiere a canonului Noului Testament, pentru a se rezolva conflictul și a se ajunge la o unitate religioasă în imperiul lui dezbinat. Cu toate acestea, în secolul al V-lea, Codex Alexandrinus a inclus și Clement 1 și 2, semn că disputele canonice încă nu fuseseră soluționate ferm peste tot.
CINE DECIDEA?
Odată cu trecerea timpului, Biserica observa care scrieri erau cu adevărat apostolice și care nu. A fost o luptă prelungită, care s-a desfășurat de-a lungul mai multor secole. În acest proces de discernere, reprezentanții Bisericii s-au reunit de mai multe ori, în întruniri sinodale. Aceste sinoade bisericești diverse s-au confruntat cu o întreagă varietate de probleme, printre care și canonul scriptural. Este important de notat că scopul acestor sinoade era de a discerne și confirma ceea ce era deja general acceptat în Biserică. Sinoadele nu legiferau canonul, ci mai degrabă formulau oficial ceea ce devenise realitate și practică evidentă în bisericile lui Dumnezeu. Scopul sinoadelor era de a proclama gândirea comună a Bisericii și reflectarea unanimității credinței, practicii și tradiției așa cum existau deja în bisericile locale reprezentate în sinod. Sinoadele ne oferă documente punctuale, prin care Biserica a vorbit clar și la unison cu ceea ce reprezintă Scriptura. Printre multele sinoade care s-au întrunit în primele patru secole, două sunt deosebit de importante în acest context: (1) Sinodul de la Laodiceea, care s-a întrunit în Asia Mică, în jurul anului 363 d. Hr. Acesta este primul sinod care a enumerat clar cărțile canonice din variantele actuale ale Noului și Vechiului Testament, cu excepția Apocalipsei lui Ioan. La Sinodul din Laodiceea s-a afirmat că numai cărțile canonice enumerate în cadrul acestuia ar trebui citite în biserici. Deciziile acestui sinod au fost acceptate larg în Biserica Răsăriteană.
(2) Al treilea Sinod de la Cartagina, reunit în Africa de Nord, în jurul anului 397 d. Hr. Acest sinod, la care a participat și Sf. Augustin, a enumerat lista completă a cărților canonice ale Noului și Vechiului Testament. Cele douăzeci și șapte de cărți ale actualului Nou Testament au fost acceptate drept canonice. Sinodul a anunțat totodată că aceste cărți ar trebui citite în biserici, ca Scripturi dumnezeiești, cu excluderea tuturor celorlalte. Acest sinod a fost acceptat larg ca având autoritate, în Apus.
EXPLOZIA
Pe măsură ce mă adânceam în studiul istoriei Noului Testament, vedeam cum toate concepțiile greșite pe care le avusesem până atunci erau desființate, una câte una. Înțelegeam acum ceea ce ar fi trebuit să fie evident de la început: că Noul Testament era format din douăzeci și șapte de documente separate, care, deși erau, cu siguranță, insuflate de Dumnezeu – și nimeni nu mi-ar fi putut clătina această convingere – fuseseră scrise și alcătuite de oameni. Era totodată limpede că această muncă nu fusese realizată de persoane care lucraseră separat, ci prin efortul colectiv al tuturor creștinilor de pretutindeni – de Trupul lui Hristos: Biserica. Realizarea acestui fapt m-a obligat să abordez încă două chestiuni pe care prejudecățile mele anterioare mă făcuseră să le evit: (1) oportunitatea și necesitatea implicării umane în redactarea Scripturii; (2) autoritatea Bisericii.
UMAN ȘI DIVIN
Profund atașat, ca mulți evanghelici, credinței în inspirația Scripturii, eu înțelesesem că Noul Testament era numai Cuvântul lui Dumnezeu, nu și al omului. Eu pornisem de la presupunerea că Apostolilor li se spusese de către Dumnezeu ce anume să scrie, aceștia comportându-se ca o secretară care notează ceea ce i se dictează, fără să vină cu nici o contribuție proprie. În fine, înțelegerea mea referitoare la inspirația Scripturii a fost clarificată de învățătura Bisericii despre Persoana lui Hristos. Cuvântul Întrupat al lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos nu este doar Dumnezeu, ci și om. Hristos este o singură Persoană, cu două firi: divină și umană. A micșora umanitatea lui Hristos înseamnă să ajungi la erezie. Biserica primară învăța credincioșii că Logosul Întrupat este uman – de fapt, atât cât este posibil acest lucru – și în același timp, fără de păcat. În umanitatea Lui, Logosul Întrupat S-a născut, a crescut și a ajuns la maturitate. Am ajuns să-mi dau seama că această imagine a Cuvântului Întrupat al lui Dumnezeu – Logosul, Iisus Hristos – merge în paralel cu imaginea creștină din primele veacuri despre Cuvântul scris al lui Dumnezeu: Biblia. Cuvântul scris al lui Dumnezeu nu reflectă doar gândirea divină, ci și contribuția omenească. Cuvântul lui Dumnezeu ne transmite adevărul așa cum a fost scris de oameni, care și-au transmis gândirea, personalitatea și chiar limitele și slăbiciunile lor de scriitori umani – inspirați de Dumnezeu, fără îndoială. Asta înseamnă că elementul uman din Biblie nu este copleșit până într-un punct în care se pierde în oceanul divinului. A devenit mai clar pentru mine faptul că Hristos Însuși S-a născut, a crescut și s-a maturizat – și tot așa s-a întâmplat și cu Cuvântul scris al lui Dumnezeu: Biblia. Ea nu a aterizat, gata-împachetată, din ceruri, ci are origine umană, la fel cum este și de origine divină. Apostolii nu au transcris, pur și simplu, Scripturile, ca niște roboți sau momâi, ci au lucrat din libera lor voință cu voința lui Dumnezeu, prin inspirația Duhului Sfânt.
O CHESTIUNE DE AUTORITATE
A doua problemă cu care a trebuit să mă iau la trântă a fost și mai dificilă, pentru mine: problema autorității Bisericii. Era clar, în urma studiului meu, că Biserica, de fapt, stabilise ce cărți vor face parte din Scriptură; dar încă mă luptam teribil de mult cu întrebarea: cine îi dăduse această autoritate Bisericii? Într-un final, am ajuns într-un singur punct. Eu credeam deja, din tot sufletul, că Dumnezeu vorbește cu autoritate prin Cuvântul Lui scris. Cuvântul scris al lui Dumnezeu este concret și tangibil. Pot să ating Biblia și să o citesc. Dar, dintr-un motiv ciudat, refuzam să cred același lucru despre Trupul lui Hristos – Biserica: că este, deci, vizibilă și tangibilă, amplasată fizic pe pământ, în istorie. Pentru mine, Biserica era, în esență, „mistică” și intangibilă și nu putea fi identificată cu nici un fel de adunare pământească anume. Optica asta îmi permitea să văd în fiecare creștin o biserică în sine. Ce convenabil e așa, mai ales când apar probleme doctrinare sau personale! Și totuși, această optică nu se potrivea cu realitatea Bisericii, așa cum era ea înțeleasă în epoca apostolică. Noul Testament se referă la bisericile reale, nu eterice. Puteam, așadar, acum, să accept faptul că Dumnezeu vorbește cu autoritate nu numai prin Biblie, ci și prin Biserica Lui – chiar cea care produsese, ocrotise și păstrase în mod activ Scripturile, care îmi erau atât de dragi?
BISERICA NOULUI TESTAMENT
În viziunea primilor creștini, Dumnezeu Își rostea Cuvântul nu numai către, ci și prin Trupul Lui: Biserica. În Trupul Lui – Biserica – era locul de confirmare și stabilire a Cuvântului. Fără îndoială, Scripturile erau privite de primii creștini ca revelarea activă a lui Dumnezeu în lume. În același timp, Biserica era înțeleasă drept casă a lui Dumnezeu, „zidiți fiind pe temelia apostolilor și a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind însuși Iisus Hristos. Întru El, orice zidire bine alcătuită crește ca să ajungă un locaș sfânt în Domnul” (Efeseni 2:21,21). Dumnezeu are Cuvântul Său, dar are și Trupul Său. Noul Testament spune: „Iar voi sunteți trupul lui Hristos și mădulare (fiecare) în parte” (1 Corinteni 12:24; compară cu Romani 12:5). (2) „Și El este capul trupului, al Bisericii” (Coloseni 1:18). (3) „Și toate le-a supus sub picioarele Lui și, mai presus de toate, L-a dat pe El cap Bisericii, care este trupul Lui, plinirea Celui ce plinește toate întru toți” (Efeseni 1:22,23). În primele veacuri, nu exista o separare organică între Biblie și Biserică, așa cum vedem astăzi atât de des. Trupul fără Cuvânt este lipsit de mesaj, iar Cuvântul fără Trup este fără temelie. După cum scrie Apostolul Pavel: „Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp și temelie a adevărului” (1 Timotei 3:15). Biserica este Trupul Viu al Dumnezeului Întrupat. Apostolul nu spune că Noul Testament este stâlpul și temelia adevărului. Biserica este stâlpul și temelia adevărului, pentru că Noul Testament a fost construit pe baza vieții ei întru Dumnezeu. Pe scurt, ea l-a scris! Ea face parte integrantă din mesajul evanghelic și în Biserică s-a scris și s-a păstrat Noul Testament.
CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU ÎN TRADIȚIA ORALĂ
Apostolul Pavel ne dă următorul îndemn: „Deci, dar, fraților, stați neclintiți și țineți predaniile pe care le-ați învățat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră” (2 Tesaloniceni 2:15). Acest verset era unul dintre cele pe care nu le subliniasem cu markerul, pentru că folosea două expresii care nu-mi plăcuseră: „țineți predaniile” și „prin cuvânt”. Cele două expresii contraziceau ceea ce înțelegeam eu prin autoritate biblică. Dar apoi, am început să înțeleg: același Dumnezeu, care ne vorbește prin Cuvântul Lui scris – Biblia – ne-a vorbit și prin Apostolii lui Hristos, atunci când aceștia predaniseau și predicau personal. Scripturile însele ne învață, în acest pasaj (și altele) că această tradiție orală este ceea ce trebuie să păstrăm! Tradiția orală și cea scrisă nu se contrazic; fac parte din același întreg. Așa se explică de ce Sfinții Părinți învață că cel care nu are Biserica drept mamă nu Îl are nici pe Dumnezeu ca Tată. Realizând acest lucru, am tras concluzia că reacționasem extrem de prost refuzând Sfânta Tradiție orală. În ostilitatea mea față de tradiția iudaică orală, care Îl respingea pe Hristos, eu respinsesem și Sfânta Tradiție orală creștină, care exprimă viața Duhului Sfânt în Biserică. Și respinsesem ideea că această Tradiție ne ajută să înțelegem corect și pe deplin Biblia. Permiteți-mi să ilustrez acest aspect relatându-vă o întâmplare prin care am trecut recent. Într-o zi, m-am hotărât să construiesc o magazie în spatele casei. Ca să mă pregătesc în acest scop, am studiat o carte despre tâmplărie, care conține „tot” ce se poate spune referitor la acest domeniu. Este plină de imagini și scheme, suficient de clare cât „să fie înțelese și de un copil”. Mi s-a spus că această carte e cât se poate de clară. Însă oricât de simplă avea pretenția să fie, cu cât citeam, cu atât mai multe întrebări aveam și cu atât deveneam mai confuz. Dezamăgit că nu puteam să înțeleg ceva ce părea atât de simplu, am ajuns la concluzia că acea carte avea nevoie de interpretarea altcuiva. Fără ajutor, pur și simplu nu reușeam să-i pun în aplicare instrucțiunile. Aveam nevoie de cineva priceput în domeniu, care să-mi explice manualul. Din fericire, aveam un prieten care a putut să-mi arate cum trebuie să-mi pun în aplicare proiectul. Ceea ce știe el, știe din tradiție orală. L-a învățat un tâmplar cu experiență, iar el, la rândul lui, a putut să mă învețe pe mine. Tradiția orală și cea scrisă au produs împreună un rezultat concret, iar eu mi-am dus treaba la îndeplinire.
CE-A FOST MAI ÎNTÂI?
În acest punct, m-am lovit de întrebarea principală: ce-a fost mai întâi, Biserica sau Noul Testament? Știu că Logosul Întrupat al lui Dumnezeu, Iisus Hristos a chemat Apostolii, care, la rândul lor, au format nucleul Bisericii Creștine. Așa mi-am dat seama, deci, că Logosul Cel Veșnic al lui Dumnezeu a fost înaintea Bisericii și a dat naștere Bisericii. Când Biserica a auzit Cuvântul Întrupat al lui Dumnezeu și l-a așternut în scris, a participat cu Dumnezeu la nașterea Cuvântului scris: Noul Testament. Astfel, Biserica este cea care a dat naștere și a precedat Noul Testament. La întrebarea: „Ce a fost mai întâi: Biserica sau Noul Testament?”, răspunsul – atât biblic, cât și istoric – este clar. Unii ar putea protesta: „Are vreo importanță ce a fost mai întâi? La urma urmei, Biblia conține tot ce e necesar pentru mântuire.”. Biblia este potrivită pentru mântuire în sensul că ea conține materialul de bază necesar pentru a ne situa pe o cale corectă. Pe de altă parte, este greșit să considerăm Biblia ca suficientă și auto-interpretabilă. Biblia există pentru a fi citită și înțeleasă prin iluminarea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu în interiorul vieții Bisericii. Oare nu le-a spus Mântuitorul Însuși ucenicilor Săi, exact înaintea Răstignirii: „Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul; căci nu va vorbi de la Sine, ci toate câte le va auzi va vorbi și cele viitoare vă va vesti” (Ioan 16:13)? El a mai spus: „voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui” (Matei 16:18). Domnul nostru nu ne-a lăsat așa, doar cu o carte, ca să ne călăuzească. Ne-a lăsat cu Biserica Lui. Duhul Sfânt din Biserică ne învață, iar învățătura Lui completează Scriptura. Ce prostie e să crezi că lumina deplină a lui Dumnezeu a încetat după ce s-au scris cărțile Noului Testament și nu s-a mai reaprins decât după Reforma protestantă din secolul al XVI-lea, sau – dacă e să ducem argumentul la finalitatea lui logică – până în momentul în care am început să citesc eu Biblia! Fie Duhul Sfânt a fost în Biserică de-a lungul secolelor după perioada Noului Testament, călăuzind, învățând și iluminând-o în înțelegerea mesajului evanghelic, fie Biserica a fost lăsată ca un orfan spiritual, cu niște indivizi creștini care interpretează fiecare, separat – și adesea, predând „autoritar” aceeași Scriptură în moduri diferite radical între ele. Un asemenea haos nu poate fi voința lui Dumnezeu, pentru că „Dumnezeu nu este al neorânduielii, ci al păcii” (1 Cor. 14:33).
MOMENTUL DECIZIEI
Ajuns în acest punct al studiului, am simțit că trebuie să iau o decizie. Dacă Biserica nu era doar o tangentă sau o lumină laterală a Scripturii, ci o participantă activă la dezvoltarea și păstrarea acesteia, atunci era momentul să-mi reconciliez diferențele cu ea și să-mi părăsesc prejudecățile. În loc să judec Biserica conform prejudecăților mele moderne referitoare la ceea ce spune Biblia, trebuia să mă smeresc și să mă unesc cu Biserica – cea care concepuse Noul Testament – și să mă las îndrumat de ea spre o înțelegere corectă a Sfintei Scripturi. După cercetarea atentă a mai multor biserici, am înțeles într-un final că, contrar părerilor multor creștini moderni, Biserica – cea care produsese Biblia – nu este moartă. Biserica Ortodoxă de astăzi are o continuitate directă și clară cu Biserica Apostolilor și păstrează intacte atât Scripturile, cât și Sfânta Tradiție, care ne permite să le interpretăm corect. Odată ce am înțeles lucrul acesta, m-am convertit la ortodoxie și am început să trăiesc deplinătatea creștinismului într-un fel în care nu-l mai făcusem niciodată. Deși poate că a inventat expresia, de fapt, nici Luther însuși nu a practicat principiul „sola scriptura”. Dacă ar fi făcut lucrul acesta, ar fi aruncat Crezurile pe fereastră și ar fi stat mai puțin timp să scrie comentarii. Expresia a apărut în urma luptei reformatorilor împotriva tradițiilor umane adăugate de romanism. E de înțeles că doreau să se asigure că credința lor era fidelă normelor nou-testamentare. Dar să izolezi Scripturile de Biserică, să negi 1500 de ani de istorie este ceva la care sloganul „sola scriptura” și reformatorii protestanți – Luther, Calvin și mai târziu, Wesley – n-au năzuit niciodată. Celor care încearcă să rămână, dogmatic, la principiul „sola scriptura”, respingând, în același timp, Biserica – organism care nu numai că a produs Noul Testament, dar, prin îndrumarea Duhului Sfânt, a identificat și cărțile care compun Noul Testament – le-aș spune așa: studiați istoria Bisericii primelor veacuri și modul în care a fost construit canonul Noului Testament. Mergeți la izvoare de documentație, acolo unde e posibil. (E uluitor cum unii dintre cei mai „conservatori” specialiști biblici din comunitatea evanghelică se transformă în liberali cinici și raționaliști atunci când discută istoria Bisericii primare!). Observați singuri ce s-a întâmplat cu poporul lui Dumnezeu după capitolul 28 din Faptele Apostolilor. O să găsiți o listă de surse utile la sfârșitul acestei cărticele. Dacă examinați datele și observați cu obiectivitate ce s-a întâmplat în acele epoci de început, eu cred că veți descoperi ce am descoperit și eu. Viața și munca Bisericii lui Dumnezeu nu s-a oprit după primul secol creștin, ca apoi să reînceapă în secolul al XVI-lea. Dacă ar fi fost așa, n-am mai avea cărțile Noului Testament, care sunt atât de prețioase pentru orice credincios creștin. Separarea dintre Biserică și Biblie, atât de prezentă în lumea creștină de astăzi, este un fenomen modern. Creștinii primelor veacuri nu făceau astfel de distincții artificiale. Odată ce veți examina datele problemei, vă îndemn să căutați să aflați mai multe despre Biserica istorică, cea care a produs Noul Testament, l-a păstrat și a selectat cărțile care aveau să facă parte din canonul lui. Fiecare creștin e dator să cunoască Biserica Creștin-Ortodoxă și să înțeleagă rolul ei vital în proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu pentru propria noastră generație.
Text publicat inițial sub forma unei cărți în format mic, de Conciliar Press –www. conciliarpress. com
Sursa: www. pravmir. com/which-came-first-the-church-or-the-new-testament/
© 1994 Conciliar Press. Originally published in booklet form by Conciliar Press, www. conciliarpress. com< http: //www. conciliarpress. com> . Used by permission. Any reproduction of this publication online or in print requires written permission from the publisher, Conciliar Press < http: //www. conciliarpress. com>
