LEGĂMÂNTUL CREȘTINULUI CU DUMNEZEU - SEMNIFICAȚII ALE BOTEZULUI CU DUHUL SFÂNT *
de prof. Mihail Dimitriu, scriitor (poet și prozator) creștin
De fiecare dată când Dumnezeu a dorit să aibă o relaţie de părtăşie (comuniune) cu un om sau cu un grup de oameni, El a încheiat un legământ cu respectivul om sau grup de oameni (Gen. 1.26-31; 2.15-17; 3.16-19; 6.18; 9.1-17; 12.1-4; 13.14-17; 15.1-7,18; 17.1-21; Exod 6.4; Lev. 26.42; Num. 18.19; 25.12-13; Deut. 29.14-15; 2 Sam. 7.4-16; 2 Împ. 13.23).
Legământul pe care l-a încheiat Dumnezeu în perioada Vechiului Testament cu poporul evreu (Exod 19.5-6; 20.1-31.18; 34.27-28; Deut. 4.13; 29.1; 30.1-20), care reprezenta poporul Său ales din acea perioadă (Exod 19.5; Deut 4.20; 7.6; 1 Împ. 8.53; Is. 41.8), este numit legământul cel vechi (Lev. 26.45; Evrei 8.13).
La un moment dat, evreii au rupt (Is. 24.5; Ezec. 16.59; 44.7) legământul lor cu Dumnezeu (Deut. 31.16,20; Jud. 2.20; 2 Împ. 17.15; 18.12; Ps. 78.10; Osea 8.1; Evrei 8.9), datorită faptului că nelegiuirea pusese stăpânire pe tot poporul evreu (Lev. 26.15; Is. 1.2-10,15; Ezec. 20.13,16, 21,24; 22.8,26; 23.38).
În Ier. 31.31,33-34 citim astfel: “Iată, vin zile, zice Domnul, când voi face cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legământ nou. Ci iată legământul, pe care-l voi face cu casa lui Israel, după zilele acelea, zice Domnul: Voi pune Legea Mea înlăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu. Nici unul nu va mai învăţa pe aproapele, sau pe fratele său, zicând: ‘Cunoaşte pe Domnul!’ Ci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare, zice Domnul; căci le voi ierta nelegiuirea, şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor”.
În Is. 59.20-21, scrie: “Da, va veni un Răscumpărător pentru Sion, pentru cei ai lui Iacov, care se vor întoarce de la păcatele lor, zice Domnul. Şi iată legământul Meu, cu ei, zice Domnul: Duhul Meu, care Se odihneşte peste tine, şi cuvintele Mele, pe care le-am pus în gura ta, nu se vor mai depărta din gura ta, nici din gura copiilor tăi, nici din gura copiilor copiilor tăi, de acum şi până-n veac, zice Domnul”.
Dumnezeu vorbeşte poporului Său astfel: “Luaţi aminte, şi veniţi la Mine, ascultaţi, şi sufletul vostru va trăi: căci Eu voi încheia cu voi un legământ veşnic” (Is. 55.3).
Din ultimele versete citate, precum şi din versetele: Ps. 111.9; Is. 61.8; Ier. 32.40; 50.5; Ezec. 16.60; 37.26; Evrei 13.20, aflăm că Dumnezeu promite că va încheia cu poporul Său un nou legământ, care este veşnic.
În prezent, adică în perioada harului, omenirea trăieşte sub ultimul legământ al lui Dumnezeu cu oamenii, şi anume legământul cel nou (Evrei 9.15; 12.24; 8.8-13), făcut în sângele Domnului Isus Hristos (Matei 26.28; 1 Cor. 11.25; Evrei 8.6).
Ultimul legământ făcut de către Dumnezeu cu oamenii se numeşte “legământul Duhului Sfânt” (2 Cor. 3.6; Rom. 8.2; Is. 30.1), întrucât poruncile sale nu mai sunt săpate pe nişte table de piatră, ca în vechiul legământ, ci sunt scrise de către Duhul Sfânt, direct în inimile oamenilor mântuiţi (Ier. 31.33; Ezec. 36.26-27; 2 Cor. 3.3).
Noul legământ a înlocuit (Evrei 8.7,13; 7.12,18-19; Gal. 5.18; Ef. 2.15; Col. 2.14) legământul cel vechi (Lev. 26.45; Evrei 8.13), fiind “mai bun” decât acesta (Evrei 7.22; 8.6-13). Cusurul (Evrei 8.7) legământului cel vechi (Lev. 26.45; Evrei 8.13), consta în faptul că acesta era scris în exteriorul fiinţei umane. Astfel, iniţial el a fost scris de către Dumnezeu pe nişte table de piatră (Exod 34.28; Deut. 9.9-11), iar apoi, atât textul legământului, cât şi celelalte legi şi porunci care decurgeau din acesta, au fost scrise (Exod 34.27; Deut. 31.9) pe acele materiale, care erau folosite la acea vreme pentru redactarea cărţilor.
Datorită faptului că poruncile vechiului legământ n-au fost scrise direct în inimile oamenilor, ci au fost scrise în exteriorul fiinţei umane, Sfânta Scriptură ne arată că odată cu trecerea timpului, aceste porunci au fost uitate de către oameni.
Moise le-a poruncit preoţilor şi bătrânilor, ca o dată la şapte ani, cartea legii să fie citită în faţa întregului popor (Deut. 31.10-13), şi orice împărat al poporului Israel trebuia să-şi facă o copie a cărţii legii, ca “s-o aibă cu el şi s-o citească în toate zilele vieţii lui, ca să înveţe să se teamă de Domnul, Dumnezeul lui, să păzească şi să împlinească toate cuvintele din legea aceasta” (Deut. 17.18-19).
În pofida poruncii lui Moise, evreii au uitat de cartea legii, şi ea “a fost găsită” (2 Împ. 22.8) de-abia în timpul domniei împăratului Iosia. Când a aflat împăratul Iosia ce conţinea cartea legii (2 Împ. 22.9-11), şi-a dat seama că atât el şi contemporanii săi, cât şi strămoşii lor, n-au împlinit poruncile aflate în această carte (2 Împ. 22.12-20). Ca atare, cartea legii a fost citită de către împăratul Iosia în faţa întregului popor (2 Împ. 23.1-3), aşa cum a poruncit Moise. Totodată au fost luate imediat măsurile necesare pentru respectarea de către popor a poruncilor lui Dumnezeu. Astfel, au fost distruse atât statuile idolilor cât şi toate obiectele închinate acestora, au fost dărâmate casele sodomiţilor care erau în Casa Domnului, au fost omorâte toate acele persoane care slujeau în vreun fel idolilor, precum şi acelea care se ocupau cu spiritismul, ghicitoria şi vrăjitoria (2 Împ. 23.4-24). Sfânta Scriptură ne spune că “înainte de Iosia, n-a fost nici un împărat care să se întoarcă la Domnul, ca el, din toată inima, din tot sufletul şi din toată puterea lui, întocmai după toată legea lui Moise; şi chiar după el, n-a fost nici unul ca el” (2 Împ. 23.25).
Este remarcabilă acuzaţia deosebit de gravă, pe care Domnul Isus Hristos le-a adus-o iudeilor contemporani cu El, rostind cuvintele: “nimeni din voi nu ţine Legea” (Ioan 7.19).
Legea veche (Lev. 26.45; Rom. 7.6; Evrei 8.13) care a fost dată poporului Israel prin Moise, a ţinut doar până la Ioan Botezătorul (Luca 16.16) şi a fost doar un îndrumător spre Domnul Isus Hristos (Gal. 3.24). “Hristos este sfârşitul Legii” (Rom. 10.4), întrucât “în trupul Lui, a înlăturat vrăjmăşia dintre ei, Legea poruncilor” (Ef. 2.15), adică “a şters zapisul cu poruncile lui” (Col. 2.14). Perioada de timp din istoria omenirii, cunoscută sub numele de perioada Legii, care a început odată cu ieşirea evreilor din Egipt, s-a încheiat odată cu apariţia pe Pământ a lui Ioan Botezătorul şi a Domnului Isus Hristos.
După încheierea perioadei Legii, în care a acţionat legământul cel vechi (Lev. 26.45; Evrei 8.13), a început perioada harului (Ioan 1.17; Rom. 6.14), în care trăim în prezent, unde acţionează legământul cel nou.
Întrucât orice om mântuit este călăuzit direct de către Duhul Sfânt (Rom. 8.14; Gal. 5.18), el nu se mai află sub îndrumătorul (Gal. 3.25; Rom. 6.14-15; 7.4) legământului cel vechi. În acest sens, apostolul Pavel ne învaţă astfel: “Dar acum, am fost izbăviţi de Lege, şi suntem morţi faţă de Legea aceasta, care ne ţinea robi, pentru ca să slujim lui Dumnezeu într-un duh nou, iar nu după vechea slovă.” (Rom. 7.6).
Datorită faptului că principiile noului legământ, se găsesc în permanenţă în inimile oamenilor mântuiţi şi faptului că una dintre lucrările Duhul Sfânt, este aceea de a le aduce aminte oamenilor tot ce a spus Domnul Isus Hristos (Ioan 14.26), deducem faptul că reglementările noului legământ nu se găsesc numai în inima fiecărui om mântuit, ci şi în mintea sa (Evrei 8.10; 10.16).
Analizând învăţăturile date de către Domnul Isus Hristos ucenicilor Săi, şi mai cu seamă pe cele din capitolele 5,6, 7 ale Evangheliei după Matei, putem trage concluzia că standardul cerut de noul legământ este cu mult mai ridicat decât cel impus evreilor prin cele zece porunci, cuprinse în Exod 20.2-17 şi Deut. 5.6-21. Poruncile noului legământ, al Duhului Sfânt, care includ şi nouă dintre cele zece porunci ale legământului cel vechi, sunt mult mai multe şi mai complexe decât acelea. Pentru a susţine această afirmaţie, amintim de pildă, că, în timp ce legea veche condamnă numai păcatul ce a fost înfăptuit, legea “Duhului” condamnă chiar şi intenţia de a păcătui (Matei 5.27-28).
Există persoane care sunt de părere că un om care se află pe calea mântuirii, nu trebuie să se mai călăuzească după nici o lege, şi ca atare este liber să facă orice doreşte, din moment ce oricum este scăpat de pedeapsa focului veşnic, datorită credinţei sale în Domnul Isus Hristos. Această concepţie periculoasă nu corespunde absolut deloc realităţii, întrucât în perioada harului acţionează o nouă lege, numită Legea lui Hristos (1 Cor. 9.21; Gal. 6.2), care este desăvârşită (Iacov 1.25), spre deosebire de Legea veche (Lev. 26.45; Rom. 7.6; Evrei 8.13) care “n-a făcut nimic desăvârşit” (Evrei 7.19). Conform standardului Legii lui Hristos, numită şi “legea Duhului de viaţă în Hristos Isus” (Rom. 8.2), oamenii care se află pe calea mântuirii se lasă călăuziţi în permanenţă de către Duhul Sfânt (Rom. 8.14), care-i îndeamnă (Rom. 8.1) să împlinească poruncile lui Dumnezeu (Ioan 14.26).
Fiind elaborate de către mintea omenească limitată, uneori legile pământeşti pot conţine ambiguităţi sau subterfugii, astfel încât pot da naştere la diverse interpretări. Uneori oamenii pot fi condamnaţi întrucât au săvârşit fapte de care nu erau conştienţi că sunt contrare legii. Evident că lipsa de informare asupra prevederilor legilor, nu absolvă pe nimeni de pedeapsă. În acest context, un mare avantaj al noului legământ, “al Duhului Sfânt”, faţă de orice sistem de legi pământesc şi chiar faţă de vechiul legământ, constă în faptul că poruncile noului legământ nici măcar nu trebuie memorate, întrucât Duhul Sfânt a pus aceste legi atât în inima cât şi în mintea fiecărui creştin autentic (Evrei 8.10; 10.16). Astfel, nici un om călăuzit de către Duhul Sfânt nu se poate plânge de lipsă de informare, în privinţa cunoaşterii poruncilor noului legământ (Ioan 14.26; 16.13; 1 Ioan 2.20,27). Ele trebuie doar respectate, printr-un act de voinţă (Fil. 2.13) şi urmând îndemnurile Duhului Sfânt (Rom. 8.1,4-6,12-13).
În Rom. 2.14-15, citim astfel: “Când Neamurile, cu toate că n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, îşi sunt singuri lege; şi ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturiseşte cugetul lor şi gândurile lor, care sau se învinovăţesc sau se dezvinovăţesc între ele”. Din aceste versete aflăm că Dumnezeu ne-a înzestrat cu conştiinţă, capacitate care ne permite să ştim dacă acţionăm după voia lui Dumnezeu, indiferent dacă suntem sau nu pe calea mântuirii.
Putem avea certitudinea că, spre deosebire de orice sistem de legi inventat de către oameni, sistemul de legi al noului legământ după care se călăuzesc oamenii mântuiţi, fiind elaborat şi controlat de către Duhul Sfânt, este desăvârşit (Ps. 19.7; 119.18), aşa cum este orice lucru care vine direct de la Dumnezeu (Deut. 32.4; Ps. 18.30; Iacov 1.17).
După ce am lămurit faptul că orice om mântuit se află sub legământul cel nou, al Duhului Sfânt, să vedem care este modalitatea, prin care un om poate încheia legământul său personal cu Dumnezeu (Ps. 50.5).
În limbajul uzual, unul dintre înţelesurile cuvântului legământ, este cel de contract sau convenţie. Deci legământul pe care îl încheie omul cu Dumnezeu, poate fi privit ca un contract între un om şi Dumnezeu.
După cum ştim, orice contract se încheie între două persoane fizice sau juridice, cuprinde două părţi şi se finalizează cu două semnături. În fiecare dintre cele două părţi ale contractului, sunt expuse punctele de vedere ale respectivei părţi contractante.
A sosit momentul să analizăm cuprinsul fiecăreia dintre cele două părţi ale legământului, pe care trebuie să-l încheie orice om care doreşte să fie mântuit, cu Dumnezeu.
Prima parte a legământului omului cu Dumnezeu conţine o mărturisire a omului despre Dumnezeu, iar a doua parte a acestui legământ conţine o mărturisire a lui Dumnezeu despre om.
Aşa cum am amintit mai sus, prima parte a legământului omului cu Dumnezeu cade în responsabilitatea omului, deci trebuie “întocmită şi redactată” de către fiecare viitor creştin. În această primă parte, prin care omul mărturiseşte despre Dumnezeu, cel care va fi mântuit întreprinde următoarele:
- Îşi încredinţează viaţa sa în mâinile lui Dumnezeu.
- Mărturiseşte (1 Petru 3.21) despre credinţa sa sinceră în jertfa mântuitoare a Domnului Isus Hristos, care l-a salvat de la pedeapsa iminentă cuvenită pentru păcatele sale.
- Îl asigură pe Dumnezeu că doreşte să devină un om născut din nou, acceptând să fie transformat din starea de rob al păcatului (Ioan 8.34; Rom. 6.6-7,17, 20), în starea de om liber faţă de păcat şi de rob al lui Dumnezeu (Is. 65.8-9,13-15; F. A. 4.29; Apoc. 22.3). Având în vedere această asigurare, omul respectiv se angajează să nu mai păcătuiască, devenind rob al neprihănirii (Rom. 6.18).
- Se angajază să împlinească efectiv în viaţa sa toate poruncile lui Dumnezeu, conţinute în Sfânta Scriptură (Iacov 1.22-25), pentru a putea astfel să-L slujească pe Dumnezeu întreaga sa viaţă (Ps. 101.6; Is. 61.6; Ioan 12.26).
În mod simbolic, putem considera că un om îşi dă acordul pentru (pecetluieşte, semnează) acest legământ în momentul botezului în apă, odată cu mărturisirea publică a credinţei sale (1 Petru 3.21).
Pentru ca legământul dintre Dumnezeu şi om să fie valabil, el trebuie să mai conţină şi partea a doua, care are două elemente: mărturisirea lui Dumnezeu despre om şi semnătura lui Dumnezeu. Foarte mulţi oameni se înşală, crezând că acest legământ este valabil fără aceste două elemente, care sunt extrem de importante.
Referindu-se la faptul că mulţi oameni aparţinând “neamurilor”, adică oameni care nu erau evrei, primiseră botezul cu Duhul Sfânt, apostolul Petru face următoarea afirmaţie: “Şi Dumnezeu, care cunoaşte inimile, a mărturisit pentru ei, şi le-a dat Duhul Sfânt ca şi nouă” (F. A. 15.8). Iată că, după ce Dumnezeu a cercetat inima unui om şi a găsit acolo pocăinţă şi credinţă sinceră, elemente indispensabile pentru ca acesta să devină un om născut din nou, Dumnezeu va mărturisi despre acesta, şi ca atare îl va boteza cu Duhul Sfânt.
Dumnezeu a hotărât ca a doua parte a legământului încheiat între un om şi El, care constă în mărturisirea Sa despre acel om, să se materializeze efectiv prin botezul cu Duhul Sfânt. Acesta este motivul principal, pentru care legământul cel nou, făcut în sângele Domnului Isus Hristos, poartă numele de legământul Duhului Sfânt (2 Cor. 3.6; Rom. 8.2).
Analizând versetul Is. 30.1, aflăm că Dumnezeu îi deplânge pe acei oameni, care au impresia că legământul individual (Ps. 50.5) al fiecăruia dintre ei şi Dumnezeu, ar fi valabil fără partea cea mai importantă a acestuia, care constă în mărturisirea lui Dumnezeu despre acel om, materializată prin botezul cu Duhul Sfânt.
Semnificaţia principală a botezului cu Duhul Sfânt, este de pecete a lui Dumnezeu (2 Cor. 1.22; Ef. 1.13; 4.30), pusă pe un om mântuit. Ea reiese din faptul că prin acest botez, Dumnezeu confirmă credinţa care deja există în inima unui om (F. A. 15.8).
Cuvântul pecete este sinonim cu sigiliu, care reprezintă un simbol al proprietăţii. Punerea sigiliului într-un loc, implică o anumită relaţie cu proprietarul. Sfânta Scriptură se referă la Duhul Sfânt folosind acest cuvânt, tocmai pentru a sublinia faptul că Dumnezeu este într-adevăr stăpânul celui sigilat prin botezul cu Duhul Sfânt, cu alte cuvinte că acel om aparţine într-adevăr lui Dumnezeu (Rom. 8.9) şi nu diavolului (Ioan 8.44).
Pecetea poate fi o semnătură sau o ştampilă. Ea se utilizează pentru a autentifica un document oficial. Datorită acestui fapt, putem considera în mod simbolic, că Dumnezeu Îşi pune semnătura pe respectivul legământ, doar în momentul în care un om este botezat cu Duhul Sfânt. Desigur că acel pseudo-legământ sau legământ incomplet, care nu conţine şi partea a doua, care constă în mărturisirea lui Dumnezeu despre credinţa respectivului om, însoţită de semnătura Sa, materializată prin botezul cu Duhul Sfânt, nu are nici o valoare.
O altă semnificaţie a botezului cu Duhul Sfânt, este de arvună (2 Cor. 1.22; 5.5; Ef. 1.13-14), dată de către Dumnezeu oamenilor mântuiţi. Cuvântul arvună este folosit în limbajul uzual, pentru a desemna o garanţie sau o asigurare dată cuiva, pentru ca acesta să nu se îndoiască de faptul că în viitorul apropiat, acela care i-a dat arvuna, va încheia cu siguranţă o tranzacţie cu acesta. Iată că botezul cu Duhul Sfânt reprezintă o garanţie solemnă dată de către Dumnezeu celui botezat, că va avea parte de toate făgăduinţele Sale minunate. În ultimă instanţă, botezul cu Duhul Sfânt reprezintă chiar asigurarea dată de către Dumnezeu celui botezat, că, dacă acesta va asculta de Dumnezeu întreaga sa viaţă, va fi în veşnicie în rai, în imediata prezenţă a lui Dumnezeu (Apoc. 22.3-4).
Există oameni care au fost botezaţi în apă, dar nu au fost botezaţi cu Duhul Sfânt. Acest lucru se datorează faptului că Dumnezeu nu a mărturisit despre credinţa lor, şi ca urmare a acestui fapt nu a pecetluit legământul cu ei. Oamenii care se află în această situaţie, trebuie să se cerceteze cu minuţiozitate, pentru a afla care sunt cauzele care L-au determinat pe Dumnezeu să nu pecetluiască respectivul legământ, şi să înlăture imediat aceste cauze. Desigur că această cercetare şi înlăturare se face numai prin rugăciuni stăruitoare şi numai cu ajutorul nemijlocit al lui Dumnezeu.
* Textul redat mai sus, provine din cartea MÂNTUIREA, scrisă de către prof. MIHAIL DIMITRIU, scriitor (poet și prozator) creștin
