Adevăruri biblice fundamentale referitoare la persoana numită Cuvântul lui Dumnezeu (Ioan 1.1-4,14-17) *
de prof. Mihail Dimitriu, scriitor creștin (poet și prozator)
În 1 Ioan 5.7, citim astfel: “Căci trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Duhul Sfânt, şi aceşti trei una sunt”.
Întrucât Dumnezeirea (F. A. 17.29; Col. 2.9) este o trinitate (1 Ioan 5.7), formată din Dumnezeu-Tatăl, Cuvântul şi Duhul Sfânt, să vedem cine este persoana numită Cuvântul.
Referindu-se la Cuvântul lui Dumnezeu, Sfânta Scriptură ne învaţă următoarele: “La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu” (Ioan 1.1), “Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El. În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor” (Ioan 1.3-4).
Prin Cuvântul lui Dumnezeu au fost create toate cele ce există în Univers (Gen. 1.3,6, 9,11, 14,20, 24; Ioan 1.3).
În Ps. 147.15, citim că Dumnezeu “Îşi trimite poruncile pe pământ” prin Cuvântul Său, care “aleargă cu iuţeală mare”. Din acest verset aflăm că Dumnezeu guvernează Pământul prin Cuvântul Său. Cuvântul lui Dumnezeu supervizează absolut tot ce se întâmplă în Univers, în cel mai mic amănunt, pornind de la producerea fenomenelor meteorologice (Ps. 147.16-18) şi până la tămăduirea oamenilor (Ps. 107.20).
În Evrei 4.12-13, citim astfel: “Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii. Nici o făptură nu este ascunsă de El, ci totul este gol şi descoperit înaintea ochilor Aceluia, cu care avem a face.”
În Is. 55.10-11, Dumnezeu ne vorbeşte prin gura proorocului Isaia, astfel: “Căci după cum ploaia şi zăpada se pogoară din ceruri, şi nu se mai întorc înapoi, ci udă pământul şi-l fac să rodească şi să odrăslească, pentru ca să dea sămânţă semănătorului şi pâine celui ce mănâncă, tot aşa şi Cuvântul Meu, care iese din gura Mea, nu se întoarce la Mine fără rod, ci va face voia Mea şi va împlini planurile Mele.”
Aşa cum, din punct de vedere biologic, orice cuvânt rostit de către o persoană vie şi sănătoasă, adică de către un om normal, îi aparţine acestuia în întregime, persoana numită Cuvântul lui Dumnezeu Îi aparţine în totalitate Dumnezeirii (Col. 2.9).
Din versetele citate mai sus, aflăm că persoana numită Cuvântul lui Dumnezeu, care face parte din Dumnezeire, nu poate fi despărţită niciodată de Dumnezeu-Tatăl, întrucât Dumnezeu-Tatăl se referă la Aceasta, astfel: “Cuvântul Meu, care iese din gura Mea”. Această legătură indisolubilă care există între Dumnezeu-Tatăl şi Cuvântul lui Dumnezeu, se poate explica şi prin faptul că Dumnezeu guvernează Universul prin Cuvântul Său, astfel că fiecare poruncă pe care o dă Dumnezeu-Tatăl, este dată desigur prin Cuvântul Său. Rezultă deci că, Dumnezeu-Tatăl lucrează prin Cuvântul Său, iar Cuvântul Său lucrează cu Dumnezeu.
Din versetele citate mai sus, aflăm că persoana numită Cuvântul, îndeplineşte în mod curent diverse lucrări, în contextul conlucrării armonioase cu Dumnezeu-Tatăl.
La un moment dat, Dumnezeu a decis să restabilească legătura Sa cu oamenii (Is. 45.22; 55.1-3; Zah. 1.3), care a fost întreruptă brusc datorită păcatului primului om (Is. 59.2). Întrucât Dumnezeu este Duh (Ioan 4.24), El trebuia să aleagă o modalitate potrivită de comunicare a Sa cu oamenii. Astfel, persoana care urma să restabilească legătura dintre Dumnezeu şi oameni, trebuia să aibă atât caracteristicile lui Dumnezeu, cât şi pe cele ale oamenilor.
În Ioan 1.14, citim astfel: “Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr”. Din acest verset aflăm că persoana divină numită Cuvântul lui Dumnezeu, a locuit efectiv şi pe Pământ, printre oameni, într-un trup de om (Evrei 10.5; 1 Cor. 15.45,47).
Dat fiind faptul că Domnul Isus Hristos S-a născut dintr-o fecioară, care a rămas însărcinată de la Duhul Sfânt (Matei 1.18,20; Luca 1.35), începe să se contureze deja faptul că persoana numită Cuvântul lui Dumnezeu, nu poate fi alta decât Domnul Isus Hristos. Faptul că Sfânta Scriptură se referă la Domnul Isus Hristos cu numele de Cuvântul lui Dumnezeu, rezultă şi din Apoc. 19.11-16.
Cuvântul lui Dumnezeu a participat, participă şi va participa întotdeauna în cer, la guvernarea Universului (Evrei 1.8; Is. 9.6), alături de Dumnezeu-Tatăl, cu care se află în permanenţă într-o legătură indisolubilă (Ioan 8.16,29; 10.30,38; 12.44-45; 14.7,9-11; 16.15,32; 17.10,21) şi o conlucrare în armonie perfectă (Ioan 5.17,19-23,30, 36).
La un anumit moment dat al istoriei, bine precizat dinainte (Gal. 4.4; Ef. 1.10), Cuvântul lui Dumnezeu a îndeplinit o lucrare extrem de importantă (Ioan 4.34; 5.36; 10.17-18; 17.4-8) pe Pământ, încredinţată de către Dumnezeu-Tatăl (Ioan 5.23,30, 36-38; 8.18,42; 10.17-18,36; 11.42; 12.49; 13.3; 14.24; 17.25; 20.21), care făcea parte din planul (F. A. 20.27; Ef. 1.9-10; 3.11) lui Dumnezeu de mântuire a oamenilor. Astfel, în paralel (Ioan 3.13; 5.18-19; 6.57; 8.23; 10.30,38; 14.10-11; 17.21,24; Ef. 1.10) cu activitatea Sa obişnuită de “a mărturisi în cer” (1 Ioan 5.7), Cuvântul a desfăşurat pentru o scurtă perioadă de timp (Ioan 13.3; 16.27-28,30; 17.4-5,8), o activitate remarcabilă şi pe Pământ, locuind pentru un număr de aproximativ treizeci şi trei de ani, prin Duhul Sfânt (Is. 11.2; Ioan 3.34), cu toată plinătatea Dumnezeirii (Col. 2.9), în Domnul Isus Hristos (Ioan 1.14; 2 Cor. 5.19; Fil. 2.6-11).
Să amintim câteva dintre versetele din care rezultă prezenţa simultană pentru aproximativ treizeci şi trei de ani, a Cuvântului lui Dumnezeu, atât în cer cât şi pe Pământ.
În timpul discuţiei Sale cu Nicodim, care a fost un fruntaş al iudeilor, Domnul Isus Hristos i-a spus acestuia următoarele cuvinte memorabile: “Nimeni nu s-a suit în cer, afară de Cel ce S-a pogorât din cer, adică Fiul omului, care este în cer. ” (Ioan 3.13). Analizând contextul acestui verset, aflăm că Domnul Isus Hristos, care în acel moment se afla pe planeta Pământ şi vorbea cu Nicodim, a afirmat că El era prezent în mod simultan şi în cer.
Iată un fragment dintr-o rugăciune a Domnului Isus Hristos: “Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia, pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă, pe care Mi-ai dat-o Tu; fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii.” (Ioan 17.24). Analizând contextul acestui verset, aflăm că Domnul Isus Hristos, care în acel moment se afla pe planeta Pământ, L-a rugat pe Dumnezeu-Tatăl ca toţi ucenicii Săi din toate timpurile, adică aceia care existau atunci (Ioan 17.6-12), împreună cu acei oameni care urmau să devină în viitor ucenici ai Săi (Ioan 17.20) să fie în locul unde era El în momentul când se ruga, ca să vadă slava Sa. Desigur că acel loc în care dorea Domnul Isus Hristos să fie toţi ucenicii Săi din toate timpurile împreună cu El, nu putea fi nici într-un caz locul de pe Pământ unde se afla Domnul Isus Hristos când a rostit rugăciunea respectivă. Este evident faptul că oamenii care urmau să devină în viitor ucenicii Săi, şi care nici nu se născuseră pe atunci, nu aveau cum să fie toţi în acel loc unde se afla în acel moment Domnul Isus Hristos.
Ţinând seama de cele de mai sus, reiese că acel loc în care era Domnul Isus Hristos când se ruga, şi în care dorea să fie toţi ucenicii Săi din toate timpurile împreună cu El pentru a vedea slava Sa, nu putea fi altul decât un loc din cer. Iată că, analizând contextul versetului Ioan 17.24, aflăm că Domnul Isus Hristos, care în acel moment se afla pe planeta Pământ, a afirmat că El era prezent în mod simultan şi în cer.
Domnul Isus Hristos a spus memorabilele cuvinte: “Eu şi Tatăl una suntem” (Ioan 10.30); “Tatăl este în Mine şi Eu sunt în Tatăl” (Ioan 10.38). Analizând contextul ultimelor două versete citate, aflăm că atunci când Domnul Isus Hristos se afla pe planeta Pământ, El era prezent simultan şi în cer, aşa cum a fost întotdeauna, în sânul Tatălui (Ioan 1.18; 14.9-11).
În Ioan 8.54-55, scrie: “... Tatăl Meu Mă slăveşte, El, despre care voi ziceţi că este Dumnezeul vostru; şi totuşi nu-L cunoaşteţi. Eu Îl cunosc bine; ... Îl cunosc şi păzesc Cuvântul Lui”. Analizând acest verset, în contextul Evangheliei după Ioan, de unde aflăm că persoana Domnului Isus Hristos este întruparea Cuvântului lui Dumnezeu (Ioan 1.1-4,14), aflăm că Domnul Isus Hristos, cât a fost pe Pământ în trup de om, a trăit într-o armonie deplină cu persoana numită Cuvântul lui Dumnezeu, care a existat dintotdeauna, există şi va exista în cer, păzind (împlinind) efectiv voia Sa.
La întrebarea pe care ne-am putea-o pune: “cum de a fost posibil, ca acea persoană care face parte din Trinitatea Divină, numită Cuvântul lui Dumnezeu, să locuiască pentru un număr de aproximativ treizeci şi trei de ani, simultan (Ioan 3.13; 5.18-19; 6.57; 8.23; 10.30,38; 14.10-11; 17.21,24; Ef. 1.10; 1 Ioan 5.7) şi în cer şi pe Pământ?”, se poate răspunde astfel: “în acelaşi mod în care, Acea persoană care face parte din Trinitatea Divină, numită Duhul Sfânt, locuieşte în perioada harului, în care trăim noi în prezent, simultan şi în cer şi pe Pământ” (1 Ioan 5.7-8; 1 Cor. 3.16; 6.19; Matei 3.16; Marcu 1.10). Acest adevăr este uşor de înţeles, dacă ţinem seama de faptul că Dumnezeu poate acţiona în acelaşi moment, pretutindeni (1 Împ. 8.27; 2 Cron. 16.9; Ier. 23.23-24; Ps. 139.7; Prov. 15.3).
Trăind pe Pământ, ca un om de natură dumnezeiască, Domnul Isus Hristos a făcut posibilă salvarea oamenilor de la pierzarea veşnică, aducându-Se ca jertfă de ispăşire pentru păcatele tuturor (Ioan 10.17-18; 1 Tim. 1.15; Tit 2.14; 1 Petru 2.24). Acest eveniment extraordinar s-a putut produce, “căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El, şi să împace totul cu Sine prin El, atât ce este pe pământ cât şi ce este în ceruri, făcând pace, prin sângele crucii Lui” (Col. 1.19-20).
Întrucât Domnul Isus Hristos a “răscumpărat pentru Dumnezeu”, cu sângele Său, “oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam” (Apoc. 5.9), ştiut fiind şi faptul că mielul este unul dintre animalele tipice folosite în perioada Vechiului Testament, pentru a fi aduse ca jertfă (Exod 12.1-11; 1 Cor. 5.7), Domnul Isus Hristos este numit în Sfânta Scriptură şi “Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1.29). Este demn de amintit că în cartea Apocalipsei, se fac treizeci şi patru de referiri la persoana Domnului Isus Hristos, folosindu-se cuvântul “Miel”.
Pentru a accentua faptul că Domnul Isus Hristos este “deopotrivă cu Dumnezeu” (Ioan 5.18), fiind de exact aceeaşi natură ca şi Dumnezeu-Tatăl şi că “Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine” (2 Cor. 5.19), Dumnezeu-Tatăl spune despre Domnul Isus Hristos următoarele cuvinte: “Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea Mea: de El să ascultaţi” (Matei 17.5), vezi şi Matei 3.17. De asemenea, Domnul Isus Hristos ne arată că El este Fiul lui Dumnezeu (Ioan 9.35-37; 10.36).
În multe alte versete din Biblie, Domnul Isus Hristos este numit Fiul lui Dumnezeu (Luca 1.35,32; Ioan 11.27; Rom. 1.3-4; Evrei 4.14; Apoc. 2.18). Dintre acestea amintim doar câteva: “Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1.18), “Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3.16), “Cine va mărturisi că Isus este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu rămâne în el, şi el în Dumnezeu” (1 Ioan 4.15).
Domnul Isus Hristos vorbeşte despre El însuşi, astfel: “Eu şi Tatăl una suntem” (Ioan 10.30), “Tatăl este în Mine şi Eu sunt în Tatăl” (Ioan 10.38), “Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine” (Ioan 14.10-11), “Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine, aţi fi cunoscut şi pe Tatăl Meu” (Ioan 14.7), “Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl” (Ioan 14.9), “Eu sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Începutul şi Sfârşitul” (Apoc. 22.13).
Pentru a sublinia faptul că El este “Părintele veşniciilor” (Is. 9.6), referindu-se la patriarhul Avraam, care cronologic vorbind, a trăit într-o perioadă de timp cu mult anterioară întrupării Sale ca om, Domnul Isus Hristos a spus: “Adevărat, adevărat, vă spun că, mai înainte ca să se nască Avraam, sunt Eu” (Ioan 8.58).
Preexistenţa Domnului Isus Hristos din veşnicie (Ioan 17.24; 1 Petru 1.10-11; Apoc. 21.6), este menţionată în Col. 1.17, astfel: “El este mai înainte de toate lucrurile, şi toate se ţin prin El”.
Iată un fragment dintr-o rugăciune a Domnului Isus Hristos: “Şi acum, Tată, proslăveşte-Mă la Tine Însuţi cu slava, pe care o aveam la Tine, înainte de a fi lumea” (Ioan 17.5).
Pentru a accentua faptul că Domnul Isus Hristos este o parte integrantă din Dumnezeire, Sfânta Scriptură ne spune că: “El este chipul Dumnezeului celui nevăzut” (Col. 1.15), “în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii” (Col. 2.9) şi El este “Cel ce are cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu” (Apoc. 3.1; 5.6).
Pentru a sublinia că atât timp cât a locuit pe Pământ, Domnul Isus Hristos era Dumnezeu întrupat în om (2 Cor. 5.19), adică faptul că a fost în acelaşi timp şi Dumnezeu şi om, Sfânta Scriptură se referă la El şi cu numele de Fiul omului (Matei 8.20; 9.6; 13.41; 18.11; 24.27,30).
Cea mai semnificativă declaraţie a lui Dumnezeu-Tatăl, referitoare la faptul că Domnul Isus Hristos este întruparea lui Dumnezeu, se află în versetele Ps. 45.6-7, fiind reluată în Evrei 1.8-12.
Sfânta Scriptură ne spune că prin Dumnezeu-Fiul “au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute” (Col. 1.16), chiar şi veacurile (Evrei 1.2). Ca om, fiind în mod cert cea mai semnificativă personalitate a istoriei omenirii (Apoc. 17.14; 19.11-16), Domnul Isus Hristos a marcat cea mai importantă cotitură în scurgerea timpului, întrucât de la El a început o nouă numerotare a anilor. Există două mari perioade de timp în istorie: perioada de dinainte de Domnul Isus Hristos şi perioada de după Domnul Isus Hristos, adică aceea în care trăim noi astăzi.
În toate timpurile, oamenii au fost preocupaţi în mod special de persoana Domnului Isus Hristos. Astfel, prestigioasa Encyclopaedia Britannica, foloseşte pentru descrierea Domnului Isus Hristos, douăzeci de mii de cuvinte, adică mai multe cuvinte decât cele utilizate pentru toate descrierile următorilor: Aristotel, Alexandru cel Mare, Cicero, Iulius Cezar, Napoleon Bonaparte, Buddha, Confucius, Mohammed, luate la un loc.
Cercetătorii au stabilit că întreaga Biblie reprezintă, de fapt, o istorie a planului de mântuire a oamenilor, prin intermediul Domnului Isus Hristos. El reprezintă personajul central atât al Vechiului Testament cât şi al Noului Testament (Ioan 1.45; 5.39,46; 12.37-41; Luca 24.27,44-48; Gal. 3.24; 1 Petru 1.10-11).
Pentru a arăta faptul că persoana şi lucrarea mântuitoare a Domnului Isus Hristos, are o relevanţă pregnantă în întreaga Biblie, vom aminti mai jos cum este simbolizat Domnul Isus Hristos în unele cărţi ale Bibliei.
- În Geneza, Domnul Isus Hristos este simbolizat prin sămânţa femeii (Gen. 3.15).
- În Exod, El este simbolizat prin Mielul Pascal (Exod 12.3-6).
- În Levitic, El este simbolizat prin Jertfa pentru păcat (Lev. 4.1-35).
- În Numeri, El este simbolizat prin Stânca atinsă prin lovitură (Num. 20.7-13).
- În Deuteronom, El este simbolizat prin Proorocul pe care-L va ridica Dumnezeu, care va spune tot ce-I va porunci Dumnezeu, de care vor trebui să asculte oamenii (Deut. 18.15-19).
- În Iosua, El este simbolizat prin Căpetenia oştirii lui Dumnezeu (Iosua 5.14-15).
- În Judecătorii, El este simbolizat prin Îngerul Domnului (Jud. 2.1-4).
- În Rut, El este simbolizat prin Ruda foarte bogată a lui Naomi (Rut 2.1-16; 4.1-17).
- În 1 şi 2 Samuel; 1 şi 2 Împăraţi şi 1 şi 2 Cronici, El este simbolizat prin Mântuitorul şi Împăratul făgăduit (1 Sam. 12.12; 2 Sam. 7.12-16; 22.3,51; 1 Împ. 2.4; 8.25; 2 Împ. 8.19; 1 Cron. 17.13-14; 2 Cron. 6.16; 7.18).
- În Ezra şi Neemia, El este simbolizat prin Reziditorul (Ezra 3.2; 5.2; Neemia 2.17-18; 3.1-30; 4.6,15-20).
- În Estera, El este simbolizat prin Mijlocitorul (Estera 4.7-17; 5.1-8; 6.1-12; 7.1-10).
- În Iov, El este Răscumpărătorul (Iov 19.25-27).
- În Psalmi, El este Unsul şi Mântuitorul (Ps. 2.7-9; 45.7; 106.21), Totul în toţi şi în toate (Ps. 119.91).
- În Proverbe, El este Înţelepciunea, Modelul (Prov. 1.20-23; 8.22-36), precum şi Învăţătorul şi Sfătuitorul (Prov. 1.25,30; 3.1; 4.2; 6.23; 7.1-2; 8.14).
- În Cântarea Cântărilor, El este Aducătorul de iubire şi bucurie (Cântarea Cântărilor 2.8,10-13).
- În toţi profeţii, El este Mântuitorul, Răscumpărătorul, Împăratul şi Domnul păcii, care va veni (Is. 9.6-7; 19.20; 41.14; 43.3,11; 45.15,21; 49.26; 59.20; 60.16; 62.11; 63.8,16; Ier 14.8; 30.9; 51.57; Osea 13.4; Mica 4.7; 5.5; Ţef. 3.15; Zah. 9.9-10; 14.9).
- În fiecare dintre cele patru cărţi care cuprind câte o versiune a Evangheliei, relatată de: Matei, Marcu, Luca şi Ioan, El este Hristosul care a venit în lume, pentru a-i mântui pe păcătoşi.
- În Faptele Apostolilor, El este Hristos cel înviat (F. A. 1.3,9-11; 2.24,32; 3.15; 10.40), care stă la dreapta lui Dumnezeu (F. A. 7.55).
- În Epistole, El este Hristos care mijloceşte pentru păcătoşi (Rom. 8.34; Evrei 7.25).
- În Apocalipsa, El este Cel care va reveni (Apoc. 3.11; 22.7,12, 20), Domnul domnilor (Apoc. 19.12-16) şi Judecătorul (Apoc. 20.11-13).
* Textul de mai sus, provine din cartea MÂNTUIREA, al căui autor este prof. MIHAIL DIMITRIU
