Darurile Duhului Sfânt (1 Cor. 12.4-11)
de prof. Mihail Dimitriu, scriitor (poet și prozator) creștin
Darurile Duhului Sfânt (Evrei 2.4) reprezintă acele însuşiri supranaturale, cu care sunt înzestraţi de către Duhul Sfânt oamenii care sunt pe calea mântuirii, pentru a putea deveni lucrători împreună cu Dumnezeu (1 Cor. 3.9).
Iată cum descrie Sfânta Scriptură aceste minunate daruri: “Sunt felurite daruri, dar este acelaşi Duh; sunt felurite slujbe, dar este acelaşi Domn; sunt felurite lucrări, dar este acelaşi Dumnezeu, care lucrează totul în toţi. Şi fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul altora. De pildă, unuia îi este dat, prin Duhul, să vorbească despre înţelepciune; altuia, să vorbească despre cunoştinţă, datorită aceluiaşi Duh; altuia credinţa, prin acelaşi Duh; altuia, darul tămăduirilor, prin acelaşi Duh; altuia, puterea să facă minuni; altuia, proorocia; altuia, deosebirea duhurilor; altuia, felurite limbi; şi altuia, tălmăcirea limbilor. Dar toate aceste lucruri le face unul şi acelaşi Duh, care dă fiecăruia în parte, cum voieşte” (1 Cor. 12.4-11).
Darurile Duhului Sfânt, se pot grupa în trei categorii:
- Daruri prin care Dumnezeu le descoperă oamenilor diverse taine (Num. 12.8; Iov 12.22; Prov. 29.18; Dan. 2.22,28-30,47; Amos 3.7; 1 Cor. 14.6,25-26,30; 2 Cor. 12.1,7). Acestea sunt: darul vorbirii despre înţelepciune, darul vorbirii despre cunoştinţă şi darul deosebirii duhurilor.
- Daruri prin care Dumnezeu le dă putere oamenilor să realizeze diverse lucrări cu caracter supranatural, atunci când planurile Sale impun producerea unor astfel de fenomene (1 Împ. 19.8; Is. 40.31; Mica 3.8; Matei 10.1; Luca 5.17; 9.1; 10.19; 24.49; F. A. 1.8; 3.12,16; 6.8; 8.19; Rom. 15.13,19; 1 Cor. 2.4-5; 2 Cor. 4.7; 12.12; Ef. 3.16). Acestea sunt: darul credinţei, darul tămăduirilor şi darul minunilor.
- Daruri prin care Dumnezeu insuflă (Osea 9.7; 1 Cor. 14.37; 2 Tim. 3.16) adevărurile Sale şi prin care transmite diverse mesaje (2 Sam. 23.2; F. A. 1.16; 3.18; Luca 1.70; 1 Petru 1.11; 2 Petru 1.21) precise, folosindu-se de anumiţi oameni aleşi de către El. Acestea sunt: darul proorociei, darul feluritelor limbi şi darul tălmăcirii limbilor.
Sfânta Scriptură ne învaţă că, fiecărui creştin botezat cu Duhul Sfânt i se dă cel puţin un dar (1 Cor. 12.7,11; 1 Petru 4.10). De asemenea, creştinii sunt îndemnaţi să râvnească (1 Cor. 14.39) după anumite daruri ale Duhului Sfânt, şi să dorească să aibă aceste daruri din belşug (1 Cor. 14.12). Din acest motiv, creştinii trebuie să aibă ca obiectiv permanent al vieţii lor, efectuarea de rugăciuni pentru a cere (Matei 7.11) cât mai multe astfel de daruri ale Duhului Sfânt (1 Cor. 14.1,12, 39).
Din cele de mai sus, rezultă că există creştini care nu au toate cele nouă daruri ale Duhului Sfânt.
Întrucât Duhul Sfânt le împarte creştinilor darurile Sale, după cum voieşte (1 Cor. 12.11; Evrei 2.4), din cele de mai jos va reieşi faptul că darurile Duhului Sfânt, care sunt prezente încontinuu în mod global în Biserică, până la venirea Domnului Isus Hristos (1 Cor. 1.7; 13.8-10), nu sunt prezente în permanenţă în viaţa fiecărui creştin.
În continuare vom analiza pe scurt semnificaţia fiecăruia dintre cele nouă daruri ale Duhului Sfânt (1 Cor. 12.8-10). Din această scurtă analiză, va rezulta şi frecvenţa folosirii acestor daruri de către creştini.
Prin darul vorbirii despre înţelepciune (1 Cor. 12.8), Dumnezeu ne descoperă atât voia Sa, cât şi unele dintre planurile Sale (1 Cor. 2.4-13; Ef. 1.8-9,17-21; Col. 1.9), referitoare la anumite evenimente din prezent şi viitor (Ioan 16.13), indicându-ne totodată şi soluţiile practice optime care conduc la rezolvarea unor probleme deosebite, sau modul cum trebuie să acţionăm în diverse situaţii dificile (Gen. 6.13-22; 18.17-33; 19.12-29; 41.15-39; Exod 3.6-10; Jud. 6.11-23; 2 Sam. 12.1-25; 2 Împ. 4.38-41; 2 Cron. 20.14-17; Dan. 2.36-47; 4.4-37; 5.26-31; Matei 2.12-13; Luca 12.11-12; 21.14-15; F. A. 8.26-39; 27.21-26; Ef. 3.3-7; 1 Cor. 15.51-54; Apoc. 1.1-3; 13.18; 17.9-18).
Doar datorită înţelepciunii (Ef. 5.15) primite de la Dumnezeu ca dar al Duhului Sfânt, creştinii pot să acţioneze după voia lui Dumnezeu (Ef. 5.17; Col. 1.9-12), pentru a lua decizii corecte (Is. 30.1) în anumite situaţii critice (Matei 10.19-20), sau de o importanţă majoră pentru Biserică (F. A. 6.1-6,9-10; 15.6-29; Ef. 3.9-11).
Tot datorită acestui dar al Duhului Sfânt, creştinii pot folosi în mod înţelept cunoştinţele dobândite (Col. 3.16), pentru a le da oamenilor sfaturi competente, în anumite situaţii specifice (1 Cor. 6.5).
Înţelepciunea implicată în acest dar, este de origine divină (1 Cor. 2.6-7), şi ca atare nu are nici o legătură cu capacităţile native ale oamenilor (Iacov 3.13-17; 2 Cor. 1.12). Întrucât în Domnul Isus Hristos “sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei” (Col. 2.3), este evident că acei oameni care au o părtăşie (1 Cor. 1.9; 1 Tes. 5.9-10; Evrei 3.14; 1 Ioan 1.3,6) reală cu El, pot primi (Ecl. 2.26; Dan. 2.21) şi acest dar preţios (Iov 28.18; Prov. 8.11; 16.16).
Prin darul vorbirii despre cunoştinţă (1 Cor. 12.8), Dumnezeu ne dezvăluie atât lucruri tainice din Cuvântul Său cuprins în Sfânta Scriptură (Osea 4.6; Matei 16.17; 22.29; 1 Cor. 1.5; Ef. 3.3-7; Col. 2.2-3; 1 Ioan 2.20,27), precum şi evenimente importante, fapte şi gânduri ascunse, din trecut, prezent şi viitor (Gen. 15.4-5,13-16; 17.8,16, 19-21; 18.10,17-23; 19.12-29; 1 Sam. 9.1-20; 10.1-24; 2 Sam. 12.1-23; 1 Împ. 13.1-32; 14.5-18; 16.1-4; 17.1,14; 19.17; 20.22,28; 22.17-23; 2 Împ. 2.3-5; 3.16-20; 4.16-17; 5.20-27; 6.8-12,17; 8.12-13; Dan. 2.1-36; 5.5-25; Matei 1.20-21; 17.24-27; 26.20-25,33-35,69-75; Marcu 2.8; 14.12-16; Luca 2.25-35; 9.46-48; 19.29-35; 22.8-13; Ioan 2.24-25; 4.16-19; 11.14-15; 13.38; F. A. 5.1-6; 9.10-18; 11.27-28; 13.1-3,11; 16.9-10; 20.23; 21.4,11; 27.9-11,21-26,34; 1 Cor. 2.12; 14.25-26; 1 Ioan 2.20,27). Tot datorită acestui dar, creştinii pot primi lumină de la Dumnezeu în probleme de natură duhovnicească (1 Cor. 2.7-10; Ef. 1.9-10; 3.3-11; Col. 1.26-27; 1 Ioan 2.20,27), astfel că nimeni nu-i poate înşela “prin vorbiri amăgitoare” (Col. 2.4).
Un exemplu remarcabil de folosire a acestui dar, este redat în F. A. 14.9, de unde aflăm că apostolul Pavel a “văzut” că un om olog din naştere, a avut acea credinţă necesară pentru a putea fi tămăduit.
Întrucât oamenilor le este dat să cunoască doar “în parte” (1 Cor. 13.9; 8.2), nici măcar cei care au acest minunat dar al Duhului Sfânt, nu au în permanenţă cunoştinţe depline asupra tuturor lucrurilor (2 Împ. 4.27).
Având în vedere semnificaţia celor două daruri tratate mai sus, şi analizând versetele date ca referinţă, deducem că, de regulă, acestea sunt folosite în împrejurări deosebite, sau de o foarte mare importanţă pentru Biserică. În astfel de situaţii speciale, Dumnezeu doreşte în mod expres clarificarea unor lucruri, chiar prin descoperirile Sale directe.
Prin darul deosebirii duhurilor (1 Cor. 12.10), Dumnezeu descoperă, atunci când El consideră că este necesar, ce fel de duh lucrează printr-o anumită persoană (Matei 16.13-17,21-23; Marcu 8.31-33; Luca 9.54-56; F. A. 13.8-11). Sfânta Scriptură ne arată că în diverşi oameni se pot afla: duhuri rele (Jud. 9.23; 1 Sam. 16.14; 18.10; Matei 12.45), numite şi duhuri necurate (Matei 8.16; 10.1; 12.43), duhuri de minciună (1 Împ. 22.21-23; 2 Cron. 18.18-22; Ier. 28.15-17), duhuri de ghicire (F. A. 16.16-18), duhuri înşelătoare (1 Tim. 4.1), duhuri de neputinţă (Luca 13.11), duhuri de ameţeală (Is. 19.14), duhuri de adormire (Is. 29.10), duhuri mute şi surde (Marcu 9.25), etc. De pildă, prin acest dar creştinii pot cunoaşte dacă o proorocie vine din duhul omului (Ier. 23.21,25-26,31-32; 28.15), sau este făcută prin Duhul Sfânt, şi ca atare provine de la Dumnezeu. Tot prin acest dar, creştinii pot detecta dacă o fiinţă spirituală este un înger al lui Dumnezeu sau este un sol al Satanei (2 Cor. 11.14).
Cu toate că samaritenii credeau că în Simon lucra “puterea lui Dumnezeu, care se numeşte ‘mare’... ” (F. A. 8.10), prin darul deosebirii duhurilor, apostolul Petru a descoperit că Simon nu avea pocăinţă şi credinţă (F. A. 8.20-24), cu toate că fusese botezat în apă.
Deşi unii din cei care au ascultat mesajul rostit de către roaba din Filipi, ar fi putut considera că acel mesaj real este de la Dumnezeu, apostolul Pavel a descoperit prin darul deosebirii duhurilor, că în acea roabă exista de fapt un duh drăcesc de ghicire (F. A. 16.16-19).
Darul deosebirii duhurilor este foarte util pentru orice creştin, întrucât în 1 Ioan 4.1, suntem sfătuiţi să cercetăm duhurile şi să nu dăm crezare oricărui duh.
Prin darul credinţei (1 Cor. 12.9) se poate realiza orice fel de lucrare supranaturală (Marcu 9.23), uneori poate mai greu imaginabilă de către mintea omenească mărginită (Matei 17.20; 21.18-22; Marcu 9.17-29; 11.22-24; Luca 17.6; Ioan 11.40; 14.12-14; F. A. 3.16; 9.36-42).
Sfânta Scriptură ne arată că în toate perioadele istoriei, Dumnezeu a lucrat în mod minunat cu oamenii care s-au încrezut în El (Gen. 12.1-5; 15.6; 17.9-14,23-27; 22.1-18; 1 Împ. 17.2-24; 18.1-2,17-46; Dan. 3.1-28; 6.3-23; Matei 14.25-31; F. A. 16.24-32; Evrei 11.4-35).
Cu toate că ucenicii Domnului Isus Hristos văzuseră multe minuni şi vindecări absolut remarcabile, totuşi aceştia aveau credinţă puţină (Matei 14.31; 17.20). Recunoscând acest lucru, ei Îi cereau Domnului Isus Hristos să le mărească măsura (Rom. 12.3) de credinţă (Luca 17.5). Citind cartea Faptele Apostolilor, aflăm că după botezul cu Duhul Sfânt, ucenicii Domnului Isus Hristos au primit şi darul credinţei.
Întrucât pentru omul care are darul credinţei, nimic nu este imposibil (Matei 17.20; Marcu 9.23; Ioan 14.12-14; Fil. 4.13), pentru realizarea lucrărilor desăvârşite ale lui Dumnezeu, de cele mai multe ori, darul credinţei lucrează alături de alte daruri ale Duhului Sfânt, cum ar fi: vorbirea despre înţelepciune, vorbirea despre cunoştinţă, darul tămăduirilor, puterea de a face minuni, proorocia.
Datorită faptului că darul credinţei nu are nici o legătură cu inconştienţa, lipsa de chibzuinţă, credulitatea (2 Cron. 9.6; Prov. 14.15; Mica 7.5; Matei 24.23-26; Marcu 13.21; Rom. 16.18), naivitatea şi nici cu optimismul nejustificat, înnăscut sau dobândit al unor oameni, practica ne dovedeşte că în zilele noastre, darul real al credinţei este foarte rar întâlnit (Luca 18.8; 2 Tes. 2.1-3).
Darul tămăduirilor (1 Cor. 12.9) este folosit cu precădere în acele situaţii, când prin diversele tămăduiri, Dumnezeu doreşte să realizeze: îndreptarea atenţiei oamenilor asupra adevărurilor conţinute în Evanghelia Sa (Luca 9.2,11; Ioan 6.2; F. A. 4.29-31; 5.12-16; 8.5-8; 14.8-11), determinarea oamenilor să se întoarcă la Dumnezeu (2 Împ. 5.6-17; F. A. 9.17-18,32-35), glorificarea lui Dumnezeu (Marcu 2.12; Luca 13.10-17; F. A. 3.2-9), eliberarea celor suferinzi de sub robia diavolului (F. A. 10.38).
Întrucât ologul din naştere care cerşea la poarta Templului, a fost vindecat fără ca măcar să ceară acest lucru (F. A. 3.1-10), deducem că darul tămăduirilor poate acţiona uneori doar prin credinţa celui care are acest dar (F. A. 3.16), în mod independent de credinţa bolnavului respectiv.
În textul grecesc, referirea la acest dar este precizată prin două cuvinte la plural, “charismata iamaton”, care prin traducere au semnificaţia “daruri de vindecări”. Analizând denumirea acestui dar, putem deduce că prin intermediul acelor creştini care au astfel de daruri, Dumnezeu vindecă oamenii (Iacov 5.15) acţionând asupra tuturor formelor de boli cunoscute, atât cele fizice cât şi cele psihice, atât cele provocate de diverşi microbi, viruşi sau fungi, cât şi cele de tipul diverselor infirmităţi din naştere, sau neputinţe dobândite ca urmare a unor evenimente nedorite sau a unor atacuri demonice.
Darul care constă în puterea de a face minuni (1 Cor. 12.10), se manifestă doar atunci când, pentru îndeplinirea unei lucrări a lui Dumnezeu, se impune producerea unui eveniment supranatural, adică un eveniment care în mod normal nu poate fi realizat de către oameni.
Minunile se produc pentru: a atrage atenţia oamenilor asupra adevărurilor Evangheliei (Matei 8.23-27; 9.18-26; 14.15-21,25-33; 15.32-38; 17.24-27; Marcu 16.20; Ioan 11.38-45; F. A. 2.43; 6.7-8; 8.39-40; 9.36-42; 12.1-19; 13.4-12; 14.3; 16.24-34; 19.10-12; Evrei 2.4), a aduce izbăvire oamenilor lui Dumnezeu, în unele situaţii speciale (Exod 14.10-31; 16.4-35; 17.1-6; Num. 20.7-12; Deut. 29.5; Iosua 6.1-21; 10.12-14; 1 Împ. 19.6-8; 2 Împ. 2.19-22; 4.1-7,38-44; 6.12-23; F. A. 12.1-19), a determina oamenii să-L slăvească şi să-L glorifice pe Dumnezeu (1 Împ. 18.21-39; 2 Împ. 4.8-37; 5.1-17; Dan. 3.17-29; 6.16-27; Matei 21.15), a face cunoscute anumite judecăţi ale lui Dumnezeu (Exod capitolele 7-11; Num. 16.1-50), a confirma diverse mesaje de la Dumnezeu (Jud. 6.36-40; 13.3-20; 1 Împ. 13.1-6; 2 Împ. 20.8-11; Is. 38.7-8), a determina oamenii să asculte de Dumnezeu (Num. 22.20-35; Jud. 6.36-40; Dan. 6.10-27; Matei 11.20-24; Rom. 15.18-19), recunoaşterea slujitorilor lui Dumnezeu, de către ceilalţi oameni, în vederea ascultării propovăduirii lor (Num. 17.1-10; Jud. 14.5-9; 15.18-19; 1 Împ. 17.1-24; 18.41-45; 2 Împ. 1.10-14; 2.8-14; Dan. 3.1-30; 6.16-23; F. A. 4.16; 5.12-13; 13.6-12; 15.12; 28.3-6; 1 Cor. 1.22; 2 Cor. 12.12). Analizând fiecare dintre versetele amintite mai sus, observăm că prin minuni, Dumnezeu săvârşeşte lucrări deosebite, din domeniul supranaturalului. Pentru realizarea acestora, Dumnezeu face, ca pentru o perioadă limitată de timp, să nu mai acţioneze anumite legi binecunoscute ale naturii, care, în mod normal acţionează pe Terra în mod constant, sau utilizează nişte legi necunoscute pământenilor.
În textul original din limba greacă, pentru acest dar sunt folosite cuvintele “energemata dynameon”, care în traducere înseamnă “lucrări de puteri”. Având în vedere semnificaţia concretă a acestui dar, vom înţelege de ce au fost date ca referinţe pentru a-l exemplifica, versete unde sunt relatate: învieri ale unor oameni morţi, scoateri de demoni, înmulţirea unor pâini şi a unor peşti, porunci adresate furtunii, păşirea pe apă, transportări miraculoase de persoane la distanţe mari, precum şi alte fenomene care nu au un suport fizic cunoscut de către oameni.
Prin darul proorociei (1 Cor. 12.10) creştinii le transmit oamenilor diverse porunci (2 Sam. 24.18-19; 2 Împ. 9.1-10; 2 Cron. 29.25) şi mesaje de la Dumnezeu (1 Sam. 16.1-3,12; 28.6; 1 Împ. 21.17-24; 2 Cron. 24.19-20; Is. 1.1-2; Ier. 2.1-37; Ezec. 7.1-27; 33.7-19; Amos 1.3-15; Hagai 1.2-11; Zah. 1.3-6; 7.12; 2 Petru 1.21), pentru: zidire, sfătuire, mângâiere (1 Cor. 14.3-4), învăţătură, îmbărbătare (2 Sam. 7.4-16; 1 Cor. 14.31), înştiinţare (1 Împ. 11.29-39; 17.1; 20.28-30; 2 Împ. 2.3,5; 3.11-19; 8.7-15; 9.8-10; 10.30; 19.6-7; 20.1-7,16-18; 21.11-15; 22.15-20; Neemia 9.30; Mica 3.8; F. A. 11.27-30), descoperire (2 Sam. 21.1; Amos 3.7; Prov. 29.18; F. A. 11.27-28; 1 Cor. 14.24-25,30; Ef. 3.4-5; Apoc. 1.1-3) şi mustrare (1 Sam. 13.13-14; 15.13-26; 2 Sam. 12.1-19; 1 Împ. 11.9-13; 13.1-6; 14.2-18; 16.1-7; 20.38-43; 21.17-24; 2 Împ. 1.3-4,15-17; Ier. 1.10; 5.14-19; 18.7-8,11; 23.29; 34.2-10; Osea 6.5; F. A. 13.8-11). Uneori Dumnezeu ne transmite mesajele Sale, pentru a ne determina să luăm anumite decizii corecte (1 Sam. 15.1-3; 22.5; 2 Sam. 2.1; 5.19,23-24; 24.11-15; 1 Împ. 12.22-24; 20.13-22; 22.17-23; 2 Împ. 3.9-19; 6.8-12).
Acest dar constituie, de regulă, “un semn” de la Dumnezeu pentru cei credincioşi (1 Cor. 14.22), având totodată o oarecare relevanţă şi pentru oamenii necredincioşi (1 Cor. 14.24-25).
Dumnezeu le transmite mesajele Sale (Ier. 1.2; 7.1; 11.1; Dan. 9.6; Zah. 7.12) celor care au acest dar, în următoarele moduri: direct prin vocea Sa (Exod 3.4-22; 19.3-24; Num. 12.8; 1 Sam. 3.4-21; 1 Împ. 19.13-18; Ier. 18.2; 23.28), printr-un înger al Său (1 Împ. 19.7; 2 Împ. 1.3-4,15; Apoc. 1.1), prin gânduri (Prov. 16.9; Rom. 2.15; 1 Cor. 2.16), printr-o vorbire insuflată de către El (Osea 9.7; Matei 22.43; 1 Cor. 14.37; 2 Petru 1.21), prin vedenii (Num. 12.6; Ezec. 1.1; Osea 12.10; F. A. 9.10-18; 16.9-10), prin visuri (Gen. 37.5-11; Num. 12.6; 1 Împ. 3.5-14; 9.1-9; Iov 33.15-18; Ier. 23.28; Ioel 2.28-29; Matei 1.20-21; 2.12), sau prin pilde (Osea 12.10).
Anumite mesaje primite de la Dumnezeu, le pot fi uneori comunicate oamenilor, folosindu-se unele gesturi semnificative (1 Sam. 15.27-28; 1 Împ. 11.29-31; 2 Împ. 13.15-19; Ier. 19.10-11; 27.1-22; 51.63-64; Ezec. 4.1-17; 5.1-17; 12.1-20; F. A. 21.10-11).
Apostolul Pavel ne îndeamnă să acordăm o importanţă deosebită proorociilor. Astfel, suntem învăţaţi să nu dispreţuim proorociile, dar nici să nu le acceptăm în chip uşuratic, ci să cercetăm toate lucrurile şi să păstrăm ceea ce este bun (1 Tes. 5.20-21).
Întrucât acela care are darul proorociei trebuie să-l întrebuinţeze “după măsura credinţei lui” (Rom. 12.6), atunci când se validează o proorocie, se va ţine seama de relaţia în care se află cel care prooroceşte, cu Dumnezeu (Matei 7.22-23).
În majoritatea cazurilor, proorociile demne de crezare sunt transmise prin acei oameni care au o relaţie de părtăşie personală cu Dumnezeu trainică (Ioan 14.20; 15.4-5; Apoc. 2.4).
Fiindcă Dumnezeu se poate folosi de cine doreşte, în perioada Vechiului Testament au existat şi unele proorocii (Num. 23.7,18; 24.3,15, 23), ce conţineau mesaje reale ale lui Dumnezeu, dar care au fost transmise chiar printr-un ghicitor (Num. 22.7), care, în anumite împrejurări a apelat şi la descântece (Num. 24.1).
Datorită faptului că Sfânta Scriptură ne îndeamnă să urmărim în mod special, să căpătăm darul proorociei (1 Cor. 14.1,3-5,39), rezultă că acest dar nu-l are orice creştin.
*
Sfânta Scriptură face o deosebire tranşantă între o persoană care are darul proorociei (F. A. 2.17; 21.9; 1 Cor. 12.10), şi un om al lui Dumnezeu (2 Împ. 1.9-13; 4.9,16, 21-27,40) care are slujba de prooroc (1 Cor. 12.28; Ef. 4.11). Astfel, investirea unui om cu slujba de prooroc (1 Sam. 22.5; 2 Sam. 12.25; 22.11; 1 Împ. 1.34; 11.29; 16.7; 19.16; 2 Împ. 5.8; 2 Cron. 12.15; F. A. 11.27; 13.1; 15.32; 21.10), poate fi făcută doar de către Dumnezeu (Exod 3.4-22; 1 Sam. 3.20; 1 Împ. 19.16; Is. 6.8-9; Ier. 1.5; Ezec. 2.3-5; Osea 12.13; Amos 7.15; Hagai 1.12-13).
Este remarcabil faptul că Domnul Isus Hristos era considerat de către contemporanii Săi, ca fiind un mare prooroc (Luca 7.16; 24.19; Ioan 4.19; 6.14; 7.40; 9.17).
Dumnezeu i-a vorbit proorocului Ieremia, astfel: “Iată, pun cuvintele Mele în gura ta. Iată, astăzi te pun peste neamuri şi peste împărăţii, ca să smulgi şi să tai, să dărâmi, şi să nimiceşti, să zideşti şi să sădeşti.” (Ier. 1.9-10). Din aceste versete reies câteva dintre îndatoririle unui om investit de către Dumnezeu cu slujba de prooroc.
Pentru a accentua importanţa deosebită pe care o acordă Dumnezeu slujbei de prooroc, amintim că Dumnezeu a îngăduit în mod excepţional, ca Moise, cel mai mare prooroc care a trăit în perioada Vechiului Testament, pe care Domnul l-a “cunoscut faţă în faţă” (Deut. 34.10), să vadă chiar şi “chipul Domnului” (Num. 12.8).
Pe lângă faptul că Dumnezeu i se poate descoperi printr-o vedenie sau îi poate vorbi printr-un vis (Num. 12.6), un om care este investit de către Dumnezeu cu slujba de prooroc, pe lângă darul proorociei, în mod normal mai primeşte de la Dumnezeu şi alte daruri (Luca 9.7-8). De cele mai multe ori, printre darurile pe care le primeşte un prooroc, se află darul vorbirii despre înţelepciune şi darul vorbirii despre cunoştinţă (1 Sam. 9.3-20; 2 Sam. 7.4-16; 1 Împ. 11.29-39; 14.2-18; 2 Împ. 19.6-7; Luca 7.39; F. A. 11.27-30; 21.10-12; 13.1-3). De pildă, proorocul Ilie avea: darul credinţei (1 Împ. 17.2-16; 18.21-45), darul vorbirii despre cunoştinţă (1 Împ. 17.1,14-16), puterea de a face minuni (1 Împ. 17.17-24), etc. De asemenea, proorocul Elisei avea darul vorbirii despre înţelepciune (2 Împ. 4.38-41; 6.1-7), darul vorbirii despre cunoştinţă (2 Împ. 3.11-19; 5.20-27; 6.8-12,31-32; 7.1-20; 8.1-2,7-15), darul credinţei (2 Împ. 6.15-20), puterea de a face minuni (2 Împ. 2.19-22; 4.1-44; 5.5-7), darul tămăduirilor (2 Împ. 5.1-15).
Satana ştie că proorociile adevărate sunt foarte apreciate de către creştini, întrucât prin gura adevăraţilor prooroci ai lui Dumnezeu (1 Împ. 18.13,22), vorbeşte într-adevăr Dumnezeu (Ier. 1.9; Deut. 18.18), prin Duhul Sfânt (2 Sam. 23.2; Matei 10.20). Dat fiind acest fapt, pentru a semăna confuzie printre oameni, Satana a făcut într-aşa fel încât să existe şi nişte prooroci care nu sunt ai lui Dumnezeu (1 Împ. 18.19,22, 25,40).
Sfânta Scriptură ne învaţă că există oameni care “se dau drept prooroci” (Ier. 29.26). Ei se numesc prooroci mincinoşi (Is. 44.25; Ier. 50.36; Zah. 13.2; Matei 24.11,24; 2 Petru 2.1; 1 Ioan 4.1). Prin aceştia nu vorbeşte Dumnezeu (Ier. 23.16; Ezec. 13.7), întrucât ei nu sunt investiţi cu slujba de prooroc de către Dumnezeu (Ier. 14.14-15; 23.21,32; 27.15; 28.15; 29.9,31; Ezec. 13.6). Aceşti oameni nu trebuie ascultaţi (Ier. 23.16; 27.9,14, 16; 29.8), întrucât ei proorocesc minciuni (Ier. 5.31; 14.14; 20.6; 23.25-26,32; 27.10,14; Is. 9.15) în Numele lui Dumnezeu (Ier. 14.14; 23.25; 27.15; 29.9,21). Prin proorocii mincinoase şi vedenii înşelătoare (Ier. 14.14; Pl. Ier. 2.14; Ezec. 12.24; 13.6-9,23; 21.29; 22.28), aceştia induc oamenii în eroare (Ier. 23.13,15, 32; 28.15; Ezec. 13.10; Mica 3.5; Matei 24.11,24).
Întrucât Dumnezeu are necaz (Ier. 23.30) pe proorocii mincinoşi, în perioada Vechiului Testament aceştia trebuiau ucişi (Deut. 13.5; 18.20; Ier. 14.15). De exemplu, pe proorocul mincinos Hanania, Dumnezeu chiar l-a avertizat că va muri, datorită faptului că a proorocit fără să fie trimis de către Dumnezeu (Ier. 28.1-17). De asemenea, Dumnezeu a hotărât ca Ahab şi Zedechia, care şi-au permis să proorocească minciuni în Numele Său, să moară în chinuri groaznice (Ier. 29.21-23).
Atunci când cei care proorocesc se află într-o stare rea, adică nu se află într-o stare după voia lui Dumnezeu (Is. 53.11), aceştia pot avea îndrăzneala (Deut. 18.20) de a le transmite oamenilor mesaje “după gustul inimii lor” (Ezec. 13.2,7; Ier. 23.16), pe care le prezintă ca venind de la Dumnezeu (Ier. 14.15; 23.31).
Se pot ivi uneori şi anumite împrejurări speciale, când unii prooroci le transmit oamenilor, chiar cu îngăduinţa lui Dumnezeu, unele mesaje care nu conţin soluţiile optime la problemele solicitate de către aceştia. În acest sens, amintim împrejurarea relatată în versetele: 1 Împ. 22.1-38; 2 Cron. 18.1-34, când proorocul Mica a fost întrebat de către Ahab, împăratul lui Israel, dacă armata lui Israel împreună cu cea a lui Iuda vor învinge armata Siriei, în lupta pentru recucerirea Ramotului din Galaad. După ce a rostit cuvintele: “Viu este Domnul, că voi vesti ce-mi va spune Domnul” (1 Împ. 22.14), proorocul Mica i-a transmis împăratului Ahab, următorul mesaj: “Suie-te, căci vei izbândi, şi Domnul îl va da în mâinile împăratului” (1 Împ. 22.15). După ce Ahab i-a cerut lui Mica să-i spună adevărul, Dumnezeu i-a transmis lui Ahab prin Mica al doilea mesaj: “Văd tot Israelul risipit pe munţi, ca nişte oi care n-au păstor. Şi Domnul zice: ‘Oamenii aceştia n-au stăpân; să se întoarcă fiecare acasă în pace’.” (1 Împ. 22.17). Analizând cele două mesaje ale lui Dumnezeu în ansamblul lor, vom constata că ele conţin elemente contradictorii. Citind în continuare versetele: 1 Împ. 22.19-23; 2 Cron. 18.18-22, aflăm că Dumnezeu i-a transmis împăratului Ahab, prin proorocul Mica, mesajul de a pleca la război (1 Împ. 22.15), deoarece Dumnezeu deja hotărâse ca Ahab să piară în acea luptă (1 Împ. 22.20).
Întrucât unii dintre proorocii mincinoşi sunt şi vrăjitori (F. A. 13.6), iar vrăjitorii sunt “fiii dracului” (F. A. 13.8-10), creştinii trebuie să se ferească de aceştia (Matei 7.15; 24.11,24; 2 Petru 2.1).
Dat fiind faptul îngrijorător că există şi prooroci mincinoşi, prin care ni se comunică mesaje înşelătoare, care nu vin de la Dumnezeu, trebuie să verificăm dacă oamenii prin care ni se transmit anumite mesaje, sunt într-adevăr prooroci ai lui Dumnezeu (1 Cor. 14.29; 1 Tes. 5.21; 1 Ioan 4.1).
Pentru a putea recunoaşte dacă un anumit prooroc este mincinos sau nu, Sfânta Scriptură ne dă nişte criterii clare, printre care le menţionăm pe următoarele:
- Proorociile făcute de către un prooroc mincinos nu se împlinesc (Deut. 18.22; Is. 44.25-26; 55.11; Ezec. 12.25,28; 33.33; Dan. 9.12; Ier. 28.9).
- Chiar dacă o proorocie se împlineşte, trebuie să cercetăm dacă acela prin care a venit proorocia, se dovedeşte a fi într-adevăr un om al lui Dumnezeu (2 Împ. 1.9-13; 4.9,16, 21-27,40). Pentru ca să aibă această calitate, trebuie să ne convingem că acel om Îl slujeşte efectiv pe Dumnezeu (Apoc. 7.3). Desigur că un om uşuratic (Ţef. 3.4), care nu-L slăveşte pe Dumnezeu, sau care are nebunia (Ier. 23.13) de a ne îndemna să slujim unor aşa-zişi “dumnezei”, cum ar fi diverşii idoli, este un prooroc mincinos (Deut. 13.1-3; 18.20; Ier. 2.8; 23.13).
Un adevărat om al lui Dumnezeu, trebuie să trăiască în permanenţă în deplină ascultare de Dumnezeu, căci în caz contrar, Dumnezeu îl poate chiar omorî (1 Împ. 13.1-32).
- Domnul Isus Hristos a spus că proorocii se pot recunoaşte după roadele lor, care pot fi bune sau rele (Matei 7.15-20). Domnul Isus Hristos se referă la roade, ca fiind un simbol pentru modul de comportare al proorocilor. Desigur că acei oameni păcătoşi (Pl. Ier. 4.13), “stricaţi” (Ier. 23.11) şi “fără minte” (Ezec. 13.3), care trăiesc în minciună (Ier. 23.14; 1 Împ. 13.18), înşală (Ier. 6.13; 8.10; Ţef. 3.4), curvesc sau preacurvesc (Ier. 23.14; 29.21-23; Apoc. 2.20-23), sunt prooroci mincinoşi.
- Proorocii care pretind diverse foloase materiale (Ier. 6.13; 8.10; Ezec. 13.17-23; Mica 3.5), sau chiar bani (Mica 3.11), sunt mincinoşi.
- Cei care transmit mesaje, care sunt incompatibile cu Cuvântul lui Dumnezeu conţinut în Sfânta Scriptură (Mica 2.11), sunt de asemenea prooroci mincinoşi.
În situaţia în care credinţa unui prooroc se diminuează (Rom. 12.6), de regulă, acesta nu mai primeşte mesaje de la Dumnezeu (1 Sam. 3.1; Ps. 74.9; Pl. Ier. 2.9; Ezec. 20.3; Amos 8.11; Mica 3.6-7).
*
Darul feluritelor limbi (1 Cor. 12.10), se întâlneşte în Biserică în mod frecvent (1 Cor. 14.18,27-28). Prin intermediul acestui dar, oamenii Îi aduc mulţumiri (1 Cor. 14.16-17) şi-I spun taine lui Dumnezeu (1 Cor. 14.2), zidindu-se astfel sufleteşte (1 Cor. 14.4). Acesta este singurul dar (1 Cor. 12.7), care are o utilitate mai redusă pentru creştinii care se află în preajma celui în care se manifestă (1 Cor. 14.5-19). Cu toate că acest dar, de regulă, nu are o relevanţă prea mare pentru oamenii necredincioşi sau care nu au daruri (1 Cor. 14.23), totuşi, pentru aceştia constituie “un semn” de la Dumnezeu, de recunoaştere a celor botezaţi cu Duhul Sfânt (1 Cor. 14.22).
Creştinii care au acest dar, îl pot folosi în mod normal la orice rugăciune, vorbind coerent şi fluent în diverse limbi străine neînvăţate de către ei, necunoscând sensul cuvintelor pe cale le rostesc. Apostolul Pavel ne învaţă că este bine ca darul feluritelor limbi, să fie însoţit şi de darul tălmăcirii limbilor (1 Cor. 14.13,27-28).
Pentru a înţelege care este deosebirea ce există între semnul vorbirii “în limbi noi” (Marcu 16.17; 1 Cor. 14.22) şi darul de a vorbi în “felurite limbi” (1 Cor. 12.10), sunt necesare următoarele precizări:
- Aşa cum am amintit în capitolul consacrat credinţei, vorbirea în limbi noi, adică limbi străine neînvăţate vreodată şi necunoscute de către vorbitor, este menţionată de către Domnul Isus Hristos, ca fiind un semn care îi va însoţi pe toţi cei ce vor crede (Marcu 16.17).
În pofida faptului că, orice om care se află pe calea mântuirii, a vorbit măcar odată în limbi noi, adică în limbi străine necunoscute de către el, acest lucru întâmplându-se în momentul în care a primit botezul autentic cu Duhul Sfânt, totuşi darul feluritelor limbi nu îl are chiar orice creştin (1 Cor. 14.5,18, 26).
- După ce o persoană a primit botezul cu Duhul Sfânt, există posibilitatea ca aceasta să primească darul de a vorbi în “felurite limbi” (1 Cor. 14.18).
- Referindu-se la darul de a vorbi în felurite limbi, apostolul Pavel ne învaţă următoarele: “cine vorbeşte în altă limbă, nu vorbeşte oamenilor, ci lui Dumnezeu; căci nimeni nu-l înţelege, şi, cu duhul, el spune taine” (1 Cor. 14.2), “dacă mă rog în altă limbă, duhul meu se roagă, dar mintea mea este fără rod” (1 Cor. 14.14).
Atunci când omul se roagă prin Duhul Sfânt (1 Cor. 12.8) într-o limbă necunoscută de către el, duhul omului este controlat total de către Duhul Sfânt (1 Cor. 6.17). Ca urmare a faptului că, în aceste situaţii omul nu este conştient de absolut nimic din ceea ce spune, mintea, care în mod normal este controlată de către duhul său (Iov 20.3), nu participă cu nimic la respectiva vorbire, fiind, cum spune Sfânta Scriptură, fără rod.
Din versetele amintite mai sus, rezultă că în urma acestei vorbiri în limbi străine, care se produce ca urmare a primirii darului de a vorbi în “felurite limbi”, persoana respectivă nu va putea deveni nici într-un caz cunoscătoare a respectivelor limbi străine, pe care le vorbeşte sub puterea Duhului Sfânt. Acest lucru se datorează faptului că omul respectiv nici măcar nu cunoaşte sensul cuvintelor pe care le rosteşte (1 Cor. 14.10-11,14).
Darul tălmăcirii limbilor (1 Cor. 12.10) este asemănător cu darul proorociei, deoarece Dumnezeu poate vorbi oamenilor şi în acest mod (1 Cor. 14.13,21, 27). Prin intermediul creştinilor care au acest dar, Duhul Sfânt traduce mesajele care vin de la Dumnezeu, într-o limbă cunoscută de cei care ascultă. Aceste mesaje pot veni de la Dumnezeu, prin creştinii care au darul vorbirii în felurite limbi (Is. 28.11).
Acest dar este foarte util (1 Cor. 12.31), întrucât în absenţa sa, dacă nu sunt prezente şi persoane care cunosc limbile străine, în care vorbesc cei care au darul feluritelor limbi, atunci atât aceia care vorbesc cât şi ascultătorii, nu pot înţelege nimic (1 Cor. 14.6-11,16) din tainele minunate (1 Cor. 14.2) ale lui Dumnezeu (F. A. 2.11), care sunt rostite.
Cu toate că nu cunosc respectivele limbi străine, creştinii care au primit darul “tălmăcirii limbilor”, vor putea reda într-o limbă cunoscută de către ascultători, mesajele lui Dumnezeu transmise prin cei care vorbesc prin Duhul Sfânt în “felurite limbi” (1 Cor. 14.5,13, 19,27-28).
Tălmăcirea mesajelor lui Dumnezeu, din limbile străine respective, în limba cunoscută de către ascultători, nu este realizată în maniera în care lucrează un traducător. Cine a primit darul care asigură “tălmăcirea limbilor”, nu realizează prin eforturile sale proprii conversia fiecărui cuvânt în parte în limba cunoscută de către ascultători, întrucât el nu cunoaşte absolut deloc sensul cuvintelor aparţinând limbilor străine respective. Tălmăcirile respective sunt realizate de către Duhul Sfânt (1 Cor. 12.8,10-11), şi ele constau în transmiterea de către Duhul Sfânt a mesajelor respective şi într-o limbă cunoscută de către ascultători.
Creştinii care au darul tălmăcirii limbilor, prin care Duhul Sfânt le transmite oamenilor mesajele lui Dumnezeu traduse într-o limbă cunoscută de către aceştia, ar putea fi asemănaţi cu aparatele care pot recepţiona şi apoi reda diverse informaţii, cum ar fi de exemplu aparatele de radio.
Analizând evenimentele supranaturale descrise mai sus, deducem că atât în cazul vorbirii în limbi străine necunoscute de către vorbitor, cât şi în cazul tălmăcirii acestor limbi, atât persoana care vorbeşte prin gura respectivilor oameni, cât şi cea care traduce din diversele limbi străine, este Una şi Aceeaşi. Aceasta este persoana numită Duhul Sfânt (2 Sam. 23.2; 1 Cor. 12.11). Desigur că Duhul Sfânt vorbeşte prin intermediul duhului fiecărui om care are aceste daruri (1 Cor. 14.14,32).
Ca şi darul proorociei, darul tălmăcirii limbilor nu este chiar atât de des întâlnit (1 Cor. 14.27-28).
Din consideraţiile de mai sus, rezultă că darurile Duhului Sfânt nu-i însoţesc pe creştini chiar în orice moment al vieţii lor, ci numai atunci când Dumnezeu consideră că acest lucru este necesar. Mai mult decât atât, Duhul Sfânt nu-i foloseşte pe toţi creştinii în aceeaşi măsură şi în acelaşi fel. De fiecare dată când se impune folosirea unui dar mai deosebit, Duhul Sfânt analizează situaţia respectivă şi apoi alege persoana prin care se va manifesta darul respectiv.
