DESPRE RĂPIREA BISERICII (1 Tes. 5.14-18)

DESPRE RĂPIREA BISERICII (1 Tes. 5.14-18) *

de prof. Mihail Dimitriu, scriitor (poet și prozator) creștin

Apostolul Pavel scria astfel: “Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat, şi ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti, şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie, aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi mântuitor Isus Hristos.” (Tit 2.11-13); “Dar cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm ca mântuitor pe Domnul Isus Hristos.” (Fil. 3.20). “Căci... de la idoli v-aţi întors la Dumnezeu, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu şi adevărat, şi să aşteptaţi din ceruri pe Fiul Său pe care L-a înviat din morţi: pe Isus, care ne izbăveşte de mânia viitoare.” (1 Tes. 1.9-10).

Apostolul Iuda dădea următorul îndemn: “Ţineţi-vă în dragostea lui Dumnezeu, şi aşteptaţi îndurarea Domnului nostru Isus Hristos pentru viaţa veşnică.” (Iuda 21).

Atât din versetul aflat în titlul acestui capitol, cât şi din versetele amintite mai sus, aflăm că o caracteristică a omului care se află pe calea mântuirii, se referă la vegherea (Matei 25.13) acestuia în aşteptarea (Fil. 3.20; 1 Tes. 1.10; Tit 2.13; Evrei 9.28; Iuda 21) întâlnirii sale cu Domnul Isus Hristos.

În ultimele zile cât a trăit pe Pământ ca om, Domnul Isus Hristos a dorit să clarifice cu ucenicii Săi, câteva adevăruri de o importanţă capitală pentru omenire.

Două dintre aceste adevăruri se referă la faptul că “Tatăl Îi dăduse toate lucrurile în mâini” şi că “de la Dumnezeu a venit şi la Dumnezeu Se duce” (Ioan 13.3). Astfel, El le-a explicat pe larg ucenicilor Săi, că a venit pe Pământ trimis de către Dumnezeu-Tatăl (Matei 10.40; Ioan 5.24; 6.38-39,44; 7.16; 8.42; 14.24; 17.18), luându-şi o înfăţişare omenească şi o fire doar asemănătoare cu a păcatului (Rom. 8.3), dar în care El nu a păcătuit niciodată (2 Cor. 5.21; Evrei 4.15; 1 Petru 2.22; 1 Ioan 3.5), pentru a îndeplini misiunea încredinţată de către Tatăl (Ioan 12.49-50), de a salva omenirea de la pedeapsa iminentă, cuvenită de drept pentru păcatele sale (Ef. 1.7; Col. 1.13-14; Evrei 10.10,12, 14,19-20). Domnul Isus Hristos le-a spus ucenicilor, că după îndeplinirea acestei misiuni (Ioan 17.4), Se va întoarce la Dumnezeu-Tatăl de unde a venit (Ioan 6.62; 16.5,7, 10,16, 28).

Întrucât ucenicii au fost foarte tulburaţi la primirea veştii că Domnul Isus Hristos va pleca la Tatăl, El le-a mai descoperit şi alte adevăruri extrem de importante. Astfel, El le-a spus următoarele cuvinte: “Dacă Îmi slujeşte cineva, să Mă urmeze; şi unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu. Dacă Îmi slujeşte cineva, Tatăl îl va cinsti” (Ioan 12.26), “Să nu vi se tulbure inima. Aveţi credinţă în Dumnezeu, şi aveţi credinţă în Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi.” (Ioan 14.1-3).

Adevărul care a produs un impact deosebit asupra ucenicilor, constă în promisiunea Domnului Isus Hristos, că la un moment dat Se va întoarce, pentru a-i lua cu El în cer (Ioan 14.3,18, 28). Domnul Isus Hristos S-a rugat pentru aceasta, astfel: “Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia, pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă, pe care Mi-ai dat-o Tu; fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii.” (Ioan 17.24).

În ultimele versetele amintite, Domnul Isus Hristos se referă la evenimentul cunoscut de către creştini sub numele de răpirea Bisericii.

Răpirea Bisericii este descrisă de către Sfânta Scriptură astfel: “Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El. Iată, în adevăr, ce vă spunem, prin Cuvântul Domnului: noi cei vii, care vom rămânea până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor adormiţi. Căci Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreuna cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul.” (1 Tes. 4.14-17).

Din ultimele versete citate, putem deduce că prin răpirea Bisericii, se înţelege acel eveniment prin care creştinii vor fi ridicaţi de pe Pământ (Is. 60.8), pentru a-L întâmpina pe Domnul Isus Hristos în văzduh, înainte de revenirea Sa pe Pământ. Acei oameni care vor fi luaţi de către Domnul Isus Hristos cu El în cer, vor rămâne, începând cu momentul răpirii lor, de-a pururi în prezenţa Sa (Col. 3.4).

Iminenţa răpirii Bisericii

Să vedem de ce este necesar ca la un moment dat, Biserica să fie răpită de pe Pământ. Pentru aceasta, vom aminti care sunt motivele principale, pentru care se va produce acest impresionant eveniment.

Primul motiv rezultă din faptul că răpirea Bisericii a fost deja promisă de către Domnul Isus Hristos, ucenicilor Săi, fiind cuprinsă în planul lui Dumnezeu (F. A. 20.27; Ef. 1.9-12; 3.11) de mântuire. Dat fiind faptul că tot ceea ce a făgăduit vreodată Dumnezeu, s-a împlinit întocmai (Ps. 138.2; F. A. 13.32; Rom. 4.21; 2 Cor. 1.20; Gal. 3.14; Ef. 1.13), nu ne putem îndoi deloc de faptul că şi răpirea Bisericii va avea loc, exact aşa cum a promis Domnul Isus Hristos (2 Petru 3.3-14).

Următoarele cuvinte ale Domnului Isus Hristos: “Cerul şi Pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 24.35; Marcu 13.31), pot fi privite ca fiind o asigurare dată ucenicilor Săi, pentru ca ei să creadă că toate promisiunile Sale vor fi într-adevăr împlinite.

Al doilea motiv rezultă din faptul că, trebuie ca la un moment dat să se realizeze unirea dintre Biserică (Ef. 1.22-23; Col. 1.24), numită în mod simbolic “Trupul Domnului Isus Hristos” (Rom. 12.4-5; 1 Cor. 6.15; 12.27) şi Acela care este Capul său, adică Domnul Isus Hristos (Col. 1.18).

Analizând învăţăturile din Sfânta Scriptură, privind modul de vieţuire al unui om care se află pe calea mântuirii, aflăm că acesta trebuie să se identifice tot mai mult cu Domnul Isus Hristos (1 Ioan 2.6; 4.17), care trăieşte efectiv în acesta (Ioan 14.20; 17.23,26; Rom. 8.10; 1 Cor. 2.16; Gal. 2.20; Ef. 3.17-19; Col. 1.27).

Pentru a accentua comuniunea existentă pe plan spiritual (1 Cor. 6.17) între Domnul Isus Hristos şi creştini, referindu-se la botezul în apă, apostolul Pavel se exprima astfel: “În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui” (Rom. 6.5). De asemenea, în Ef. 2.4-6, citim aşa: “Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi). El ne-a înviat împreună, şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus”. Nivelul spiritual înalt la care se referă ultimele versete citate, se datorează faptului că în adevăratul creştin trăieşte Domnul Isus Hristos (Gal. 2.20), prin Duhul Său cel Sfânt (Gal. 4.6).

Pentru ca un creştin să fie, din punct de vedere spiritual, împreună cu Domnul Isus Hristos în locurile cereşti, trebuie ca acesta:

- să-şi fi “răstignit pe cruce” în mod simbolic, prin pocăinţă, “omul cel vechi” (Gal. 2.20), adică firea sa pământească şi păcătoasă, aşa cum a fost răstignit şi Domnul Isus Hristos (Rom. 6.6; Gal. 5.24),

- să fi murit “faţă de păcat” (Rom. 6.2,7, 11), adică să-şi fi “înmormântat” firea sa veche. Pentru realizarea acestui deziderat, simbolic vorbind, creştinul a fost nevoit “să treacă prin mormânt” (Rom. 6.3-5,8; Col. 3.3), aşa cum a trecut şi Domnul Isus Hristos.

- să fi “înviat” (Col. 3.1) dintre cei morţi spiritual, aşa cum a înviat şi Domnul Isus Hristos (Rom. 6.5; Ef. 2.6). Desigur că prin această înviere simbolică, s-a născut o făptură nouă (Gal. 6.15), un om nou (Ef. 4.24; Col. 3.10), în care toate lucrurile s-au făcut noi (2 Cor. 5.17). Omul care a fost trezit la o viaţă nouă (Rom. 6.4), are o minte nouă (Rom. 12.2; Ef. 4.23) şi o fire dumnezeiască (Rom. 8.29; 2 Cor. 3.18; Ef. 4.24; 2 Petru 1.4).

- să fi primit botezul cu Duhul Sfânt, pentru a avea certitudinea că aparţine Domnului Isus Hristos (Rom. 8.9), că Domnul Isus Hristos trăieşte cu adevărat în el (Gal. 4.6) şi că el este într-adevăr lipit de Domnul Isus Hristos, fiind “un singur duh cu El” (1 Cor. 6.17).

“A fi în Hristos” (2 Cor. 5.17), sau mai clar exprimat, a fi “împreună cu Domnul Isus Hristos” (Ioan 14.23), înseamnă a fi, din punct de vedere spiritual, în comuniune cu Domnul Isus Hristos (Ioan 14.20). În prezent Domnul Isus Hristos este în locurile cereşti (Ef. 1.20; Col. 3.1; Evrei 1.3; 10.12). Numai în locurile cereşti, creştinii se pot simţi cu adevărat la ei acasă (2 Cor. 5.6-9).

Oamenii care sunt pe calea mântuirii trebuie să aibă foarte clar în minte, faptul că pe planeta Pământ sunt doar într-o scurtă trecere (Evrei 13.14). În scurta lor viaţă pământească, de fapt, creştinii călătoresc spre adevărata lor patrie, cea cerească (Evrei 11.10,14, 16). Pe Pământ ei sunt doar nişte oameni pribegi (2 Cor. 5.6; 1 Petru 1.17), străini şi călători (Ps. 119.19; Evrei 11.13; 1 Petru 2.11), exact aşa cum a fost şi Domnul Isus Hristos, Învăţătorul lor (Matei 8.19-20; Luca 9.57-58).

Încă din timpul vieţii sale pământeşti, orice creştin are şi cetăţenia cerurilor (Fil. 3.20), fiind un om din casa lui Dumnezeu (Ef. 2.19). Prin legătura cu Dumnezeirea (F. A. 17.29), asigurată de către Duhul Sfânt (Rom. 8.26-27; Ef. 2.18; 1 Ioan 5.7-8), duhurile creştinilor sunt conectate cu cerul, încă din viaţa lor pământească (1 Cor. 6.17; Ef. 2.6). Această minunată conexiune, face ca orice creştin să fie mai puţin interesat de viaţa sa pământească (1 Cor. 15.19), şi mai mult interesat de lucrurile “de sus”, din cer, gândindu-se mereu la acestea şi umblând doar după aceste lucruri (Col. 3.1-3). În acest fel, datorită părtăşiei pe care o are cu Dumnezeu (Ioan 14.23; 1 Cor. 1.9; Ef. 2.6,10; 1 Tes. 5.9-10; Evrei 3.14; 1 Ioan 1.3,6), chiar de pe Pământ, creştinul începe să afle câte ceva despre viaţa minunată pe care o va trăi în rai.

În Ef. 1.3, citim că Dumnezeu îi binecuvântează pe creştini “cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Hristos”. Printre binecuvântările duhovniceşti primite de creştini de la Dumnezeu, se află: roada Duhului Sfânt (Gal. 5.22-23), darurile Duhului Sfânt (1 Cor. 12.8-10), puterea (2 Cor. 4.7; Ef. 3.20), sfinţenia (Rom. 6.22; 1 Cor. 3.17; Ef. 1.4; 2.21; 5.27; Col. 1.22), elemente caracteristice şi Domnului Isus Hristos. Iată că omul care este “în Hristos”, are parte de toate însuşirile minunate ale caracterului Domnului Isus Hristos.

Întrucât oamenii care se lasă călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu, sunt copiii lui Dumnezeu (Rom. 8.14-16), ei sunt şi moştenitori ai lui Dumnezeu, împreună cu Domnul Isus Hristos (Rom. 8.17; Ef. 1.11; 5.5; Col. 1.12). Dat fiind acest fapt, Dumnezeu-Fiul va împărţi cu aceştia tot ceea ce I-a dat Dumnezeu-Tatăl (Rom. 8.32). Orice creştin trebuie să se comporte într-aşa fel (Col. 1.10-12), încât să nu nesocotească arvuna moştenirii sale veşnice, care este botezul cu Duhul Sfânt (2 Cor. 1.22; 5.5; Ef. 1.13-14).

Al treilea motiv pentru care va avea loc răpirea Bisericii, constă în faptul că, la un moment dat, creştinii trebuie să meargă acolo unde se află moştenirea lor (Col. 3.24; Tit 3.7; Evrei 9.15; 1 Petru 1.4), şi unde le este de fapt locul, adică în patria lor adevărată ( Evrei 11.16), cea cerească (Ef. 2.19; Fil. 3.20).

Botezul creştinilor cu Duhul Sfânt, certifică faptul că aceştia sunt copiii lui Dumnezeu (Rom. 8.14-16; Gal. 4.6). Al patrulea motiv pentru care va avea loc răpirea Bisericii, este dat de faptul că, va trebui să existe desigur un moment când creştinii, care sunt copiii lui Dumnezeu, vor fi înfiaţi efectiv de către Dumnezeu (Rom. 8.15,23; Gal. 4.5; Ef. 1.5).

Domnul Isus Hristos a promis Bisericii Sale următoarele: “Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării, care are să vină peste lumea întreagă, ca să încerce pe locuitorii Pământului.” (Apoc. 3.10). Al cincilea motiv pentru care va avea loc răpirea, rezultă din această promisiune a Domnului Isus Hristos, din care aflăm că Biserica Sa va fi păzită de cele mai mari dintre urgiile şi nenorocirile descrise în cartea Apocalipsa, capitolul 16, care se vor întâmpla pe tot Pământul, în viitor.

Posibilitatea realizării răpirii Bisericii

În cele de mai jos, vom arăta că este posibil ca oamenii să se ridice în văzduh la răpire, sfidând şi învingând cunoscuta lege a gravitaţiei.

Creştinii ştiu că pentru Dumnezeu, care este singurul Creator şi Stăpân al Universului (1 Tim. 6.14-16), toate lucrurile sunt cu putinţă (Matei 19.26; Luca 18.27; Rom. 4.21). Totuşi, Dumnezeu cunoaşte faptul că mulţi oameni au credinţă puţină (Matei 8.26; 14.31; 16.8; Marcu 4.40; Luca 8.25; 12.28). Dat fiind acest fapt, pentru a nu mai exista nici un dubiu privitor la posibilitatea ca oamenii să se ridice la cer, Sfânta Scriptură ne prezintă trei cazuri, când anumite persoane au fost ridicate în văzduh şi luate la Dumnezeu.

Primul caz de răpire la cer este cel al lui Enoh, care a fost mutat de pe Pământ direct la Dumnezeu (Gen. 5.24), netrecând prin moarte (Evrei 11.5).

Al doilea caz de răpire la cer este cel al proorocului Ilie. Neobişnuitul eveniment este descris cu o deosebită claritate, în versetele 2 Împ. 2.1-14.

Sfânta Scriptură ne arată că şi Domnul Isus Hristos S-a înălţat la cer, iar acest eveniment a putut fi urmărit de către toţi ucenicii Săi (Luca 24.51). Astfel, în F. A. 1.4-11, citim că, în timp ce Domnul Isus Hristos Se afla în mijlocul ucenicilor Săi, la un moment dat, El S-a ridicat în mod vizibil în văzduh, şi apoi a dispărut complet din câmpul lor vizual.

Fiindcă la schimbarea la faţă, Moise a fost văzut alături de Ilie (Matei 17.3-4), se crede că Dumnezeu l-a înviat pe Moise (Iuda 9), şi apoi a fost luat la Dumnezeu.

În Apoc. 11.11-12, citim despre doi oameni care vor fi ridicaţi la cer în viitor.

Sfânta Scriptură descrie răpiri care deja s-au produs, sau care se vor produce în viitor, tocmai pentru a ne face să înţelegem, că răpirea oamenilor la cer este perfect posibilă.

Însemnătatea răpirii Bisericii

Perioada de timp în care trăieşte omenirea în prezent, este cunoscută sub numele de “perioada harului” (Rom. 6.14). Această perioadă a debutat odată cu venirea Domnului Isus Hristos pe planeta noastră (Ioan 1.17; Rom. 5.15; 2 Tim. 2.1) şi se va încheia la răpirea Bisericii.

Răpirea Bisericii este un eveniment care marchează o importantă cotitură în scurgerea timpului. După producerea acestui impresionant eveniment, uşa harului se va închide (Matei 25.10; Luca 13.25).

După momentul răpirii Bisericii, mântuirea oamenilor nu va mai fi posibilă prin har, adică doar prin acceptarea Evangheliei, cum încă se mai întâmplă în prezent.

În perioada de timp cunoscută sub numele de “marele necaz” (Matei 24.21), mulţi dintre oamenii mântuiţi vor muri ca martiri, adică îşi vor sacrifica viaţa nerenunţând la credinţă (Apoc. 6.9-11; 7.9-10,13-17; 20.4).

Adevăruri biblice esenţiale referitoare la fiinţa numită om

Pentru a putea înţelege mai bine semnificaţia evenimentelor care se vor produce înainte de răpirea Bisericii, care vor fi amintite în acest capitol, vom aminti mai întâi câteva adevăruri biblice esenţiale referitoare la fiinţa numită om.

Orice om viu are trei părţi componente: duh, suflet şi trup (1 Tes. 5.23). Există oameni care au impresia (1 Cor. 8.2) că duhul şi sufletul reprezintă unul şi acelaşi lucru, ceea ce, de fapt, nu corespunde realităţii, având în vedere şi versetele: Is. 26.9; Evrei 4.12.

Duhul este întocmit (Zah. 12.1) şi dat (Ecl. 12.7) omului de către Dumnezeu, care este Duh (Ioan 4.24). Duhul omului este proprietatea lui Dumnezeu (Num. 16.22; 27.16; Evrei 12.9), fiind cel care face posibilă viaţa (Ezec. 37.5-6; Hab. 2.19).

Tot Dumnezeu este Acela care le dă oamenilor şi capacitatea de a respira, numită în Biblie suflare de viaţă (Gen. 2.7; Ps. 104.30; Is. 42.5; Maleahi 2.15; F. A. 17.25), care aparţine (este proprietatea) lui Dumnezeu (Iov 12.10; 27.3; Prov. 20.27; Ecl. 8.8). În Gen. 7.22, respiraţia este numită chiar “suflare de duh de viaţă”. Iată că duhul şi suflarea de viaţă sunt cele două entităţi inseparabile, care sunt caracteristice omului viu. Este demn de amintit faptul că animalele nu au duh (Is. 31.3), ci doar suflare de viaţă (Ps. 104.27-30).

Duhul este o parte componentă imaterială a omului (Luca 24.39), care are capacităţi deosebite (2 Împ. 5.26; 1 Cor. 5.3-4; Col. 2.5). Duhul coordonează (Iov 32.18; F. A. 20.22; 1 Cor. 2.11): vorbirea (Iov 26.4; 32.18; 1 Cor. 14.2), mintea (Iov 20.3; Ef. 4.23), conştiinţa, gândirea (Ps. 77.6), judecata, priceperea (Exod 28.3; 31.3; Iov 32.8-9; Ef. 1.17), discernământul (Dan. 5.12; 6.3; 2 Tim. 1.7) şi puterea de decizie (Gen. 49.6; Num. 11.17; Deut. 2.30; 2 Împ. 19.7; Is. 28.6; 37.7; Luca 9.55), elemente esenţiale, care controlează toată viaţa şi activitatea umană.

Sufletul este creat (Is. 57.16), şi apoi dat omului tot de către Dumnezeu (Is. 42.5), ca şi duhul. Întrucât Dumnezeu “ţine în mână sufletul a tot ce trăieşte” (Iov 12.10), El este adevăratul proprietar al sufletului oricărui om (Ezec. 18.4). Ca urmare a acestui fapt, Satana, care are puterea morţii (Evrei 2.14), nu are totuşi nici o putere asupra sufletului, care poate ajunge în focul gheenei numai cu voia lui Dumnezeu (Matei 10.28).

Există cu mult peste două sute de versete biblice diferite, care afirmă în mod foarte clar că sufletul este o parte componentă a omului (1 Sam. 29.6; Iov 1.1,8; 2.3; Ecl. 2.24; 4.8; 6.2-3; 7.28; Marcu 8.36; F. A. 15.24), care, la omul viu, se află undeva în (1 Sam. 18.1; Iov 30.16; Ps. 42.5-6,11; 43.5; Iona 2.7) trupul său (Luca 9.56; Apoc. 18.13). Iată câteva dintre versetele biblice în care găsim cuvintele suflet sau suflete însoţit de pronume posesive, ca de exemplu:

- meu (Gen. 12.13; 27.4,25; 49.6; Iov 6.4; 19.27; Ps. 16.10; 42.1; 42.2; 57.4; Ps. 63.8; 69.18; 77.2; 84.2; 88.14; 94.17; 119.25; 119.129,167; 130.5-6; 131.2; 139.14; 142.4; Is. 26.9; 42.1; 61.10; Pl. Ier. 3.20; Ezec. 4.14; Mica 7.1; Matei 26.38; Marcu 14.34; Luca 1.46; Ioan 12.27; 2 Cor. 1.23);

- tău (Gen. 27.19,31; Deut. 4.29; 6.5; 10.12; 26.16; 30.2,6, 10; 1 Sam. 1.26; 17.55; 20.3; 25.26; 2 Sam. 11.11; 14.19; 2 Împ. 2.2,4, 6; 4.30; Prov. 24.14; Ecl. 7.9; Matei 22.37; Marcu 12.30; Luca 2.35; 10.27; 3 Ioan 2);

- lui (Gen. 44.30; 1 Sam. 18.1,3; 20.17; 2 Împ. 23.3; 2 Cron. 34.31; Iov 14.22; F. A. 2.31; 20.10; 2 Petru 2.8; Ps. 89.48; Prov. 22.5);

- său (Prov. 8.36; Matei 16.26; Marcu 8.37);

- nostru (Ps. 33.20; 124.4-5; Is. 26.8);

- vostru (Lev. 26.15; Deut. 11.13; 13.3; Iosua 22.5; 23.14; Is. 55.2-3; 1 Tes. 5.23);

- noastre (Lev. 17.11; Num. 31.50);

- voastre (Ier. 6.16; 17.21; Ezec. 13.18; Matei 11.29; Luca 21.19; 2 Cor. 12.15; Evrei 12.3);

- lor (Lev. 26.43; 1 Împ. 2.4; 8.48; 2 Cron. 6.38; 15.12; Ps. 107.18; Is. 3.9; 66.3; Ezec. 14.14).

Sufletul omului este acea componentă imaterială (Gen. 44.30; 49.6; Deut. 11.18; 1 Sam. 18.1; Ps. 57.4-5; 124.4; 139.14; Prov. 16.24; 18.7; 22.25; Ier. 31.12; 1 Petru 2.11), care este pusă în conexiune cu: sentimentele, diversele stări afective, dorinţele, etc. Astfel, din suflet izvorăsc: credinţa (Ps. 57.1; 62.1,5), iubirea (Deut. 6.5; 10.12), nădejdea (Ps. 33.20; 130.5), dorul (Iov 19.27; 119.20), dorinţele (1 Regi 11.37; Iov 23.13; Ps. 84.2; 143.6; Ecl. 6.2; Is. 26.8-9; Mica 7.1), plăcerea (Ecl. 4.8; Is. 42.1; 66.3), ura (Lev. 26.11,15, 30,43; Ier. 14.19), mânia (Ecl. 7.9), etc.

În mod simbolic putem spune că sufletul poate: binecuvânta (Gen. 27.4,19, 25,31; Ps. 103.1-2,22; 104.1,35), preamări pe Dumnezeu (Luca 1.46), ţine (Ps. 119.167) şi păzi învăţăturile lui Dumnezeu (Ps. 119.129), nădăjdui (Ps. 42.5,11; 43.5; 130.5), spori (3 Ioan 2), căuta (Ecl. 7.28), păcătui (Mica 6.7), minţi (Ps. 24.4), dori (Iov 23.13; Ps. 42.1; Is. 26.9; Mica 7.1), suspina (Ps. 84.2; 143.6; Is. 26.8), plânge (Ps. 119.28; Is. 16.11), tânji (1 Sam. 1.26; Iov 19.27; Ps. 84.2; 107.5; 119.81; Iona 2.7), geme (Ps. 42.5,11; 43.5), să se laude (Ps. 34.2), să se odihnească (Ps. 116.7; Luca 12.19).

Tot în mod simbolic putem spune că sufletul poate fi: mântuit (Ps. 116.4; Is. 44.20; Pl. Ier. 3.20; Ezec. 3.19,21; 14.14,20; 33.9; Iacov 5.20), izbăvit (Ps. 6.4; 56.13; 69.18; 71.23; 86.13; 116.8; Iov 33.28; Ier. 20.13), scăpat din diverse primejdii (Ps. 49.15; 78.50; 124.7), bun (Ecl. 7.8), rău (Ps. 88.3; Prov. 21.10), desfătat (Prov. 2.10; Is. 55.2), smerit (Lev. 16.29; 23.27; Ps. 35.13), curat (1 Sam. 29.6; Iov 1.1,8; 2.3), binevoitor (1 Cron. 28.9), înviorat (Rut 4.15; Ps. 19.7; 23.3; 94.19; Prov. 25.13), bucuros (Ps. 35.9; 71.23), vesel (Ps. 16.9; 86.4; Ecl. 2.24; Is. 61.10; Luca 12.19), vindecat (Ps. 41.4), flămând (Ps. 107.9; Ier. 31.14), sătul (Ps. 63.5; 123.4; Ecl. 6.3; Is. 58.11; Ier. 31.14; Ezec. 7.19), însetat (Ps. 107.9; Ier. 31.14), însetat după Dumnezeu (Ps. 42.2; 63.1; 84.2; 143.6; Luca 1.46), iubit (Prov. 19.8), păzit de către omul respectiv (Prov. 13.3; 16.17; 19.16; 22.5), păzit de către Dumnezeu (Ps. 25.20; 86.2; 121.7), îmbărbătat şi întărit de către Dumnezeu (Ps. 138.3; Ier. 6.16), încrezător în Dumnezeu (Ps. 57.1; 62.1,5; Prov. 11.13), potolit (131.2), molatic (Prov. 19.15), liniştit (Ps. 131.2), neliniştit (Gen. 42.21; Jud. 16.16), îngâmfat (Hab. 2.4), pângărit (Ezec. 4.14), scârbit (Num. 21.5; Zah. 11.8), dezgustat (Ps. 107.18), dispreţuit (Prov. 15.32), urmărit (Ps. 143.3), îngrijorat (Ps. 13.2), împovărat (Ier. 26.19), încovoiat (Ps. 57.6), pustiu (Ps. 35.12), mâhnit (Num. 30.13; Ps. 42.5,11; 43.5; 44.25), amărât (1 Sam. 1.10; 30.6; Iov 3.20; 21.25; Prov. 31.6; Ezec. 21.6; 27.31), întristat (1 Sam. 17.33; Iov 14.22; 19.2; Matei 26.38; Marcu 14.34), tulburat (Ioan 12.27), îndurerat (Deut. 28.65; Ps. 119.28; Is. 65.14), disperat (Iov 24.12), îngrozit (Ps. 6.3; Is. 15.4), zdrobit (Prov. 15.4), uscat (Num. 11.6), chinuit (Is. 58.3,5; 2 Petru 2.8), vătămat (Prov. 8.36), lepădat (Ps. 88.14), părăsit de către Dumnezeu (Ps. 141.8), pierdut (Ps. 107.26; Matei 16.26; Marcu 8.36).

Întrucât există o conexiune directă şi strânsă între inimă şi suflet, în multe situaţii, Sfânta Scriptură tratează cele două entităţi împreună (Deut. 4.29; 10.12; 11.13,18; 13.3; 26.16; 30.2,6, 10; 1 Sam. 17.35; Iosua 22.5; 23.14; 1 Împ. 2.4; 8.48; 2 Împ. 23.3,25; 1 Cron. 22.19; 2 Cron. 6.38; 15.12; 34.31; Ps. 16.9; Ier. 32.41; Matei 22.37; Marcu 12.30,33; Luca 10.27).

Trupul omului execută ordinele date de către duh (Iov 32.18; F. A. 20.22; 1 Cor. 2.11), dând curs totodată anumitor: sentimente, dorinţe şi stări afective, izvorâte din suflet. Pentru ca trupul să poată acţiona conform sentimentelor sau dorinţelor sufletului (1 Petru 2.11), este necesar ca mai întâi sufletul şi duhul (Evrei 4.12), să se pună de acord în privinţa efectuării respectivelor acţiuni. Dacă sufletul şi duhul se pun de acord, atunci duhul, care are puterea de decizie (Iov 32.18; F. A. 20.22; 1 Cor. 2.11; 6.17), dă ordin trupului, prin intermediul sistemului nervos, şi trupul execută acţiunile respective. În caz contrar, trupul nu execută nimic şi dorinţele sufletului rămân neîmplinite.

Întrucât sufletul omului mântuit este curăţit de către Duhul Sfânt (1 Petru 1.22), de regulă, el nu are dorinţe, sentimente şi stări afective care nu sunt după voia lui Dumnezeu. Chiar dacă ar avea, duhul omului mântuit, care ascultă de îndemnurile Duhului Sfânt (Rom. 8.1,4-5), cu care acesta este unit (1 Cor. 6.17), nu-l va lăsa pe om să întreprindă nici o acţiune care ar putea să contravină legilor lui Dumnezeu, care sunt puse de către Duhul Sfânt direct în inima şi în mintea (conştiinţa) sa (Ier. 31.33; Evrei 8.10; 10.16).

În timp ce orice om mântuit şi-a încredinţat sufletul în mâinile lui Dumnezeu (1 Petru 4.19), sufletul celui care nu este creştin este pierdut (Matei 10.28; 16.26), deoarece un astfel de om este mort (Matei 8.22; Ioan 5.24; Ef. 2.1,5; Col. 2.13; 1 Tim. 5.6; 1 Ioan 3.14; Apoc. 3.1) din punct de vedere spiritual, adică despărţit de Dumnezeu. Întrucât omul nemântuit ascultă de îndemnurile firii pământeşti (2 Cor. 10.3), care pofteşte împotriva Duhului Sfânt (Gal. 5.17), un astfel de om va întreprinde acţiuni care sunt în dezacord cu voia lui Dumnezeu (Matei 7.21).

*

După ce am amintit care este originea şi rolul fiecăreia dintre cele trei părţi componente ale unui om viu, să vedem ce se întâmplă cu fiecare dintre acestea, după ce omul moare.

În momentul în care omul moare, cele trei entităţi care formau un tot unitar numit om viu, se despart una de alta, fiecare urmând un drum bine stabilit de către Dumnezeu. Această despărţire a celor trei entităţi care compun omul viu, este descrisă în 2 Cor. 5.1, astfel: “Ştim, în adevăr, că, dacă se desface casa pământească a cortului nostru trupesc, avem o clădire în cer de la Dumnezeu, o casă, care nu este făcută de mână ci este veşnică”. Iată că la moarte, sufletul şi duhul creştinului se mută (Fil. 1.23) din “cortul trupesc” de carne, efemer, într-un alt lăcaş, ceresc şi veşnic (2 Cor. 5.1-4; 2 Petru 1.13-14).

Atât timp cât omul are duh şi suflare de viaţă (respiraţie), el trăieşte. În momentul în care Dumnezeu Îşi ia înapoi ce este al Său, adică duhul (Iov 34.14-15; Ps. 31.5; Ecl. 12.7; Luca 23.46; F. A. 7.59) şi suflarea de viaţă (Iov 34.14-15; Ps. 104.29), omul moare (Iacov 2.26).

Întrucât trupul primului om a fost creat de către Dumnezeu din ţărână (Gen. 2.7), Dumnezeu a hotărât ca după moarte, trupul omului să fie îngropat în pământ (Luca 16.22), pentru a putrezi (F. A. 13.36), şi a se întoarce astfel în ţărâna din care a fost creat de către Dumnezeu (Gen. 3.19; Iov 34.15; Ecl. 12.7).

Deoarece duhul care există într-un om viu, aparţine lui Dumnezeu (Iov 34.14), la moartea sa, orice om “îşi dă duhul” (Gen. 25.8,17; 35.18,29) în mâinile lui Dumnezeu (Ps. 31.5; Luca 23.46; F. A. 7.59).

Fiindcă Dumnezeu este adevăratul proprietar al sufletului oricărui om (Iov 12.10; Ezec. 18.4), la moarte, omului i se “cere înapoi sufletul” (Luca 12.20) şi i se ia sufletul (1 Împ. 19.4; Iov 27.8; Ps. 26.9). Deci, pe lângă duh, omul “îşi dă şi sufletul” (Gen. 35.18; Iov 3.11; 14.10; Ier. 15.9; Pl. Ier. 2.12; Luca 21.26; F. A. 5.5,10). Iată că la moartea omului, sufletul său (Ps. 16.10; 49.15) nu va mai putea rămâne în trup (Fil. 1.24), şi ca atare va “pleca” (2 Tim. 4.6) din acesta, fiind dezbrăcat de trupul de carne, care în 2 Petru 1.14 este numit “cort”. Datorită faptului că la moartea omului, sufletul său se mută (Fil. 1.23) de pe Pământ, din trupul unde a locuit, într-un alt loc (Luca 16.22-23), el nu mai este conştient de nimic din ceea ce se întâmplă în continuare pe Pământ, de unde s-a mutat (2 Cron. 34.28; Iov 14.20-21; Ecl. 6.12; 7.14; 9.5-6).

Rezumând cele de mai sus, amintim că după moartea omului:

- trupul ajunge în pământ,

- duhul ajunge la Dumnezeu (Ecl. 12.7), de unde se poate întoarce înapoi în trup (Luca 8.55), în cazul învierii omului,

- sufletul ajunge într-un loc de unde se poate întoarce înapoi în trup (1 Împ. 17.21-24), în cazul învierii omului (Evrei 11.35).

Domnul Isus Hristos le-a dat ucenicilor Săi, următorul îndemn: “Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă.” (Matei 10.28). Din acest îndemn aflăm că la moartea omului, de fapt moare doar trupul său, căci despre suflet, care este o entitate imaterială, nu se poate vorbi despre moarte în sensul în care se vorbeşte despre moartea unui om. Iată că după moartea omului, sufletul său continuă să existe (Ps. 94.17). Totuşi, în mod simbolic, putem spune despre sufletul unui om că poate să fie viu (1 Sam. 25.26) şi să rămână viu (1 Sam. 25.29; Ps. 66.9; Is. 55.3; Ezec. 18.27) şi după moartea omului (Ioan 11.25-26), sau poate să fie mort (Matei 8.22) deşi trupul omului este viu (1 Tim. 5.6; Apoc. 3.1).

Pentru a afla unde se mută (Fil. 1.23) sufletul omului după moarte, când va părăsi trupul (Iov 27.3), este util să citim versetele Luca 16.19-31, unde Domnul Isus Hristos ne vorbeşte despre unele evenimente care se produc după moartea oricărui om (Luca 16.22), în timp ce pe planeta Pământ viaţa continuă să se desfăşoare (Luca 16.27-28). În cele ce urmează, vom analiza acest mesaj extrem de important şi deosebit de semnificativ al Domnului Isus Hristos, în contextul altor adevăruri biblice fundamentale.

Domnul Isus Hristos a spus că Lazăr “a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam” (Luca 16.22), iar bogatul “era în Locuinţa morţilor, în chinuri” (Luca 16.33). Oare, îngerii au dus în sânul lui Avraam toate cele trei părţi componente ale lui Lazăr, adică: trupul, duhul şi sufletul? Oare, au ajuns în Locuinţa morţilor, în chinuri, toate cele trei părţi componente ale bogatului, adică: trupul, duhul şi sufletul?

După ce Lazăr şi bogatul au murit, fiecare din aceştia s-a dezmembrat (2 Cor. 5.1) în cele trei părţi distincte care compun împreună omul viu: trup, duh şi suflet (1 Tes. 5.23). Desigur că după moarte cele trei părţi nu au mai fost împreună. Trupurile au fost îngropate, iar duhurile s-au întors la Dumnezeu (Ecl. 12.7). Atunci, oare ce a vrut să ne înveţe Domnul Isus Hristos, când a spus că Lazăr “a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam”, iar bogatul al cărui trup a fost şi el îngropat (Luca 16.22), de fapt, “era în Locuinţa morţilor, în chinuri” (Luca 16.33)? Prin această exprimare, Domnul Isus Hristos ne învaţă că după moartea sa, o anumită parte componentă a omului poate fi dusă de către îngeri în “sânul lui Avraam”, sau poate ajunge în Locuinţa morţilor, în chinuri. Dumnezeu ne învaţă că această parte componentă a omului continuă să existe, fiind conştientă de toate cele ce i se întâmplă în acel loc unde se află (Luca 16.23-31; Ezec. 32.21). Să vedem care este acea parte componentă a omului, care continuă să existe după moartea sa, într-unul dintre cele două locuri distincte.

În cele de mai jos amintim câteva versete, din care aflăm că în perioada Vechiului Testament, sufletele tuturor oamenilor care mureau, continuau să existe în Locuinţa morţilor. Totuşi oamenii credincioşi, aveau nădejdea că sufletele lor nu vor rămâne pentru totdeauna în Locuinţa morţilor.

- “Este vreun om care să poată trăi şi să nu vadă moartea, care să poată să-şi scape sufletul din Locuinţa morţilor?” (Ps. 89.48).

- “… nu vei lăsa sufletul meu în Locuinţa morţilor …” (Ps. 16.10).

- “Doamne, Tu mi-ai ridicat sufletul din Locuinţa morţilor …” (Ps. 30.3).

- “… Tu îmi izbăveşti sufletul din adânca Locuinţă a morţilor” (Ps. 86.13).

- “… Dumnezeu îmi va scăpa sufletul din Locuinţa morţilor …” (Ps. 49.15).

- “Lovindu-l cu nuiaua, îi scoţi sufletul din Locuinţa morţilor” (Prov. 23.14).

Pentru a accentua faptul că sufletul omului poate fi, ori mântuit (Ps. 116.4; Ezec. 14.14; Luca 9.56; Evrei 10.39; Iacov 1.21; 5.20), ori pierdut (Matei 10.28; 16.26), Dumnezeu ne învaţă că în perioada Noului Testament, după moarte, pentru suflet (Ps. 16.10; 49.15) există doar două destinaţii posibile, aflate, în mod generic, una “sus”, iar cealaltă, “jos” (Prov. 15.24). Domnul Isus Hristos se referă la cele două locuri distincte, unde se află sufletele celor morţi în aşteptarea învierii (Apoc. 20.4-5), numindu-le în mod simbolic: “sânul lui Avraam”, respectiv “Locuinţa morţilor” (Luca 16.22-23).

Sânul lui Avraam este un loc de mângâiere (Luca 16.25), situat undeva în cer, sub altarul (Apoc. 6.9) care este înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu (1 Sam. 25.29; Fil. 1.23). În acest loc sunt sufletele oamenilor mântuiţi. Domnul Isus Hristos ne învaţă că sufletele oamenilor mântuiţi nu vor fi în Locuinţa morţilor (Matei 16.18). Uneori Sfânta Scriptură se referă la Locuinţa morţilor ca fiind mormântul (Num. 16.30-34; Is. 14.15), iar alteori ca fiind un loc de chin (Luca 16.23-25), situat undeva în adâncime (1 Sam. 2.6; Prov. 15.11,24; Luca 10.15; Ef. 4.9), unde se află sufletele oamenilor care au murit nemântuiţi (Iov 24.19; Ps. 9.17; 31.17; 55.15).

Mustrând cetăţile antice Horazin, Betsaida şi Capernaum (Matei 11.21-24), Domnul Isus Hristos ne învaţă că ar putea exista şi posibilitatea, ca oamenii dintr-un întreg oraş (Gen. 19.24-25) să ajungă în Locuinţa morţilor. Referindu-se la oraşul Capernaum, Domnul Isus Hristos Se întreabă retoric: “Şi tu, Capernaume, vei fi înălţat oare până la cer?”, urmând ca tot El să răspundă: “Vei fi pogorât până la Locuinţa morţilor” (Matei 11.23). Iată că şi în ultimul verset citat, Domnul Isus Hristos se referă tot la cele două locuri distincte unde se află sufletele celor morţi în aşteptarea învierii.

Faptul că Sânul lui Avraam se află undeva în cer, relativ aproape de Dumnezeu, rezultă şi din versetele Fil. 1.21-24, unde apostolul Pavel, scrie: “pentru mine a trăi este Hristos şi a muri este un câştig. Dar dacă trebuie să mai trăiesc în trup, face să trăiesc; şi nu ştiu ce trebuie să aleg. Sunt strâns din două părţi: aş dori să mă mut şi să fiu împreună cu Hristos, căci ar fi cu mult mai bine; dar, pentru voi este mai de trebuinţă să rămân în trup”.

Din ultimele versete citate, aflăm că atunci când un creştin moare, nu se întrerupe nicidecum existenţa celor două părţi ale sale de natură imaterială (sufletul şi duhul), care se vor muta undeva în cer. Astfel, după atâta pribegie “departe de Domnul”, prin părăsirea trupului pământesc, creştinul se va muta de pe Pământ şi va ajunge în sfârşit “acasă la Domnul” (2 Cor. 5.6-9). Acest eveniment constituie una dintre urmările faptului că, orice creştin “este un singur duh” cu Domnul Isus Hristos (1 Cor. 6.17), care este viu. Având în vedere această mutare, pentru orice creştin moartea reprezintă un câştig şi nicidecum o pierdere, aşa cum este ea privită de către toţi oamenii care nu sunt creştini.

Există oameni care fac rugăciuni pentru sufletele morţilor, ca acestea să treacă din Locuinţa morţilor, în sânul lui Avraam. Totuşi Domnul Isus Hristos ne învaţă că atunci (Luca 23.43) când omul moare, sufletul său merge, fie în sânul lui Avraam, fie în Locuinţa morţilor în chinuri, şi nu există nici o posibilitate ca un suflet să treacă din locul de chin în locul de mângâiere (Luca 16.26). Iată că orice fel de rugăciune făcută pentru cei morţi este inefectivă şi inutilă (Is. 38.18; Ps. 6.5; 30.9; 88.5,10-12; 115.17; Ecl. 9.5).

Din toate versetele amintite mai sus, rezultă că sufletul este acea parte componentă a omului, care continuă să existe după moartea sa, într-unul dintre cele două locuri distincte, care nu se află pe suprafaţa Pământului.

Întrucât la moartea omului, sufletul său se mută (Fil. 1.23) în unul dintre cele două locuri menţionate de către Domnul Isus Hristos în Luca 16.22-23, care nu se află pe suprafaţa Pământului, este evident că el nu mai este conştient de nimic din ceea ce se întâmplă în continuare pe Pământ, de unde s-a mutat (2 Cron. 34.28; Iov 14.20-21; Ecl. 6.12; 7.14; 9.5-6).

Din mesajul Domnului Isus Hristos, cuprins în Luca 16.19-31, aflăm care erau convingerile patriarhului Avraam, la un anumit timp după moartea sa (Luca 16.23-31), precum şi o mulţime de alte lucruri importante, printre care le amintim pe următoarele:

- După moarte, sufletele oamenilor nemântuiţi “se chinuiesc” în Locuinţa morţilor (Ps. 16.10; 49.15; F. A. 2.27,31), în timp ce sufletele creştinilor sunt “mângâiate” într-un loc minunat numit simbolic “sânul lui Avraam”. Acest loc minunat, unde sufletele creştinilor vor fi în prezenţa Domnului Isus Hristos (Fil. 1.23; 2 Cor. 5.8), este situat undeva în cer, “sub altarul” (Apoc. 6.9), care se află înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu (Apoc. 8.3; 9.13).

- Sufletele oamenilor care au murit, au capacitatea de a-şi aminti (Luca 16.25) amănunte legate de anumite evenimente petrecute în viaţa pământească.

- Fiind perfect conştient de locul “de chin” (Luca 16.28) unde se afla, sufletul bogatului era preocupat de soarta celor cinci fraţi ai săi care au rămas pe Pământ, şi ar fi dorit să-i îndemne să se pocăiască (Luca 16.30), pentru a nu ajunge şi ei în locul îngrozitor unde se afla acesta.

Deoarece în locul de chin numit Locuinţa morţilor, se află suflete (Ps. 16.10; 49.15) care sunt imateriale, am putea să ne punem întrebarea: oare cum se pot chinui aceste suflete?

Întrucât din sufletul omului izvorăsc: sentimente, dorinţe, diverse stări afective, chinul acestor suflete nu este de natură materială. Iată două dintre motivele pentru care, sufletele oamenilor nemântuiţi care se află în Locuinţa morţilor se chinuiesc:

- sunt conştiente de faptul că ele se află împreună cu sufletele oamenilor răi (Ps. 9.17; 31.17), într-un loc care nu este în cer, adică “sus”, ci într-un loc numit generic “jos” (Prov. 15.24), spre deosebire de “sânul lui Avraam”, care se află undeva “sus”, în preajma lui Dumnezeu.

- sunt conştiente de faptul că prezenţa lor în acel loc, va atrage după sine în viitor, participarea la judecata finală în calitate de inculpaţi, şi inevitabila pedeapsă, care va consta în aruncarea în iazul de foc (Apoc. 20.11-15).

Desigur că sufletele aflate în sânul lui Avraam sunt “mângâiate”, întrucât:

- sunt conştiente de faptul că se află într-un loc care este undeva în cer, sub altarul (Apoc. 6.9) care este înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu (1 Sam. 25.29; Fil. 1.23).

- sunt conştiente de faptul că prezenţa lor în acel loc, le dă certitudinea că sunt într-adevăr mântuite (Apoc. 6.9-11,7.9-17).

Pe lângă faptul că sufletele din Locuinţa morţilor sunt perfect conştiente de absolut tot ceea ce se întâmplă cu ele în locul în care se află, Dumnezeu ne relatează, în mod simbolic, că aceste suflete pot comunica între ele (Is. 14.9-10), pot “vorbi” (Ezec. 32.21), pot “striga” (Apoc. 6.9-11).

Domnul Isus Hristos i-a adresat unui tâlhar care s-a încrezut în El, următoarele cuvinte: “Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23.43). Din această afirmaţie categorică, aflăm că imediat după moartea acelui tâlhar, sufletul său a mers în sânul lui Avraam, loc aflat în apropierea scaunului de domnie al lui Dumnezeu. Această afirmaţie a Domnului Isus Hristos ne arată că în ziua când a fost omorât, El a fost prezent şi în sânul lui Avraam, unde l-a întâlnit pe tâlhar.

Datorită afirmaţiei pe care Domnul Isus Hristos i-a adresat-o tâlharului pocăit (Luca 23.43), cât şi faptului că sufletele oamenilor mântuiţi, după moarte, ajung în sânul lui Avraam, care se află în cer, în preajma lui Dumnezeu (Apoc. 6.9), iar duhurile celor care mor ajung tot la Dumnezeu (Ecl. 12.7), se crede că în Sânul lui Avraam sunt fiinţe de natură imaterială, care au suflet şi duh, dar nu au trup.

După ce Domnul Isus Hristos a fost omorât, El a mers, prin Duhul Său viu (1 Petru 3.18), în Locuinţa Morţilor (1 Petru 4.6), pentru ca morţii, care erau perfect conştienţi de tot ce se întâmpla cu ei în locul unde se aflau, să poată recepţiona de la El propovăduirea Evangheliei (Ioan 5.25,28-29; 1 Petru 4.6).

Întrucât Domnul Isus Hristos este una dintre cele trei persoane în care se manifestă Dumnezeu (Ioan 1.1,14; 10.30,38), care este Duh (Ioan 4.24), Domnul Isus Hristos are capacitatea supranaturală de a fi prezent simultan atât în cer cât şi pe Pământ (Ioan 3.13), exact ca şi Duhul Sfânt (1 Ioan 5.7-8). Pentru Dumnezeu, spaţiul (1 Împ. 8.27; Ps. 139.7-12; Is. 66.1) şi timpul (Ps. 90.4; 2 Petru 3.8) nu au aceiaşi semnificaţie ca şi pentru noi, El fiind omniprezent (Ps. 139.7-12; Ier. 23.24; Amos 9.2-3; F. A. 17.27), adică poate acţiona în acelaşi moment pretutindeni (1 Împ. 8.27; 2 Cron. 16.9; Ier. 23.23-24; Ps. 139.7; Prov. 15.3; Apoc. 5.6). Ca atare, nu este prea greu să înţelegem, cum de a fost posibil, ca în ziua morţii Sale (Luca 23.43), Domnul Isus Hristos să fie prezent atât în sânul lui Avraam, cât şi în Locuinţa Morţilor, unde se crede că a mers imediat după ce a fost omorât (Matei 27.50-53). Domnul Isus Hristos S-a înălţat la cer (F. A. 1.9-11) pentru a Se stabili (Ioan 20.17) la dreapta Tatălui (F. A. 7.55-56) după patruzeci de zile de la învierea Sa.

Rezumând consideraţiile de mai sus, rezultă următoarele:

- Cât timp omul trăieşte, cele trei entităţi care-l alcătuiesc, adică: trupul, duhul şi sufletul sunt inseparabile, ele alcătuind un tot unitar.

- După moartea omului, duhul şi suflarea de viaţă merg înapoi la Dumnezeu, de unde au venit, iar entitatea care continuă să existe, conştientă de sine şi de tot ceea ce i se întâmplă în locul unde se află, este sufletul.

Adevăruri biblice referitoare la spiritism

Există oameni care cred că atunci când fac spiritism, adică atunci când cheamă duhurile (spiritele) unor morţi, aceste spirite vin într-adevăr la ei, şi le răspund la diversele lor întrebări privind prezentul sau viitorul.

Oare se poate realiza o comunicare între oamenii vii şi spiritele unor oameni morţi, prin spiritism?

În primul rând, trebuie să amintim că Dumnezeu le interzice în mod categoric oamenilor ca să facă spiritism (Lev. 19.31; 20.6,27; Deut. 18.10-12; Is. 8.19; 1 Cron. 10.13).

În al doilea rând, atunci când cineva cheamă spiritul unui om mort, putem fi siguri că acel spirit nu poate veni la el, deoarece la moartea omului, spiritul (duhul) său se întoarce la adevăratul său proprietar, care este Dumnezeu (Iov 34.14; Ps. 31.5; Ecl. 12.7; Luca 23.46; F. A. 7.59). Este evident că ar fi imposibil ca Dumnezeu, care nu este de acord ca omul să facă spiritism, să lase duhurile morţilor ca să se plimbe prin eter, pentru a răspunde unor întrebări puse de către nişte oameni care nesocotesc în mod flagrant porunca Sa care interzice spiritismul.

Întrucât duhurile oamenilor se întorc la Dumnezeu, deducem că dacă ar putea exista, prin absurd, posibilitatea ca o anumită parte componentă a unui om care a murit, să vină pe Pământ pentru a răspunde unor întrebări puse de către oameni, această entitate nu ar putea să fie alta decât sufletul. Acest lucru nu se poate însă întâmpla, din două motive.

Primul motiv, constă în faptul că Domnul Isus Hristos ne-a învăţat că sufletul omului mort, nu se poate deplasa din locul unde este. Astfel, din mesajul Domnului Isus Hristos pe care îl citim în versetele Luca 16.27-31, aflăm că în pofida insistenţelor sufletului unui bogat care a murit, sufletul lui Lazăr nu ar fi avut cum să ia legătura cu cei de pe Pământ, decât în situaţia specială în care el ar fi primit un trup şi un duh şi ar fi fost înviat dintre cei morţi.

Chiar dacă am admite prin absurd ceea ce este imposibil, adică faptul că sufletul sau duhul unui mort s-ar putea deplasa pe pământ, din locul în care se află, oricum acestea nu ar putea să le dea informaţiile solicitate celor ce trăiesc pe Pământ, întrucât aceste entităţi nu mai pot şti nimic din ceea ce se întâmplă “sub soare”, adică pe Pământ (Ecl. 9.5-6; 6.12; 7.14), de unde au plecat în momentul morţii omului respectiv. Acesta este al doilea motiv, pentru care, cei care întreabă morţii, nu pot afla nimic de la aceştia.

Iată că Dumnezeu ne spune că nu există nici o posibilitate, ca spiritele sau sufletele oamenilor care au murit, să răspundă la întrebările celor ce fac spiritism. Totuşi se pare că unii oameni care fac spiritism, primesc pe această cale diverse răspunsuri la întrebările lor, iar aceste răspunsuri uneori pot conţine adevăruri (1 Sam. 28.7-20). Întrucât morţii nu cunosc răspunsurile (Ecl. 9.5-6; 6.12; 7.14) şi nici nu ar putea răspunde decât dacă ar învia (Luca 16.31), oare cine le-ar putea răspunde acestor oameni la întrebările lor? Desigur că acela care le răspunde, nu poate fi nici într-un caz Dumnezeu, întrucât El nu poate să-l încurajeze pe un om să întreprindă o acţiune cu care El nu este de acord.

Este demn de amintit faptul că un duh nu este în mod obligatoriu legat de o înfăţişare materială (Luca 24.37-39), dar duhul poate deveni vizibil (Iov 4.15-16; Luca 24.37), şi acesta poate fi vizualizat într-un trup (Evrei 10.5; 13.2).

Duhurile rele au o mare putere (Matei 4.8; Ioan 12.31; 14.30; 16.11; Ef. 2.2; 6.12; 2 Tes. 2.9; Evrei 2.14) şi pot avea unele cunoştinţe referitoare la producerea anumitor evenimente viitoare (1 Împ. 22.19-23; Iov 1.6-22; 2.1-10).

Având în vedere cele de mai sus, am putea deduce că numai spiritele (duhurile) rele, satanice, aparţinând diavolului şi îngerilor căzuţi care îl urmează pe acesta, ar putea apela la şiretlicul (Gen. 3.1; 2 Cor. 11.3), de a răspunde la anumite întrebări, pentru a-i înşela (Apoc. 12.9; 20.3,8) pe oameni, făcându-i să creadă absurditatea, că de fapt mesajele le sunt transmise de către duhurile celor care au murit.

Desigur că duhurile rele pot răspunde doar la acele întrebări cărora le cunosc răspunsul (1 Sam. 28.19). Ele pot să cunoască anumite răspunsuri, întrucât viaţa oamenilor care fac spiritism este condusă de către ele (Ef. 2.2). Astfel, multe dintre evenimentele care au loc în viaţa acestor oameni, sunt cauzate de către duhurile rele. Iată că acei oameni care fac spiritism, de fapt colaborează cu diavolul, fiind slujitorii săi (Matei 13.38; Ioan 8.44; F. A. 13.10; 1 Ioan 3.10).

Evenimentele care se vor produce înainte de răpirea Bisericii

După ce am amintit câteva adevăruri biblice esenţiale referitoare la fiinţa numită om, vom putea înţelege semnificaţia celor două evenimente de o importanţă majoră pentru omenire, care se vor produce în clipa (1 Cor. 15.51-52) care precede răpirea Bisericii. Acestea sunt:

- învierea oamenilor care au fost neprihăniţi (Luca 14.14), adică a acelor morţi mântuiţi care fac parte din Împărăţia lui Dumnezeu (Matei 5.10,20; 13.43; Rom. 14.17; 1 Cor. 6.9-10),

- răscumpărarea trupurilor celor care vor fi răpiţi (Rom. 8.19-23; 1 Cor. 15.35-54).

Domnul Isus Hristos a spus: “Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Şi oricine trăieşte, şi crede în Mine, nu va muri niciodată” (Ioan 11.25-26). Când a spus că acela care crede în El nu va muri niciodată, Domnul Isus Hristos nu S-a referit la moartea trupului. Rostind aceste cuvinte, Domnul Isus Hristos ne-a arătat că, întrucât omul mântuit are viaţă veşnică (Ioan 3.16; 5.24), după moartea trupului său, sufletul său viu şi mântuit (Iacov 1.21; 5.20) trăieşte efectiv în sânul lui Avraam, şi astfel viaţa sa nu se întrerupe niciodată, nici chiar atunci când trupul său pământesc moare (Matei 10.28).

La moartea unui om sfânt (Num. 23.10; Ps. 116.15), sufletul său mântuit (1 Petru 1.9), care este lipit de Dumnezeu (Ps. 63.8) şi curăţit de către Duhul Sfânt (1 Petru 1.22), este păstrat viu (Ps. 66.9; Ezec. 18.27), pentru a “fi legat în mănunchiul celor vii la Domnul” (1 Sam. 25.29).

La moartea unui om care nu este mântuit, sufletul său pierdut (Matei 10.28; 16.26; Ezec. 18.4,20) va merge în Locuinţa morţilor (Ps. 16.10; 30.3; 49.15; 86.13; F. A. 2.27,31), în chinuri (Luca 16.23-25), acolo unde sunt cei răi (Ps. 9.17; 21.17; 26.9; 28.3). Cei care nu vor fi mântuiţi (Is. 38.17), vor fi despărţiţi veşnic de Dumnezeu (Matei 7.23; 25.41; Luca 13.27).

Învierea morţilor

Dumnezeu este singurul care poate să scoată din Locuinţa morţilor sufletul unui om care a murit (1 Sam. 2.6), pentru a-l face să se întoarcă în trupul pe care l-a părăsit, şi acest lucru se întâmplă atunci când omul respectiv învie (1 Împ. 17.21-22; F. A. 20.10).

În Sfânta Scriptură, sunt descrise câteva învieri ale unor oameni care muriseră (1 Împ. 17.21-22; 2 Împ. 4.32-37; 13.21; Matei 9.18-26; Marcu 5.35-42; Luca 7.11-15; 8.49-56; Ioan 11.1-44; F. A. 20.10). Toate acele învieri s-au produs la un timp scurt după moartea oamenilor respectivi, astfel că trupurile acestora existau. La fiecare dintre acele învieri, Dumnezeu a făcut ca duhul şi sufletul fiecărui om care murise, să se întoarcă în acel trup de unde au plecat. Am putea considera că acele învieri sunt oarecum temporare, întrucât ulterior, fiecare din oamenii respectivi au murit.

Au existat oameni care au înviat definitiv, adică nu vor mai muri.

În Iuda 9, citim că arhanghelul Mihail s-a împotrivit diavolului şi s-a certat cu el pentru trupul lui Moise, iar în Luca 9.28-33, scrie că Moise şi Ilie vorbeau cu Domnul Isus Hristos. Din aceste versete rezultă că, la un anumit moment după moartea şi îngroparea sa de către Dumnezeu (Deut. 34.5-8), marele prooroc Moise (Deut. 34.10-12) a fost înviat. Desigur că Moise este viu şi în prezent, întrucât oamenii mor doar o singură dată (Evrei 9.27).

Analizând relatarea referitoare la evenimentul cunoscut sub numele de “schimbarea la faţă” (Matei 17.1-7; Luca 9.28-36), vom afla cum va arăta un om căruia Dumnezeu i-a dat un trup de slavă, şi totodată ne putem familiariza cu unul dintre fenomenele importante care se vor produce la răpirea Bisericii, când oamenii care vor fi răpiţi vor primi trupuri de slavă.

O altă înviere definitivă a multor morţi (Matei 27.52-53), a fost deja produsă de către Domnul Isus Hristos, atunci când El a mers în Locuinţa morţilor, pentru a propovădui şi acolo Evanghelia (1 Petru 4.6), iar sufletele acelor oameni care au crezut în El şi-au primit înapoi trupul şi duhul şi au înviat (Ioan 5.25,28-29). După acest eveniment remarcabil, în Locuinţa morţilor nu au mai mers sufletele tuturor oamenilor, ci doar sufletele moarte (Ps. 30.3; 33.19; 56.13; 86.13; 94.17; 116.8; Ezec. 18.4; Iacov 5.20) ale oamenilor nemântuiţi, urmând ca sufletele vii (Ps. 66.9; Ezec. 18.27) ale oamenilor mântuiţi să meargă în sânul lui Avraam. Versetul 1 Petru 4.6 confirmă pe deplin faptul că sufletele oamenilor morţi sunt perfect conştiente, de absolut tot ceea ce se întâmplă cu ele în locul unde se află.

*

Toţi oamenii care au murit, vor învia (1 Cor. 15.22). Cel care îi va învia este Domnul Isus Hristos (Ioan 6.40,44), întrucât El este Cel ce ţine cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor (Apoc. 1.18).

Aceleaşi evenimente care s-au produs cu oamenii, despre care Sfânta Scriptură ne relatează că au fost înviaţi temporar, adică revenirea sufletului (1 Împ. 17.21-24; F. A. 20.9-12) şi duhului (Ezec. 37.5-6,8-10; Luca 8.55; Apoc. 11.11) înapoi în trupul pe care-l părăsiseră, se vor întâmpla şi la învierile succesive ale morţilor, care vor urma la momente diferite (1 Sam. 2.6; Is. 26.19; Dan. 12.2; Matei 22.31; Marcu 12.25-27; Luca 20.35-38; Ioan 5.25,28-29; F. A. 4.2; 1 Tes. 4.16-17; Apoc. 20.4-6,12-13).

Citind versetele Apoc. 20.4-6, aflăm că există o primă înviere a morţilor, numită de către Domnul Isus Hristos “învierea celor neprihăniţi” (Luca 14.14).

Analizând fenomenul denumit în mod global “prima înviere a morţilor”, constatăm că Acela care a inaugurat acest impresionant fenomen, exceptându-l pe Moise, care, se crede că are un statut aparte (Matei 17.3-4), este Domnul Isus Hristos (F. A. 26.23; 1 Cor. 15.20; Col. 1.18). Fiecare om care a murit, va fi înviat de către Domnul Isus Hristos (Ioan 6.39-40,44, 54; 1 Cor. 15.45), “la rândul cetei lui” (1 Cor. 15.23). În acest context, în cele ce urmează, vom aminti care sunt oamenii care compun fiecare dintre aceste cete.

În Ioan 5.25 citim că Domnul Isus Hristos s-a adresat unui grup de iudei astfel: “Adevărat, adevărat vă spun, că vine ceasul, şi acum a şi venit, când cei morţi vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu... ”. Ascultând aceste cuvinte, exista posibilitatea, ca interlocutorii Domnului Isus Hristos, să înţeleagă că El s-ar fi referit la oameni morţi doar din punct de vedere spiritual (Matei 8.22; Ef. 2.1,5; 1 Tim. 5.6; Apoc. 3.1). Pentru a nu se înţelege acest lucru, în continuarea mesajului adresat grupului de iudei, Domnul Isus Hristos a reluat această învăţătură, precizând în mod clar că vor învia chiar cei “din morminte” (Ioan 5.28-29).

Referindu-se la împlinirea acestei profeţii a Domnului Isus Hristos, apostolul Petru ne-a arătat că după ce a murit pe cruce, Domnul Isus Hristos “a fost înviat în Duh” (1 Petru 3.18), şi a mers în Locuinţa morţilor, pentru a propovădui Evanghelia şi celor morţi (1 Petru 4.6).

Confirmarea profeţiei Domnului Isus Hristos, care a spus că “cei ce-L vor asculta, vor învia” (Ioan 5.25), o găsim în versetele Matei 27.51-53, unde citim că acei oameni care “L-au ascultat” pe Domnul Isus Hristos, în sensul că au crezut în Evanghelia propovăduită de către El, au înviat.

Având în vedere faptul că în versetul Matei 27.51, citim că au înviat mulţi sfinţi, putem deduce că prima ceată de oameni, care deja au înviat dintre cei morţi, este formată din sfinţii care au trăit în perioada Vechiului Testament.

În contextul celor de mai sus, am putea să ne întrebăm, cine ar putea fi aceşti sfinţi mulţi, care au înviat imediat după moartea şi învierea “în Duh” a Domnului Isus Hristos?

Sfânta Scriptură ne dezvăluie numele unor oameni, de care putem fi siguri că fac parte din Împărăţia lui Dumnezeu. Astfel, printre sfinţii care pot face parte din prima ceată de oameni care deja au înviat, îi amintim pe: Avraam, Isaac, Iacov (Luca 13.28), Noe (Gen. 6.9; 7.1; Ezec. 14.14,20), Iov (Iov 1.8; 19.25-27; Ezec. 14.14,20), Samuel (1 Sam. 3.4-14,19-21; Luca 13.28), Daniel (Ezec. 14.14,20; Dan. 9.23; 10.11,19), proorocii Vechiului Testament (Luca 13.28).

Toţi sfinţii care au trăit în perioada Vechiului Testament şi care au crezut în Evanghelia ce a fost propovăduită de către Domnul Isus Hristos în Locuinţa morţilor, pot fi desigur incluşi în “Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri” (Evrei 12.23; Exod 4.22), care (Apoc. 14.1-3) “au fost răscumpăraţi dintre oameni, ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu” (Apoc. 14.4). Încă din timpul când trăiau pe Pământ, aceşti oameni erau în căutarea patriei lor cereşti (Evrei 11.10,14, 16).

Desigur că am putea să ne întrebăm, ce s-a întâmplat cu aceşti sfinţi care au înviat, după ce au primit în Locuinţa morţilor propovăduirea Evangheliei Domnului Isus Hristos? Evident că pentru aceşti sfinţi există doar următoarele trei posibilităţi:

- Să fi murit din nou, ceea ce nu este posibil, datorită faptului că “oamenilor le este rânduit să moară o singură dată” (Evrei 9.27).

Trebuie precizat faptul că oamenii care au fost morţi doar temporar, constituie desigur excepţii. Sfânta Scriptură ne relatează că în decursul timpului, Dumnezeu a mai produs şi poate că va mai produce învieri ale unor oameni, dar acestea au constat şi vor consta, doar în reveniri ale sufletului (1 Împ. 17.21-24; F. A. 20.9-12) şi duhului (Ezec. 37.5-10; Luca 8.55; Apoc. 11.11), în trupul care exista, şi pe care tocmai îl părăsiseră de puţin timp (de ordinul câtorva minute, ore sau chiar zile).

Cetele amintite mai sus, se referă la mulţimi de oameni, ale căror trupuri pământeşti nu mai existau, şi ca atare, pentru aceştia a fost nevoie ca Dumnezeu să creeze instantaneu (Ps. 33.9; Rom. 4.17) câte un trup nou, care are proprietăţi diferite de cel iniţial (Marcu 12.25; 1 Cor. 15.35,40, 42-44,47-54).

- Să fi rămas în viaţă, până la a doua venire a Domnului Isus Hristos (Ioan 21.21-23), trăind în prezent pe Pământ. Această posibilitate este foarte puţin probabilă, întrucât prin astfel de oameni deosebiţi, Dumnezeu ar lucra în prezent cu mare putere (Gen. 18.17; Amos 3.7) şi nu ar fi posibil ca omenirea să nu ştie de existenţa lor.

- Să fi fost mutaţi (Fil. 1.23) în acel loc, unde deja mai există astfel de oameni, cum sunt de pildă Enoh (Gen. 5.24; Evrei 11.5) şi Ilie (2 Împ. 2.1-14; Matei 17.3-4), care nu au murit, ci au fost mutaţi de pe Pământ în cer, primind câte un trup de slavă (1 Cor. 15.43). Întrucât în Luca 9.28-36, citim că Moise şi Ilie au fost văzuţi “în slavă”, vorbind cu Domnul Isus Hristos, putem considera că şi marele prooroc Moise (Exod 33.11; Num. 12.7-8; Deut 34.10-12), la un timp după moartea sa (Deut. 34.5-7) a fost înviat şi a primit un trup de slavă (Matei 17.1-4; Marcu 9.2-6; Iuda 9).

A doua ceată de oameni care vor învia este formată din oamenii mântuiţi care au trăit, trăiesc, sau vor trăi în perioada harului (1 Tes. 4.14-17; 2 Tes. 2.1-2). Aceasta este învierea celor neprihăniţi (Luca 14.14), pe care o aşteaptă creştinii autentici. Ea se va produce în clipa (1 Cor. 15.51-52) care va fi înainte de a avea loc răpirea Bisericii. Atunci, sufletele vii (1 Sam. 25.29; Ps. 66.9; Is. 55.3; Ezec. 18.27) aflate în “sânul lui Avraam”, vor primi câte un duh (Ezec. 37.5-6,9-10; Apoc. 11.11) şi un trup de slavă (1 Cor. 15.43), ceresc, strălucitor (1 Cor. 15.40-44), nemuritor (1 Cor. 15.53-54), ca şi al Domnului Isus Hristos (1 Ioan 3.2). Iată că la un moment dat după moarte, sufletul oricărui om mântuit “se va muta” din casa pământească, adică din trupul său de carne, într-un minunat cort veşnic (Luca 16.9; 2 Cor. 5.1-4), “împreună cu Hristos” (Fil. 1.23). Astfel, după atâta pribegie “departe de Domnul”, prin părăsirea trupului pământesc, acesta va ajunge în sfârşit “acasă la Domnul” (2 Cor. 5.6-9).

A treia ceată care aparţine tot de prima înviere a morţilor, cuprinde martirii din necazul cel mare (Matei 24.21-22,31; Apoc. 7.9-17; 14.13; 20.4-6). Se crede că a treia ceată va învia la un timp relativ scurt după învierea cetei a doua, care va preceda răpirea Bisericii.

În Dan. 12.2 citim că unii morţi vor învia “pentru viaţa veşnică, şi alţii pentru ocară şi ruşine veşnică”. În consideraţiile de mai sus, am amintit cele trei cete de oameni, implicate în fiecare etapă a evenimentului numit în mod generic prima înviere a morţilor. Oamenii care vor avea parte de prima înviere au viaţa veşnică (Apoc. 20.6) şi nu vor participa la judecata finală în calitate de inculpaţi (Ioan 5.24).

A doua înviere a morţilor, se va produce înainte de judecata finală (Apoc. 20.11-15), adică după o mie de ani de la învierea cetei martirilor din marele necaz (Apoc. 20.5).

Apostolul Pavel ne îndeamnă în Ef. 4.30, astfel: “Să nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării”. Din acest verset, aflăm că oricine a primit botezul cu Duhul Sfânt, a primit totodată şi o veritabilă pecete specială, pusă în el de către Dumnezeu, pentru ziua răscumpărării. Să vedem care este acea zi a răscumpărării.

Prin răscumpărare, se înţelege eliberarea unei persoane din captivitate sau din robie, prin plata unei sume mari de bani. Întrucât duhul fiecărui creştin a fost deja răscumpărat în momentul primirii botezului cu Duhul Sfânt (1 Cor. 6.17; Ef. 1.13-14), este normal ca la un moment dat să se producă şi răscumpărarea trupurilor creştinilor.

La răpirea Bisericii, se va produce şi răscumpărarea trupurilor creştinilor, adică înfierea efectivă a acestora de către Dumnezeu (Rom. 8.23; Ef. 1.5).

Preţul care deja a fost plătit (1 Cor. 6.20; 7.23) pentru răscumpărarea creştinilor este imens, şi el a constat în chinurile şi umilirile la care a fost supus Domnul Isus Hristos pentru ispăşirea păcatelor noastre (F. A. 20.28; Gal. 3.13; 4.4-5; Col. 1.13-14; Evrei 9.12; 1 Petru 1.18-19; Apoc. 5.9), care au culminat cu moartea Sa.

În momentul răscumpărării trupurilor creştinilor, când va avea loc, în mod simbolic, înfierea lor efectivă de către Dumnezeu, fiecare creştin va primi, în locul trupului său muritor şi păcătos, un trup de slavă, ceresc, strălucitor, puternic (1 Cor. 15.35,40-44,47-49), nemuritor şi nesupus putrezirii (1 Cor. 15.42,50-54), aşa cum este cel al Domnului Isus Hristos (1 Ioan 3.2) şi al îngerilor (Luca 20.35-36). După răscumpărarea trupurilor pământeşti, creştinii nu vor mai avea nimic muritor în ei (2 Cor. 5.1-4).

Încă din timpul vieţii sale pământeşti, orice creştin are deja o fire dumnezeiască (Ef. 4.24; 2 Petru 1.4). După răpirea Bisericii această fire va fi îmbrăcată într-un trup nou, duhovnicesc (1 Cor. 15.44-46). Acesta va avea aceleaşi caracteristici, pe care le are în prezent trupul Domnului Isus Hristos (Rom. 8.29; 1 Cor. 15.49; 2 Cor. 3.18; Fil. 3.21; Col. 3.4; 1 Ioan 3.2). În pofida faptului că acest trup va fi perfect funcţional (Matei 8.11; Luca 13.29; 14.15; 22.14-18,30; 24.39-43; Apoc. 2.7; 22.2,14), el va avea proprietăţi supranaturale, astfel că nu va mai fi limitat la posibilităţile modeste ale trupului nostru actual (Luca 24.31; Ioan 20.19).

Cum se va produce răpirea Bisericii?

Sfânta Scriptură ne spune că răpirea Bisericii se va produce “într-o clipă, într-o clipeală din ochi” (1 Cor. 15.51-52). Din aceste versete, aflăm că răpirea va avea loc instantaneu, adică în acelaşi timp pe tot globul pământesc, astfel că în unele locuri, în momentul răpirii va fi noapte (Luca 17.34), iar în altele va fi zi (Luca 17.35-36).

În pilda celor zece fecioare (Matei 25.1-13), Domnul Isus Hristos accentuează faptul că răpirea Bisericii se va produce cu o aşa de mare rapiditate, încât nici un om nu va mai avea timpul necesar, pentru ca să-şi restabilească relaţia sa cu Dumnezeu (Matei 25.10-12), pentru a putea fi răpit.

Pe lângă faptul că se va produce foarte rapid, răpirea Bisericii va avea loc pe neaşteptate, luând oamenii prin surprindere. Pentru a ilustra acest lucru, Domnul Isus Hristos ne spune următoarele: “Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla şi la venirea Fiului omului. În adevăr, cum era în zilele dinainte de potop, când mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie, şi n-au ştiut nimic, până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi şi la venirea Fiului omului. Atunci, din doi bărbaţi care vor fi la câmp, unul va fi luat şi altul va fi lăsat. Din două femei care vor măcina la moară, una va fi luată şi alta va fi lăsată. Vegheaţi dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru.” (Matei 24.37-42).

Pentru a accentua faptul că răpirea Bisericii va fi un eveniment care nu poate fi prevăzut (1 Tes. 5.1-4), Domnul Isus Hristos ne dă şi următoarele îndemnuri: “De aceea, şi voi fiţi gata; căci Fiul omului va veni în ceasul în care nu vă gândiţi” (Matei 24.44), “Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoţ, şi nu vei şti în care ceas voi veni peste tine” (Apoc. 3.3), “Iată, Eu vin ca un hoţ. Ferice de cel ce veghează şi îşi păzeşte hainele, ca să nu umble gol şi să i se vadă ruşinea!” (Apoc. 16.15).

Ce caracteristici au oamenii care vor fi răpiţi şi care va fi ordinul de mărime al numărului acestora?

Întrucât “nimeni nu poate sluji la doi stăpâni” (Matei 6.24; 12.30), orice om poate aparţine fie lui Dumnezeu (1 Cor. 15.23), fie diavolului (1 Ioan 3.10; Ioan 8.44; Matei 13.38; F. A. 13.10).

Domnul Isus Hristos ne învaţă că vor fi răpiţi numai aleşii Săi (Matei 24.31; Marcu 13.27), adică acei oameni care sunt ai lui Hristos (1 Cor. 15.23). Să vedem cine sunt aceştia.

În Rom. 8.9 citim astfel: “Voi însă nu mai sunteţi pământeşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi. Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui”. Din acest verset aflăm că acel om care nu este botezat cu Duhul Sfânt, nu aparţine Domnului Isus Hristos, şi ca urmare a acestui fapt, nu va putea fi răpit la cer pentru a fi cu Domnul Isus Hristos.

În Rom. 8.11, scrie: “Şi dacă Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Isus din morţi, va învia şi trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său, care locuieşte în voi”. Din acest verset aflăm că aleşii Domnului Isus Hristos care vor fi răpiţi, sunt doar acei oameni care în momentul morţii, sau în momentul răpirii Bisericii (pentru oamenii care vor fi în viaţă atunci când va fi răpirea), vor avea Duhul Sfânt în ei.

În Ef. 1.13-14, citim astfel: “Şi voi, după ce aţi auzit cuvântul adevărului (Evanghelia mântuirii voastre), aţi crezut în El, şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt, care fusese făgăduit, şi care este o arvună a moştenirii noastre, pentru răscumpărarea celor câştigaţi de Dumnezeu, spre lauda slavei Lui”. Din aceste versete, reiese că botezul cu Duhul Sfânt, reprezintă chiar arvuna (2 Cor. 5.5), adică asigurarea (garanţia) dată de către Dumnezeu, cu privire la faptul că aceia care îl au, vor moşteni viaţa veşnică şi vor fi într-adevăr răpiţi la cer. Desigur că la răpirea Bisericii, se vor împlini toate promisiunile din Sfânta Scriptură referitoare la înfierea efectivă de către Dumnezeu a creştinilor, şi la răscumpărarea trupurilor acestora.

Citind versetul Rom. 8.23, aflăm că oamenii care aşteaptă înfierea lor efectivă, adică răscumpărarea trupurilor lor care au păcătuit, sunt numai aceia care au roada Duhului Sfânt, adică aceia care au fost botezaţi cu Duhul Sfânt. Din Ef. 4.30, aflăm că pecetluirea cu Duhul Sfânt este realizată, tocmai pentru “ziua răscumpărării” trupului, adică pentru ziua răpirii Bisericii.

Profeţia din Ps. 50.3-5, ne arată că oamenii care vor fi răpiţi, sunt aceia care au încheiat legământul lor personal cu Dumnezeu, prin jertfa Domnului Isus Hristos. Parafarea de către Dumnezeu a legământului Său individual cu fiecare om, se face în momentul în care Dumnezeu mărturiseşte despre credinţa sa, botezându-l cu Duhul Sfânt (F. A. 15.8).

Din cele de mai sus rezultă că o condiţie absolut necesară pentru ca un om să fie răpit, este ca acesta să fie botezat cu Duhul Sfânt. Să vedem dacă această condiţie este şi suficientă. Pentru aceasta, în cele de mai jos vom analiza în mod succint, o învăţătură semnificativă a Domnului Isus Hristos ce se referă la răpirea Bisericii, care este cunoscută sub numele de pilda celor zece fecioare (Matei 25.1-13).

Cele zece fecioare care aşteaptă venirea mirelui pentru a se începe nunta, reprezintă totalitatea oamenilor care pretind că au reuşit să devină creştini, şi care cred că vor fi mântuiţi. Întrucât fecioara constituie un simbol al neprihănirii, iar creştinii sunt neprihăniţi datorită credinţei lor (Rom. 3.22), asemuirea creştinilor cu acele fecioare este evidentă.

Fecioarele înţelepte îi reprezintă pe adevăraţii oameni mântuiţi, iar cele nechibzuite îi reprezintă pe acei oameni care au impresia (1 Cor. 8.2) că sunt mântuiţi (Gal. 6.3), dar impresia lor nu corespunde realităţii (Matei 18.15-17; 1 Cor. 5.11; 2 Cor. 5.16; 2 Tes. 3.6,11-14; Apoc. 2.2-5,14-16,20-24; 3.1-3,15-18). În cazul acestor oameni există două posibilităţi: fie nu au fost niciodată cu adevărat mântuiţi (Matei 7.14), fie sub presiunea atacurilor furibunde şi continue ale diavolului (1 Petru 5.8-9), ei au părăsit calea mântuirii (Iov 31.7; Luca 13.23-24; 2 Petru 2.15,20-22).

Din versetul Matei 25.1, aflăm că toate cele zece fecioare au candele. Candela reprezintă un simbol pentru Cuvântul lui Dumnezeu (Ps. 119.105), cuprins în Sfânta Scriptură. Iată că, primul element care le este comun tuturor oamenilor care pretind că sunt creştini, constă în faptul că aceştia au cunoştinţe despre Cuvântul lui Dumnezeu, pe care l-au strâns în inimile lor (Ps. 119.11).

Oamenii nu pot fi mântuiţi şi răpiţi doar dacă ei cunosc Cuvântul lui Dumnezeu. Astfel, ei trebuie să împlinească tot Cuvântul lui Dumnezeu, adică să împlinească efectiv toate poruncile, învăţăturile şi îndemnurile lui Dumnezeu (Iacov 1.22-25). Desigur că şi diavolul cunoaşte foarte bine Cuvântul lui Dumnezeu (Matei 4.3,6), dar întrucât nu împlineşte Cuvântul lui Dumnezeu va ajunge în iazul de foc (Apoc. 20.10).

Al doilea element ce le este comun tuturor oamenilor care pretind că sunt creştini, derivă din primul. Toţi aceştia cunosc din Sfânta Scriptură faptul că Domnul Isus Hristos va reveni pe Pământ (F. A. 1.11), şi ca atare toţi Îl aşteaptă. Întrucât creştinii cred că fac parte din categoria de oameni sfinţi, cunoscută sub numele de “Mireasa Mielului” (Apoc. 19.7-8; 21.9; 22.17), ei se aşteaptă ca la un moment dat să fie răpiţi în văzduh, pentru a-L întâmpina (Matei 25.1,6; 1 Tes. 4.17) pe Domnul Isus Hristos, Mirele (Is. 54.5; Osea 2.16) lor iubit, atunci când El va reveni pe Pământ.

Al treilea element ce le este comun tuturor oamenilor care pretind că sunt creştini, se referă la modul cum aceştia Îl aşteaptă pe Domnul Isus Hristos. Cu toate că oamenii care pretind că sunt creştini, au impresia că-L aşteaptă pe Domnul Isus Hristos într-un mod cuviincios, El ne arată în această pildă, că toţi aceşti oameni “au adormit” (Matei 25.5). Această “adormire”, simbolizează faptul că înainte de revenirea Domnului Isus Hristos, starea spirituală a tuturor celor care se consideră creştini, nu va fi prea bună (Luca 18.8; 2 Tes. 2.1-3). Acest lucru se datorează faptului că oamenii nu vor mai veghea (Matei 24.42; 25.13; Luca 21.36; Rom. 13.11-13; 1 Tes. 5.6), pentru a se putea împotrivi atacurilor continue ale diavolului (1 Petru 5.8-9).

Al patrulea element semnificativ pentru oamenii care pretind că sunt creştini, este simbolizat prin untdelemn.

În versetele Matei 25.3-4, citim astfel: “Cele nechibzuite, când şi-au luat candelele, n-au luat cu ele untdelemn; dar cele înţelepte, împreună cu candelele, au luat cu ele şi untdelemn în vase”. Iată deci, că elementul care le departajează pe fecioarele înţelepte, de cele nechibzuite, se referă la existenţa untdelemnului în vase. Să vedem ce anume simbolizează acest untdelemn.

Sfânta Scriptură ne învaţă că atât untdelemnul (Exod 29.7; 1 Împ. 1.39; Ps. 23.5; 45.7; 89.20; Marcu 6.13; Luca 7.46; Evrei 1.9; Iacov 5.14), cât şi Duhul Sfânt (Is. 61.1; Luca 4.18; F. A. 10.38; 1 Ioan 2.20,27), au rolul de “a unge”, iar după ce “Samuel a luat cornul cu untdelemn, şi l-a uns” pe David, “Duhul Domnului a venit peste” acesta (1 Sam. 16.13). Iată că untdelemnul din această pildă, reprezintă un simbol pentru Duhul Sfânt, şi deci, prezenţa Duhul Sfânt este elementul care-i departajează pe adevăraţii creştini, de cei care au impresia că sunt creştini, dar în realitate nu au această calitate.

Trebuie remarcat faptul că, deşi nu au untdelemn în vase, fecioarele nechibzuite au avut ceva untdelemn în candele, întrucât atunci când acestea îşi vor pregăti candelele, vor constata că acestea sunt pe punctul de a se stinge (Matei 25.7-8). Desigur că o candelă care încă mai pâlpâie, mai are în ea doar foarte puţin untdelemn.

Existenţa unei cantităţi mici de untdelemn în candelele fecioarelor nechibzuite, se poate explica ţinând seama de faptul că Sfânta Scriptură conţine toate învăţăturile date de către Dumnezeu oamenilor prin Duhul Sfânt, cu privire la lucrurile pe care le au de făcut pentru a fi mântuiţi. Iată deci că, acei oameni care pretind că sunt mântuiţi, dar în realitate nu au această calitate, au beneficiat şi ei de îndemnurile Duhului Sfânt, dar nu au fost suficient de receptivi la acestea.

Din faptul că fecioarele înţelepte “au luat cu ele şi untdelemn în vase”, iar vasul reprezintă trupul creştinului (2 Tim. 2.21) sau chiar inima sa (2 Cor. 4.6-7), rezultă că adevăraţii creştini au Duhul Sfânt în interiorul lor, mai precis în inimă (Gal. 4.6).

Citind versetele Matei 25.6-10, aflăm că pentru a putea ieşi în întâmpinarea Mirelui, candelele fecioarelor trebuiau să lumineze, şi doar fecioarele înţelepte aveau suficient untdelemn în vase, care putea asigura alimentarea candelelor astfel ca ele să lumineze. Iată că doar oamenii care vor fi cu adevărat mântuiţi, adică aceia care nu au stins Duhul (1 Tes. 5.19), ci L-au înflăcărat mereu (2 Tim. 1.6), fiind în permanenţă plini de Duhul Sfânt (F. A. 4.8; 6.3; 7.55; 11.24; 13.9; Ef. 5.18), Îl vor putea întâmpina pe Domnul Isus Hristos în văzduh, atunci când va veni clipa răpirii Bisericii.

Desigur că acei oameni care, fie nu au fost botezaţi niciodată cu Duhul Sfânt, fie între timp au stins Duhul (1 Tes. 5.19), întrucât “s-au dezbrăcat” de dorinţa de a merge în “locaşul ceresc” (2 Cor. 5.2-5) şi au părăsit calea mântuirii, nu vor fi răpiţi pentru a-L întâmpina pe Domnul Isus Hristos în văzduh, înainte ca El să revină pe Pământ (Matei 25.10-12).

Fiindcă fecioarele nechibzuite nu aveau untdelemn în vase, li se stingeau candelele (Matei 25.6-8). În mod similar, oamenii care nu veghează în aşteptarea Domnului Isus Hristos, pot stinge Duhul (1 Tes. 5.19). “Candela celor răi se stinge” (Prov. 13.9; Iov 18.5-6) atunci când lipseşte Duhul Sfânt, care alimentează permanent cu untdelemn candela.

Din cele de mai sus, aflăm că un om nu va putea fi răpit, doar dacă a studiat Cuvântul lui Dumnezeu cuprins în Sfânta Scriptură. După cum o candelă care nu are untdelemn în ea nu foloseşte la nimic, fiindcă nu poate lumina, tot aşa, nici Cuvântul lui Dumnezeu nu poate da lumină (Ps. 18.28) acelui om, care nu este plin de Duhul Sfânt, întrucât doar Duhul Sfânt (1 Ioan 2.20,27) este Acela care ne dă puterea necesară (F. A. 1.8) pentru a înţelege (Ps. 119.130) şi a aplica în viaţa noastră Cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură, exact în sensul dorit de către Dumnezeu (Matei 22.29).

Oamenii care nu vor fi răpiţi L-au “cunoscut pe Hristos în felul lumii” (2 Cor. 5.16-17) şi ca atare au “doar o formă de evlavie” (2 Tim. 3.5), de care nici ei nu sunt siguri că este aceea care este proprie celor mântuiţi, deoarece le lipseşte puterea pe care o au oamenii în care este prezent Duhul Sfânt (F. A. 1.8).

Falsa “formă de evlavie” a acestor oameni nechibzuiţi, se datorează de cele mai multe ori faptului că aceştia nesocotesc Cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură, şi ca atare se lasă amăgiţi de unele “datini strămoşeşti” (Gal. 1.14; Is. 29.13), tradiţii (Marcu 7.13; Col. 2.8,22) sau de doctrinele acelor biserici care sunt bazate doar pe nişte “porunci date de oameni, care se întorc de la adevăr” (Tit 1.14). Astfel, unii dintre aceşti oameni nechibzuiţi au impresia (1 Cor. 8.2) că Duhul Sfânt s-ar putea cumpăra sau vinde (Matei 25.9; F. A. 8.18-20), adică ar putea fi obţinut prin mijlocirea unor oameni (ierarhi religioşi). Întrucât aceşti oameni “nu au untdelemn în vase”, adică nu au Duhul Sfânt în inimile lor, ei “nu sunt gata” (Matei 25.10) de a ieşi în întâmpinarea Domnului Isus Hristos, deci nu vor putea fi răpiţi (Matei 25.10-12).

În această pildă Domnul Isus Hristos ne arată că există oameni, care deşi în aparenţă au o viaţă creştină, totuşi nu vor fi răpiţi pentru a-L întâmpina în văzduh. Acest lucru, se datorează faptului că ei nu au cerut de la Dumnezeu, înţelepciune şi chibzuinţă (Matei 25.2-4,8-9) pentru a veghea (Matei 25.13) asupra comportării lor.

În contextul în care, Dumnezeu îi cunoaşte pe oamenii care cred, cu adevărat, în El (Naum 1.7), Domnul Isus Hristos le va spune acestor oameni nechibzuiţi, următoarele cuvinte: “Adevărat vă spun, că nu vă cunosc” (Matei 25.12).

Biblia ne spune că Domnul Isus Hristos îi cunoaşte pe toţi oamenii (Matei 9.4; Marcu 2.8; Luca 5.22; 11.17; Ioan 2.25). Aceia cărora Domnul Isus Hristos le va spune că nu-i cunoaşte, sunt oamenii care nu au dorit să-L cunoască personal pe Domnul Isus Hristos, şi ca atare, nu au reuşit să stabilească o relaţie de părtăşie reală cu El (Ioan 14.20,23; 1 Cor. 1.9; Evrei 3.14; 1 Ioan 1.3). Ca urmare a acestui fapt, Domnul Isus Hristos nu a ajuns niciodată să ia într-adevăr chip (Rom. 8.29; 2 Cor. 3.18; Gal. 4.19; Ef. 4.24; Col. 3.10) în acei oameni, aşa cum se întâmplă în cazul celor care vor fi cu adevărat mântuiţi.

Desigur că Domnul Isus Hristos Îşi va recunoaşte chipul, doar în acei oameni care au o comportare ca a Sa (1 Ioan 2.6; 4.17). Pentru ca un om să aibă o astfel de comportare, el trebuie să se lase călăuzit doar de către Duhul Sfânt (Rom. 8.14), şi să înflăcăreze mereu darul care este în el (2 Tim. 1.6), pentru a fi în permanenţă plin de Duhul Sfânt, care, în această pildă este simbolizat prin untdelemn.

Din cele de mai sus rezultă în mod foarte clar, că în orice moment al vieţii fiecărui creştin, Domnul Isus Hristos trebuie să-Şi recunoască în acesta, chipul Său. Dacă această condiţie va fi îndeplinită în orice moment al vieţii sale, altfel spus, dacă va rămâne în Domnul Isus Hristos (1 Ioan 2.28), şi deci va fi “găsit în El” (1 Tes. 4.14; Fil. 3.9-11), atunci creştinul va fi absolut sigur că va fi răpit (1 Cor. 1.8).

Dacă în clipa când se va produce răpirea Bisericii, omul respectiv va fi într-o asemenea stare încât Domnul Isus Hristos, nu Îşi va mai recunoaşte chipul Său în acesta, conform învăţăturii Sale din această pildă, el nu va fi răpit (2 Cor. 5.2-3; Col. 1.21-23).

Acel om care aşteaptă să fie răpit de către Domnul Isus Hristos, trebuie să renunţe la orice fel de acţiune de sorginte păgână, să nu mai aibă pofte lumeşti, ca să poată trăi cu: cumpătare, dreptate şi evlavie (Tit 2.12-13).

Pentru a accentua faptul că nu este mult prea uşor ca un om să îndeplinească toate condiţiile necesare pentru a fi răpit, amintim că apostolul Pavel a spus că se străduia să ajungă “cu orice chip”, dacă va putea, “la învierea din morţi” (Fil. 3.11). Desigur că în acest verset, apostolul Pavel s-a referit la prima înviere a morţilor, care va avea loc în clipa care va fi înainte de răpirea Bisericii, căci la a doua înviere a morţilor, care va avea loc înainte de judecata finală, vor ajunge oricum toţi oamenii care nu au beneficiat de prima înviere.

În 1 Ioan 2.28, citim următorul îndemn: “rămâneţi în El, pentru ca atunci când Se va arăta El, să avem îndrăzneală, şi, la venirea Lui, să nu rămânem de ruşine şi depărtaţi de El”.

Ca o concluzie a celor de mai sus, amintim că, pentru ca un om să aibă certitudinea (1 Cor. 1.8) faptului că, se va număra printre acei oameni fericiţi (Apoc. 20.6), care vor fi răpiţi la cer pentru a-L întâmpina pe Domnul Isus în văzduh, acesta trebuie să rămână în Domnul Isus Hristos (1 Ioan 2.28; 1 Tes. 4.14; Fil. 3.9-11) întreaga sa viaţă.

Amintim că un om va rămâne în Domnul Isus Hristos, dacă:

- nu mai păcătuieşte (1 Ioan 3.6),

- împlineşte poruncile lui Dumnezeu (1 Ioan 3.24; 2.5),

- Îl iubeşte pe Dumnezeu şi-i iubeşte pe oameni (1 Ioan 4.16,20-21),

- a primit botezul cu Duhul Sfânt (1 Ioan 3.24; 4.13), şi după primirea acestui botez, trăieşte într-un asemenea mod, astfel încât: nu-L întristează pe Duhul Sfânt (Ef. 4.30), nu stinge Duhul (1 Tes. 5.19), ci înflăcărează darul Duhului Sfânt care este în el (2 Tim. 1.6), trăind potrivit îndemnurilor Duhului Sfânt (Rom. 8.1),

- aduce cât mai multă roadă (Ioan 15.4-5),

- vesteşte Evanghelia (1 Ioan 4.15),

- participă cât mai des la sfânta împărtăşanie cu trupul şi sângele Domnului Isus Hristos (Ioan 6.56),

- se străduieşte să trăiască la fel cum a trăit Domnul Isus Hristos (1 Ioan 2.6).

Dat fiind faptul că, raportul dintre acei oameni care îndeplinesc cele opt condiţii amintite mai sus, şi toţi oamenii care trăiesc la un moment dat pe Pământ, este destul de mic, rezultă că şi numărul celor care vor fi răpiţi este destul de mic.

În Iuda 14-15, citim astfel: “… Şi pentru ei a proorocit Enoh, al şaptelea patriarh de la Adam, când a zis: ‘Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor, şi să încredinţeze pe toţi cei nelegiuiţi, de toate faptele nelegiuite, pe care le-au făcut în chip nelegiuit, şi de toate cuvintele de ocară, pe care le-au rostit împotriva Lui aceşti păcătoşi nelegiuiţi’.”.

Desigur că sfinţii care-L vor însoţi pe Domnul Isus Hristos, atunci când va reveni pe Pământ în calitate de judecător, sunt adevăraţii creştini, adică oamenii care fac parte din Biserica Sa (1 Cor. 6.2-3; Matei 19.28; Apoc. 2.26; 3.21; 20.4).

Dacă numărul celor care-L vor însoţi pe Domnul Isus Hristos, atunci când va reveni pe Pământ, este într-adevăr de ordinul de mărime al zecilor de mii, am putea eventual deduce că numărul celor care vor fi răpiţi, are acelaşi ordin de mărime (Evrei 12.22), desigur exceptându-i pe cei o sută patruzeci şi patru de mii (Apoc. 14.1-5) de evrei (Apoc. 7.3-8).

Ce se va întâmpla cu oamenii care vor fi răpiţi?

Sfânta Scriptură ne învaţă că oamenii care vor fi răpiţi, Îl vor întâmpina pe Domnul Isus Hristos în văzduh, şi începând din acel moment vor rămâne pentru totdeauna în prezenţa Sa (Ioan 12.26; 14.3; 17.24; 1 Tes. 4.17; 2 Tes. 2.1; Evrei 11.10,16; Apoc. 3.12).

În cer va avea loc o judecată (1 Petru 4.17-18; Rom. 3.4; 14.10-12; 2 Cor. 5.10) de examinare (Matei 12.36; 25.14-23; Luca 19.12-19; Rom. 14.12; 1 Cor. 4.5) şi de răsplătire (Matei 5.11-12; Rom. 2.6; 1 Cor. 3.8; 4.5; 2 Cor. 5.10; Ef. 6.8; Col. 3.24; Evrei 10.35; Apoc. 2.26-28; 3.21; 22.12) a faptelor (Ecl. 12.14; Rom. 2.6; Gal. 6.9-10; Ef. 6.8; Col. 3.25; Evrei 6.10; Apoc. 22.12) şi lucrărilor (1 Cor. 3.9-15; Gal. 6.7-8) celor care vor fi răpiţi.

În mod simbolic, putem considera că la judecata viitoare de răsplătire, creştinii vor primi diverse “premii” cum ar fi: “cununa care nu se poate veşteji, a slavei” (1 Petru 5.4; 1 Cor. 9.25; 1 Tes. 2.19), “cununa vieţii” (Iacov 1.12; Apoc. 2.10), “cununa neprihănirii” (2 Tim. 4.8), “cununi de aur” (Apoc. 4.4).

Judecata de răsplătire este complet diferită de judecata finală, descrisă în Apoc. 20.11-15, cunoscută şi sub numele de judecata de apoi, care este o judecată de osândire a oamenilor păcătoşi, care nu au vrut să se întoarcă de pe căile lor greşite, la Dumnezeu (1 Cor. 11.31-32).

Domnul Isus Hristos ne spune că nici un creştin nu va participa la judecata de apoi (Ioan 3.18; 5.24) în calitate de inculpat, deoarece Domnul Isus Hristos, împreună cu Biserica Sa vor judeca lumea, şi chiar pe îngeri (1 Cor. 6.2-3).

Creştinii care vor fi răpiţi vor participa la “nunta Mielului” în calitate de Mireasă (Matei 25.10; 2 Cor. 11.2; Apoc. 19.7-9; 21.9).

Pentru a sublinia faptul că părtăşia (1 Cor. 1.9; Ef. 2.6,10; 1 Tes. 5.9-10; Evrei 3.14; 1 Ioan 1.3,6) creştinilor cu Domnul Isus Hristos este veşnică (Ier. 31.3; 1 Tes. 4.17), deci este indestructibilă (Ier. 15.19; Ioan 14.20; Rom. 8.35; 1 Cor. 6.17), această părtăşie este simbolizată în Sfânta Scriptură printr-o căsătorie (Is. 62.5; Matei 25.1-10; Apoc. 19.7; 21.9), care este şi ea, din punctul de vedere al lui Dumnezeu, tot indestructibilă (Maleahi 2.16; Marcu 10.7-12). Această căsătorie simbolizează cea mai strânsă relaţie pe care o poate avea Domnul Isus Hristos cu creştinii. Din punctul de vedere al lui Dumnezeu, căsătoria este indestructibilă, întrucât cei doi parteneri formează un singur trup (Matei 19.5-6).

“Nunta Mielului” (Osea 2.16) reprezintă, în mod simbolic, finalizarea “logodnei” lui Dumnezeu (Osea 2.19-20; 2 Cor. 11.2) cu aleşii Săi (Matei 24.31). În perioada Vechiului Testament, aleşii Săi erau doar evreii (Exod 19.5; Deut. 4.20; 7.6; 10.15; 14.2; 26.18-19; 2 Sam. 7.23-24; 1 Împ. 8.51-53; Amos 3.2), iar în perioada harului în care trăim noi în prezent, aleşii Săi sunt toţi creştinii autentici (Tit 2.14; 1 Petru 2.9-10), care sunt născuţi din Dumnezeu, şi ca atare nu mai pot păcătui (1 Ioan 3.9).

În momentul în care se va produce răpirea Bisericii, pot exista şi oameni care şi-au pierdut calitatea de creştini (Evrei 6.4-8; 10.26-29,35, 38-39; 2 Petru 2.1,20-22), întrucât n-au “stăruit în harul lui Dumnezeu” (F. A. 13.43). Sfânta Scriptură ne arată că aceştia sunt oameni care au “primit în zadar harul lui Dumnezeu” (2 Cor. 6.1), deoarece s-au abătut “de la harul lui Dumnezeu” (Evrei 12.15) şi au schimbat “în desfrânare harul” (Iuda 4). Ca urmare a acestui fapt, aceştia se află într-una dintre următoarele situaţii: au rătăcit de la credinţa adevărată (1 Tim. 6.10,21), au căzut de la credinţă (1 Tim. 1.19), sau chiar s-au lepădat de credinţă (2 Tes. 2.3; 1 Tim. 4.1; 5.8; 2 Petru 2.1; Apoc. 2.13), ajungând, în final, să fie lepădaţi de către Dumnezeu (1 Cron. 28.9; 2 Cron. 15.1-2; 24.20; 1 Cor. 9.27; 2 Cor. 13.5; 2 Tim. 2.12). Starea oamenilor care s-au lepădat de credinţă, este mai gravă decât a unui necredincios (1 Cron. 28.9; 1 Tim. 5.8; Evrei 6.4-8; 2 Petru 2.1,20-22). Deoarece aceşti oameni nu vor fi găsiţi într-o stare vrednică (Luca 20.35-36; 2 Tes. 1.5; Apoc. 3.4) de a fi răpiţi (Matei 25.10-12; Evrei 4.1), ei vor rămâne pe Pământ atunci când se vor produce ultimele şi totodată cele mai mari urgii, care vor avea loc în timpul necazului cel mare (Apoc. 16.1-21).

Datorită faptului că “Domnul nu leapădă pentru totdeauna” (Pl. Ier. 3.31), El le va mai oferi o şansă de a accepta Evanghelia (Apoc. 11.3-7; 14.6-7), şi oamenilor care vor trăi în perioada necazului cel mare (Apoc. 11.13). Cu toate că în această perioadă sumbră, activităţile demonice se vor amplifica enorm de mult (2 Tes. 2.3-10), şi ca atare va fi extrem de dificil ca oamenii să mai poată avea o pocăinţă şi o credinţă reală (2 Tes. 2.11-12; Evrei 4.1), se crede că totuşi va mai exista un număr mic de oameni, majoritatea acestora fiind evrei, care vor fi mântuiţi (Is. 10.20-22; Ţef. 3.12; Zah. 13.8-9).

Există posibilitatea ca şi după momentul răpirii Bisericii, să mai fie oameni (Apoc. 16.2), care se vor decide să nu se închine icoanei fiarei (Apoc. 13.15) şi să nu primească semnul ei pe frunte sau pe mână (Apoc. 14.9), punându-şi astfel viaţa în pericol. Desigur că şi aceştia vor face parte dintre oamenii fericiţi, care vor muri “în Domnul” (Apoc. 14.13) ca martiri. Se crede că aceştia vor face parte din categoria oamenilor care vor fi mântuiţi (Ioel 2.31-32) “ca prin foc” (1 Cor. 3.15), numărându-se printre fericiţii care vor fi “chemaţi la ospăţul nunţii Mielului” (Apoc. 19.9).

După răpire şi după necazul cel mare, va avea loc venirea glorioasă, în slavă, a Domnului Isus Hristos (Matei 24.27,30; 26.64; Marcu 13.26; Luca 17.24; F. A. 1.11; 2 Tes. 1.6-8; Apoc. 1.7; 19.11-16), care va fi însoţit de oşti cereşti (Matei 16.27; 25.31; Apoc. 19.14) şi de către sfinţii Săi (Zah. 14.5; 1 Tes. 3.13; Iuda 14), printre care se vor număra şi creştinii care vor fi răpiţi (Col. 3.4; 1 Tes. 4.14).

Înainte de venirea Domnului Isus Hristos în slavă, toate neamurile (Zah. 14.2) vor porni un război împotriva statului Israel, în care vor fi ucişi două treimi dintre locuitorii acestui stat (Zah. 13.8-9). Dumnezeu va lupta împotriva neamurilor respective (Zah. 14.3) şi le va pedepsi (Zah. 14.12-15; Ezec. 38.2-18; 39.1-15).

Fiara, care va avea o mare putere asupra tuturor oamenilor (Apoc. 13.7), îi va mobiliza pe şefii de state să strângă o mare armată, pentru a porni un război împotriva Domnului Isus Hristos (Apoc. 19.19), care va veni însoţit de oşti cereşti şi de sfinţii Săi. În acest context, fiara va fi aruncată, împreună cu proorocul mincinos, în iazul de foc (Apoc. 19.20), iar toţi acei oameni răi, care vor participa în vreun fel la războiul pornit împotriva Domnului Isus Hristos şi a sfinţilor Săi, în “ziua Domnului” (Is. 2.11-21; Ier. 30.7; Ioel 1.15; 2.1,11; 1 Tes. 5.2-4) vor fi ucişi (Is. 13.3-11; Ioel 2.1-11; Apoc. 19.21). După aceste evenimente, pe Pământ vor rămâne foarte puţini oameni (Is. 13.12).

Domnul Isus Hristos va domni (Apoc. 19.15) împreună cu Biserica Sa (Dan. 7.27; Apoc. 2.26-27; 3.21) pe Pământ (Zah. 14.4,9; Apoc. 5.10), la Ierusalim (Is. 24.23; Ier. 3.17; Zah. 14.16-17), o perioadă de o mie de ani (Apoc. 20.4-7).

După mia de ani (Is. 2.2-4; 11.6-16; 35.1-10; 65.18-25) se vor produce evenimente deosebite (Apoc. 20.7-10), în urma cărora vor fi ucişi toţi oamenii (Is. 34.2-3; Ier. 4.23-26; 25.29-33; Ţef. 1.2-3) care vor trăi atunci pe Pământ, iar apoi va avea loc judecata finală (Apoc. 20.11-15). Judecătorul suprem al tuturor oamenilor, precum şi al Satanei şi al îngerilor căzuţi, este Domnul Isus Hristos (Ioan 5.22; F. A. 10.42; 17.31; Rom. 2.16; 2 Tim. 4.1).

Când se va produce răpirea Bisericii?

Referindu-se la cunoaşterea momentului precis în care se va produce răpirea Bisericii, Domnul Isus Hristos le-a spus ucenicilor Săi următoarele cuvinte: “Despre ziua aceea şi despre ceasul acela, nu ştie nimeni: nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Matei 24.36).

Cu toate că nici un om nu poate şti care este momentul precis, adică data şi ora, când se va produce răpirea Bisericii, Sfânta Scriptură ne dă totuşi unele indicii, după care s-ar putea încerca să se determine care este acea perioadă limitată de timp, în interiorul căreia va avea loc acest impresionant eveniment.

Pentru a încerca să stabilim care este acea perioadă de timp, vom căuta să găsim în Biblie anumite momente de referinţă, ce pot fi puse în conexiune cu răpirea Bisericii, care trebuie să fie, desigur, evenimente deosebit de importante pentru omenire.

Dacă analizăm versetele Osea 6.2-3, în contextul versetului 2 Petru 3.8, de unde aflăm că “pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani, şi o mie de ani sunt ca o zi”, am putea deduce că răpirea Bisericii va avea loc după trecerea a aproximativ două mii de ani de la venirea Domnului Isus Hristos pe Pământ.

Analizând evenimentele viitoare prezentate în versetele: Matei 24.3-35; Marcu 13.4-29; 2 Tes. 2.1-12, am putea deduce că acea perioada de timp, care poate fi considerată ca fiind un moment de referinţă, faţă de care se poate încadra în timp răpirea Bisericii, este cunoscută sub numele de “necazul cel mare” (Ier. 30.7; Dan. 12.1; Matei 24.21; Apoc. 7.14).

Se crede că necazul cel mare va dura aproximativ trei ani şi jumătate (Dan. 7.25; 12.7; Apoc. 11.2-3; 12.6,14; 13.5), şi va preceda a doua venire a Domnului Isus Hristos pe Pământ.

Din consideraţiile de mai jos, va rezulta că răpirea Bisericii va avea loc spre sfârşitul acestei perioade de necaz.

Sfânta Scriptură ne arată că unii dintre “cei aleşi” (Matei 24.31), vor trăi pe Pământ în timpul “marelui necaz” (Matei 24.21-22; Marcu 13.19-20; Apoc. 7.13-14; 12.17). Printre aceştia (Dan. 7.21,25; Apoc. 13.7; 18.4) vor fi şi evreii care se vor întoarce la Dumnezeu în timpul “marelui necaz” (Is. 65.8-9; Apoc. 7.3-4; 9.4; 12.17; 14.3).

În timpul necazului cel mare, Satana îi va da o mare putere unei anumite persoane, la care Domnul Isus Hristos se referă folosind cuvântul “fiară” (Apoc. 13.1-6). Fiara va omorî (Apoc. 6.9; 7.9-17; 14.13) mulţi sfinţi (Apoc. 13.7). Unii oameni consideră că fiara reprezintă un sistem politic, militar şi religios.

Momentul răpirii Bisericii este descris în Apoc. 14.14-16, astfel: “Apoi m-am uitat, şi iată un nor alb; şi pe nor şedea cineva care semăna cu un fiu al omului; pe cap avea o cunună de aur; iar în mână, o secere ascuţită. Şi un alt înger a ieşit din Templu, şi striga cu glas tare Celui ce şedea pe nor: ‘Pune secera Ta şi seceră: pentru că a venit ceasul să seceri, şi secerişul pământului este copt.’ Atunci Cel ce şedea pe nor, Şi-a aruncat secera pe pământ. Şi pământul a fost secerat”.

Secerişul din agricultură reprezintă activitatea de desprindere a unor plante de pământ, urmată de strângerea acestora, pentru a fi puse într-un loc sigur, de exemplu, în grânarul proprietarului recoltei, la adăpost de diverse intemperii şi alte evenimente nedorite care ar putea distruge recolta.

În mod analog cu secerişul din agricultură, secerişul descris în ultimele versete citate, care reprezintă “sfârşitul veacului” (Matei 13.39), simbolizează fenomenul de desprindere a creştinilor de pământ, adunarea acestora de către îngeri (Matei 13.39; 24.31), şi conducerea lor la Domnul Isus Hristos (2 Tes. 2.1), Domnul secerişului (Matei 9.38; Luca 10.2).

În mod similar cu păstrarea recoltei din agricultură într-un loc sigur, Sfânta Scriptură descrie în mod simbolic momentul răpirii Bisericii, spunându-ne că toţi creştinii care vor fi răpiţi la cer, vor fi strânşi în “grânarul” (Matei 13.30) lui Dumnezeu, pentru a fi puşi la adăpost (Ps. 91.9-10) şi a scăpa (Naum 1.7) “de ceasul încercării, care are să vină peste lumea întreagă, ca să încerce pe locuitorii pământului” (Apoc. 3.10).

Analizând contextul versetelor Apoc. 14.14-16, aflăm că răpirea Bisericii se va produce după “cea din urmă trâmbiţă”, menţionată în versetele 1 Cor. 15.52 şi Apoc. 11.15. După ce sfinţii care au murit în Domnul (Apoc. 14.13) vor învia şi vor fi răpiţi, va avea loc şi o judecată (1 Petru 4.17) de răsplătire (2 Cor. 5.10; Ef. 6.8; Apoc. 11.18) a acestora.

În Apoc. 10.7, citim astfel: “în zilele în care îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui, se va sfârşi taina lui Dumnezeu …”.

Aşa cum am amintit mai sus, pentru toţi oamenii care au trăit sau care trăiesc în prezent, momentul exact al răpirii Bisericii este o taină a lui Dumnezeu. Iată deci, că pentru acei oameni care vor fi în viaţă “în zilele în care îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui”, momentul răpirii Bisericii va înceta să mai fie o taină.

Analizând capitolele 6-12 din Apocalipsă, vom constata că Dumnezeu va face ca urgiile descrise în aceste capitole, să acţioneze asupra oamenilor în mod selectiv (Apoc. 6.8; 7.3; 8.9-11; 9.4,18; 11.13; 12.14-16).

Citind versetul Apoc. 3.10, aflăm că poporul lui Dumnezeu va fi păzit doar “de ceasul încercării, care are să vină peste lumea întreagă”. Iată că va exista o scurtă perioadă de timp, aflată spre sfârşitul marelui necaz, reprezentată în acest verset în mod simbolic, ca având o durată de doar un ceas, adică o oră, când Dumnezeu nu va mai acţiona selectiv, ci va trimite pe Pământ anumite urgii care vor veni “peste lumea întreagă”, adică se vor generaliza, acţionând în mod global, asupra întregii planete (Is. 13.5-12; Ier. 4.23-26; Ţef. 1.2-3).

Analizând capitolele 15-19 ale Apocalipsei, aflăm că oamenii din poporul lui Dumnezeu vor fi răpiţi de pe Pământ înainte (Ps. 91.10) de producerea ultimelor şapte urgii (Apoc. 15.1,6-8), numite “cele şapte potire ale mâniei lui Dumnezeu” (Apoc. 16.1), care sunt descrise în capitolul 16 al Apocalipsei.

Analizând versetul Apoc. 16.2, s-ar putea deduce că şi în timpul când se vor produce acele mari urgii, vor exista unii oameni care nu vor primi semnul fiarei, şi ca atare vor muri în Domnul (Apoc. 14.13) ca martiri. Se crede că numărul celor care se vor întoarce la Dumnezeu după răpirea Bisericii, care este descrisă în Apoc. 14.14-16, va fi foarte mic, căci în acea perioadă, în loc să se pocăiască (2 Tes. 2.11-12; Apoc. 16.9,11), oamenii vor continua să-L hulească pe Dumnezeu (Apoc. 16.9,11, 21).

Se crede că mesajul Domnului Isus Hristos din Apoc. 22.11: “Cine este nedrept, să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat, să se întineze şi mai departe”, se referă, în principal, la această perioadă, şi are semnificaţia că, în momentele când se vor produce acele mari urgii, datorită situaţiei speciale în care se vor afla, mulţi dintre oamenii păcătoşi nu vor mai putea avea capacitatea fiziologică de a se pocăi.

Înainte de producerea ultimelor şapte urgii, “biruitorii fiarei, ai icoanei ei, şi ai numărului numelui ei”, nu vor mai fi pe Pământ (Apoc. 15.2-4).

În intervalul de timp în care se vor produce aceste ultime mari urgii, pe Pământ vor rămâne doar acei oameni păcătoşi (Apoc. 16.2), care vor refuza să creadă în Evanghelie, care va fi rostită de către un înger, la nivelul planetei (Apoc. 14.6-7), respingând astfel ultima şansă care le-a fost oferită înainte de producerea ultimelor urgii.

Întrucât “Domnul este îndelung răbdător, dar de o mare tărie; şi nu lasă nepedepsit pe cel rău” (Naum 1.3), El i-a avertizat din timp pe oameni să se pocăiască (Luca 13.3,5), pentru a putea fi răpiţi, şi astfel să nu se afle pe Terra în timpul când se vor produce aceste urgii. Este demn de amintit că Dumnezeu consideră că o lucrare a Sa, prin care El îi pedepseşte pe oamenii răi şi necredincioşi (Is. 28.22), este ciudată (Is. 28.21).

În Ps. 27.5-6, citim astfel: “Căci El mă va ocroti în coliba Lui, în ziua necazului, mă va ascunde sub acoperişul cortului Lui, şi mă va înălţa pe o stâncă. Iată că mi se înalţă capul peste vrăjmaşii mei, care mă înconjoară: voi aduce jertfe în cortul Lui în sunetul trâmbiţei, voi cânta şi voi lăuda pe Domnul”. Din proorocia conţinută în aceste versete, aflăm că prin răpirea de pe Pământ, poporul lui Dumnezeu va fi ocrotit “în ziua necazului”, adică o perioadă scurtă de timp, simbolizată ca durând o zi.

În Is. 26.19-21, citim astfel: “Să învie dar morţii Tăi! Să se scoale trupurile mele moarte! - Treziţi-vă şi săriţi de bucurie, cei ce locuiţi în ţărână! Căci roua Ta este o rouă dătătoare de viaţă, şi pământul va scoate iarăşi afară pe cei morţi. Du-te, poporul meu, intră în odaia ta, şi încuie uşa după tine; ascunde-te câteva clipe, până va trece mânia! Căci iată, Domnul iese din locuinţa Lui, să pedepsească nelegiuirile locuitorilor pământului; şi pământul va da sângele pe faţă, şi nu va mai acoperi uciderile”. Analizând aceste ultime versete citate, aflăm că datorită răpirii, poporul lui Dumnezeu va fi “ascuns” (Ps. 31.20; 91.4), în “odaia” pregătită de către Domnul Isus Hristos (Ioan 14.2-3), doar o perioadă scurtă de timp, simbolizată ca durând doar câteva clipe.

Din versetele citate mai sus, putem trage concluzia că poporul lui Dumnezeu, nu va fi răpit înainte de începutul perioadei necazului cel mare, ci va fi absent de pe Pământ doar un scurt interval de timp cuprins în această perioadă, şi anume, doar cât timp va dura “mânia” lui Dumnezeu (1 Tes. 1.10).

Iată câteva învăţături adresate creştinilor, referitoare la evenimentele care vor avea loc la răpirea Bisericii:

- “Când veţi vedea toate aceste lucruri, să ştiţi că Fiul omului este aproape, este chiar la uşi” (Matei 24.33).

- “Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos; dar fiecare la rândul cetei lui. Hristos este cel dintâi rod; apoi la venirea Lui, cei ce sunt ai lui Hristos” (1 Cor. 15.22-23).

- “Noi cei vii, care vom rămânea până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor adormiţi” (1 Tes. 4.15).

- “Ţineţi cu tărie ce aveţi, până voi veni” (Apoc. 2.25).

În lumina învăţăturilor amintite mai sus, se crede că momentul răpirii Bisericii ar putea fi extrem de apropiat faţă de momentul revenirii Domnului Isus Hristos pe Pământ (Tit 2.13; Evrei 9.28), când El va fi însoţit de Biserica Sa (Zah. 14.5; 1 Tes. 3.14; 4.14; Col. 3.4; Iuda 14), moment care se crede că va coincide cu sfârşitul marelui necaz.

Analizând versetele: Matei 24.30-31; Marcu 13.26-27; 1 Tes. 4.6-17 şi 2 Tes. 2.1-2, care tratează împreună evenimentul răpirii şi cel al revenirii Domnului Isus Hristos, s-ar putea deduce următoarele:

- Atunci când Domnul Isus Hristos va veni a doua oară pe Pământ, va fi întâmpinat în văzduh de către cei care vor fi răpiţi. Oamenii care muriseră vor învia, iar cei care atunci vor trăi vor fi răpiţi “în nori” împreună cu cei care vor învia.

- După o scurtă perioadă de timp, în care va avea loc o judecată de răsplătire a celor răpiţi, se crede că Domnul Isus Hristos îşi va continua coborârea spre Pământ, fiind însoţit de către sfinţii care L-au întâmpinat în văzduh, denumiţi în mod simbolic “Mireasa Sa”.

Dacă analizăm sensul cuvintelor greceşti din versetul 1 Tes. 4.17, care au fost traduse în limba română prin cuvintele “ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh”, am putea ajunge la concluzia că după întâlnirea cu sfinţii Săi, Domnul Isus Hristos nu Se va întoarce din drum pentru a merge înapoi în cer, ci va continua împreună cu aceştia, coborârea Sa spre Pământ. Examinând cuvintele greceşti “eis apantesin”, traduse în limba română prin conjunctivul “să întâmpinăm”, se observă că verbul este însoţit de o locuţiune prepoziţională. Apantesis este un cuvânt care, în perioada de timp în care a fost scris Noul Testament, descria o urare oficială de bun venit, pe care locuitorii unei cetăţi i-o adresau unui mare demnitar care urma să viziteze cetatea respectivă. În astfel de situaţii, în mod uzual, oamenii ieşeau afară din cetate în întâmpinarea distinsului oaspete, şi apoi se întorceau împreună cu acesta în cetate. Analizând semantica acestui cuvânt, am putea înţelege că apostolul Pavel ne arată în acest verset, că sfinţii care vor fi răpiţi Îl vor întâmpina pe Domnul Isus Hristos în văzduh, iar după un anumit timp, scurs din momentul întâlnirii cu El, sfinţii vor coborî împreună cu Acesta, care-Şi va continua astfel drumul Său spre Pământ.

Din cele de mai sus, rezultă că ar exista şi posibilitatea, ca intervalul de timp cuprins între momentul răpirii Bisericii şi momentul revenirii Domnului Isus Hristos împreună cu Biserica Sa, să fie destul de mic, poate chiar de o zi (Ps. 27.5), sau eventual chiar mai mic (Is. 26.20).

Alt verset care ar putea pleda pentru situarea răpirii Bisericii la sfârşitul necazului cel mare, este Matei 25.6, de unde aflăm că aceia care vor fi răpiţi vor ieşi în întâmpinarea Mirelui “la miezul nopţii”, adică în cel mai întunecat ceas al istoriei umane.

Incertitudinea care există în legătură cu momentul precis (Matei 25.13; Marcu 13.32-35) în care se va produce răpirea Bisericii, este după voia lui Dumnezeu (Matei 24.42-44; Luca 12.40; 1 Tes. 5.1-2), întrucât atunci când ucenicii L-au întrebat pe Domnul Isus Hristos despre lucrurile viitoare, El le-a spus următoarele cuvinte: “Nu este treaba voastră să ştiţi vremurile sau soroacele; pe acestea Tatăl le-a păstrat sub stăpânirea Sa” (F. A. 1.7).

În legătură cu încadrarea în timp a răpirii Bisericii, desigur că un singur lucru este cert, că acest impresionant eveniment va avea cu siguranţă loc, înainte de a doua venire a Domnului Isus Hristos pe Pământ, care va veni însoţit de toţi sfinţii Săi (Zah. 14.5; 1 Tes. 3.13; 4.14; Col. 3.4; Iuda 14).

Ce atitudine trebuie să aibă creştinii faţă de răpirea Bisericii?

Aşa cum am arătat mai sus, pentru ca un om să aibă certitudinea (1 Cor. 1.8) faptului că va fi răpit, pentru a-L întâmpina pe Domnul Isus Hristos în văzduh, acesta trebuie să rămână în Domnul Isus Hristos (1 Ioan 2.28) întreaga sa viaţă.

În Amos 4.12, citim următorul îndemn: “Pregăteşte-te să întâlneşti pe Dumnezeul tău”. Să ţinem seama şi noi de acest îndemn, şi să-L aşteptăm pe Mirele nostru ceresc cu toată dragostea şi într-un mod cât mai cuviincios, aşa cum îl aşteaptă o logodnică (Osea 2.19-20) pe mirele său care vine s-o ia în căsătorie (Osea 2.16).

Sfânta Scriptură ne învaţă că orice creştin trebuie să aştepte în permanenţă răpirea Bisericii (Rom. 8.23; 1 Cor. 1.7; Fil. 3.20; 1 Tes. 1.10; Tit 2.13; Evrei 9.28), ducând o viaţă sfântă şi fără prihană (Rom. 13.11-14; Ef. 5.27). Iată deci, că orice creştin trebuie să vegheze (Matei 24.42; 25.13; Marcu 13.33-37; Luca 12.37-39; 21.34-36), pentru a fi pregătit (Matei 24.44; 25.10; Luca 12.40; 1 Tes. 5.6) şi a fi vrednic (Luca 20.35-36; 2 Cor. 6.4; Col. 1.10; 1 Tes. 2.4; 2 Tes. 1.5; Apoc. 3.4) în orice moment al vieţii sale, pentru a putea fi răpit şi a se întâlni astfel cu Domnul Isus Hristos, Mântuitorul său iubit.

Fiind un ales al Domnului Isus Hristos (Matei 24.31), orice creştin care aşteaptă răpirea Bisericii, va căuta în permanenţă să-I fie cât mai plăcut Domnului Isus Hristos (2 Cor. 5.9). Pentru aceasta, creştinii se vor strădui să rămână în Domnul Isus Hristos, aplicând efectiv în viaţa lor, toate învăţăturile Sale, trăind ca şi El (1 Ioan 2.6).

Duhul Sfânt le aduce aminte creştinilor toate învăţăturile Domnului Isus Hristos (Ioan 14.26), şi îi învaţă pe creştini să rămână în Domnul Isus Hristos (1 Ioan 2.27), pentru ca să poată aştepta într-un mod corect răpirea Bisericii (Gal. 5.5). Ca atare, creştinii trebuie să asculte în permanenţă de îndemnurile (Rom. 8.1,4-5) Duhului Sfânt. Pentru a putea fi receptivi la îndemnurile Duhului Sfânt, creştinii trebuie să aibă în fiecare moment al pribegiei lor (2 Cor. 5.6; 1 Petru 1.17) pe pământ, următoarele obiective:

- să vegheze pentru a nu-L întrista pe Duhul Sfânt (Is. 63.10; Ef. 4.30);

- să nu stingă Duhul (1 Tes. 5.19), ci dimpotrivă, să-L înflăcăreze (2 Tim. 1.6);

- să nu I se împotrivească niciodată Duhului Sfânt (F. A. 7.51), ci să asculte de îndemnurile Sale (Rom. 8.1,4-5) care îi învaţă să rămână în Domnul Isus Hristos (1 Ioan 2.27-28), aşa cum şi Domnul Isus Hristos Însuşi ne-a îndemnat (Ioan 15.4-7);

- să se lase călăuziţi în permanenţă numai de către Duhul Sfânt (Rom. 8.14; Gal. 5.16,25), pentru a nu împlini poftele firii pământeşti (Gal. 5.16; Iuda 19) şi a nu deveni astfel vrăjmaşi ai lui Dumnezeu (Rom. 8.7).

Orice creştin autentic are cunoştinţe precise asupra oricărui lucru, în orice împrejurare a vieţii sale (Ioan 14.26; 16.13; 1 Cor. 2.12,15; 1 Ioan 2.20,27). Datorită acestui fapt, creştinii sunt avertizaţi întotdeauna de către Duhul Sfânt (Gal. 5.16), în toate împrejurările periculoase, în care ar putea ajunge în situaţia de a ceda în faţa ispitelor (Matei 4.1-2) diavolului, care-i îndeamnă să comită un păcat. Totodată Duhul Sfânt îi va preveni şi îi va îndemna pe creştini să nu cumva să comită păcatul respectiv (Rom. 8.1,4-5,12-13). Iată că orice creştin autentic, care este născut din nou, şi care se lasă călăuzit în permanenţă de către Duhul Sfânt, va reuşi să nu mai păcătuiască (1 Ioan 3.9).

Vom arăta în continuare, ce trebuie să aibă în vedere un om, pentru ca să acţioneze astfel încât: să nu-L întristeze pe Duhul Sfânt, să nu stingă Duhul şi să nu I se împotrivească Duhului Sfânt.

- Duhul sfinţeniei (Rom. 1.4) este incompatibil cu orice om care nu urmăreşte sfinţirea sa (Evrei 12.14), sau nu ascultă de Dumnezeu (Is. 63.10).

- Orice om care are gânduri deşarte şi necurate (Ef. 4.17), Îl întristează pe Duhul Sfânt.

- Orice om care: cedează poftelor şi patimilor trupului (Iov 31.1; Matei 5.28; 2 Petru 1.4; 1 Ioan 2.16), înjură (Prov. 18.6), priveşte imagini obscene (Matei 5.29; 18.9; 1 Ioan 2.16), urmăreşte (Ps. 101.3; 119.37; Is. 33.15; Ezec. 20.7) filme sau programe T. V. care îl îndepărtează de Dumnezeu, povesteşte sau ascultă anecdote triviale sau cu dublu înţeles (Ef. 4.29-30; 5.4; Col. 3.8), Îl va întrista cu siguranţă pe Duhul Sfânt.

- Orice om care se închină la idoli, comite păcate echivalente cu curvia şi preacurvia (Ezec. 6.9; 16.17-20,36; 23.37). Întrucât duhul de curvie (Osea 4.12; 5.4), este incompatibil cu Duhul Sfânt, este evident că oamenii care se închină la idoli Îl vor întrista cu siguranţă pe Duhul Sfânt.

- Duhul Sfânt este numit şi Duhul adevărului (Ioan 14.17; 1 Ioan 5.6). Deci, orice om care: minte, înşală, umblă cu falsuri de orice fel, sau este: ipocrit, făţarnic, viclean, Îl întristează pe Duhul Sfânt şi totodată I se împotriveşte Duhului Sfânt (F. A. 7.51), care-l îndeamnă (Rom. 8.1,4-5) pe fiecare creştin să nu facă astfel de lucruri.

- Duhul Sfânt este un Duh de viaţă (Rom. 8.2). Orice om care se află într-o stare căldicică (Apoc. 3.15-18), adică este: apatic, plictisit, leneş, delăsător, inactiv, nepăsător, cârtitor, şovăielnic, nestatornic, Îl va întrista pe Duhul Sfânt.

- Duhul Sfânt este numit şi Duhul slavei (1 Petru 4.14). Dat fiind acest lucru, tot ceea ce este lumesc, adică păcătos, Îl întristează. Umblarea după lucrurile firii pământeşti, produce vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu (Rom. 8.7-8; Iacov 4.4). Orice om care este preocupat sau absorbit de plăcerile pământeşti păcătoase, sau umblă după îndemnurile şi după lucrurile firii pământeşti (Rom. 8.1-5), desigur că Îl va întrista pe Duhul Sfânt.

- Duhul Sfânt este numit şi Duhul harului (Evrei 10.29). Ca atare, orice om care: nu stăruie în harul lui Dumnezeu (F. A. 13.43), se abate “de la harul lui Dumnezeu” (Evrei 12.15), sau schimbă “în desfrânare harul” (Iuda 4), Îl va întrista în mod sigur pe Duhul Sfânt. De asemenea, un om care se consideră (1 Cor. 8.2) mântuit (Gal. 6.3; 2 Cor. 5.16; Apoc. 3.15-18), dar continuă să păcătuiască (Evrei 10.26-29), nesocotind darul (F. A. 2.38; 10.45; 2 Cor. 9.15) nepreţuit primit de la Dumnezeu, Îl va întrista pe Duhul Sfânt.

- Deoarece Duhul Sfânt este bun (Ps. 143.10; Neemia 9.20) şi blând, El fiind numit şi Mângâietorul (Ioan 14.16,26), orice om: arogant, obraznic, mândru, vanitos, sau care face răutăţi de orice fel, desigur că Îl va întrista pe Duhul Sfânt.

- Dumnezeu le-a dat creştinilor un Duh de: “putere, dragoste şi de chibzuinţă” (2 Tim. 1.7). Ca atare: modul haotic prin care un om îşi guvernează viaţa, slăbiciunea spirituală datorată neascultării îndemnurilor Duhului Sfânt, precum şi indiferenţa sau lipsa de dragoste faţă de semenii săi, Îl vor întrista pe Duhul Sfânt.

- Duhul de credinţă (2 Cor. 4.13) este incompatibil cu: îndoiala, neîncrederea, neliniştea, îngrijorările, lucruri care Îl întristează, de asemenea, pe Duhul Sfânt.

- Duhul de: înţelepciune, pricepere (Is. 11.2) şi de descoperire în cunoaşterea lui Dumnezeu (Ef. 1.17) este incompatibil cu: superficialitatea, ignoranţa, nechibzuinţa, pripeala. Desigur că şi aceste manifestări negative Îl vor întrista pe Duhul Sfânt.

- Întrucât creştinii nu au primit un duh de robie, ca să mai aibă frică (2 Tim. 1.7), ci un duh de înfiere (Rom. 8.15), orice om dominat de sentimente de frică (Apoc. 21.8), desigur că Îl va întrista pe Duhul Sfânt.

Ca o concluzie a celor de mai sus, amintim că un om va putea avea în permanenţă în el Duhul lui Hristos (Rom. 8.9) şi gândul lui Hristos (1 Cor. 2.16), numai dacă va fi unit cu Domnul Isus Hristos (Ioan 14.20), rămânând strâns “lipit” de El (Ps. 63.8; Ier. 15.19; 50.5; F. A. 11.23), fiind “un singur duh cu El” (1 Cor. 6.17).

*

Pentru a putea aştepta într-un mod cât mai cuviincios răpirea Bisericii, fiecare creştin trebuie să rămână în Domnul Isus Hristos (1 Ioan 2.28), având în permanenţă o comportare frumoasă (Rom. 13.13), făcând voia lui Dumnezeu (Matei 7.21). Creştinii se vor strădui să aibă “totdeauna un cuget curat înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor” (F. A. 24.16), având totodată grijă să facă numai ceea ce-I este plăcut lui Dumnezeu (1 Ioan 3.22). Astfel, creştinii vor ţine seama de avertismentul din 2 Cor. 5.3, străduindu-se încontinuu să facă numai acele fapte, prin care nu se îndepărtează de Dumnezeu (1 Tes. 5.23; 1 Tim. 6.14; Tit 2.12-13; Iacov 5.7-8; 1 Petru 1.7; 2 Petru 3.14).

Orice creştin ţine seama în permanenţă (Luca 21.36) de îndemnul Domnului Isus Hristos: “Vegheaţi dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru” (Matei 24.42). Vegherea (1 Tes. 5.6; 1 Petru 5.8) neîncetată (Luca 21.36) a creştinilor, este călăuzită de cuvintele mobilizatoare ale Domnului Isus Hristos, care le promite că va veni în curând (Apoc. 3.11; 22.20). Încrezându-se în această promisiune, creştinii se străduiesc: să fie sensibili la suspinul mijlocitor al Duhului Sfânt (Rom. 8.26), să-L păstreze în inimile lor pe Domnul Isus Hristos (Ioan 14.20; 15.4; Ef. 3.17), care le formează un caracter dumnezeiesc (2 Petru 1.4), să fie dornici după “puterile veacului viitor” (Evrei 6.5), să fie plini de Duhul Sfânt (F. A. 6.3), care este un izvor nesecat de “apă vie” (Ioan 7.38-39), care ţâşneşte spre viaţa veşnică (Ioan 4.14), astfel încât Domnul Isus Hristos să recepţioneze că din toată fiinţa lor se aude chemarea: “Vino Doamne Isuse!” (Apoc. 22.20), căci “Tu eşti singura mea fericire!” (Ps. 16.2).

* Textul de mai sus, provine din cartea MÂNTUIREA, scrisă de către prof. MIHAIL DIMITRIU, scriitor (poet și prozator) creștin