♥ ADEVĂRURI BIBLICE FUNDAMENTALE REFERITOARE LA CĂSĂTORIE ȘI FAMILIE
de prof. Mihail Dimitriu, scriitor (poet și prozator) creștin
1. Dumnezeu ne învață că la căsătorie are loc unirea definitivă (Matei 19.4-6; Marcu 10.6-9) dintre un bărbat și o femeie (Numeri 36.6,8; 1 Corinteni 7.2).
2. Bărbatul și și femeia care se căsătoresc formează o nouă famile (Deuteronom 24.5).
3. Orice familie, care este formată dintr-un bărbat și o femeia (1 Corinteni 7.2), este binecuvântată de către Dumnezeu (Geneza 12.3; 28.14).
4. Dumnezeu interzice orice fel de perversiuni sexuale, cum sunt relaţiile intime cu persoane de acelaşi sex (Lev. 18.22-23; 20.13; Deut. 23.17; Rom. 1.26-27; 1 Cor. 6.9; Iacov 4.1-2; 2 Petru 2.10) precum şi satisfacerea de unul singur a plăcerilor de natură sexuală (1 Cor. 6.9).
5. Să nu uităm că, despre relațiile interzise de către Dumnezeu, care nu înseamnă căsătorie, Dumnezeu ne vorbește astfel: ”Din pricina aceasta, Dumnezeu i-a lăsat în voia unor patimi scârboase; căci femeile lor au schimbat întrebuinţarea firească a lor într-una care este împotriva firii; tot astfel şi bărbaţii, au părăsit întrebuinţarea firească a femeii, s-au aprins în poftele lor unii pentru alţii, au săvârşit parte bărbătească cu parte bărbătească lucruri scârboase, şi au primit în ei înşişi plata cuvenită pentru rătăcirea lor. Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite. (Romani 1:26-28).
6. Creștinii nu curvesc (Deut. 23.17; F. A. 15.29; Rom. 1.29; 13.13; 1 Cor. 5.9-11; 6.9,15-18; 10.8; 2 Cor. 12.21; Gal. 5.19; Ef. 5.3,5; Col. 3.5; 1 Tes. 4.3-5; Evrei 12.16; 13.4; Iuda 7; Apoc. 2.14,20; 9.21; 21.8; 22.15) și nu preacurvesc (Exod 20.14; Prov. 6.32; Maleahi 3.5; Matei 5.27; 1 Cor. 6.9; Gal. 5.19; Evrei 13.4). Păcatul preacurviei este comis atunci când au loc relaţii intime între un bărbat şi o femeie (Lev. 20.10; Ier. 29.23; Ezec. 16.32), în situaţia în care aceştia nu sunt căsătoriţi legal unul cu celălalt, şi totodată cel puţin unul dintre ei este deja căsătorit (în mod evident, cu o persoană diferită de cea cu care are respectivele relaţii nepermise). De asemenea creștinii nu poftesc, deoarece Domnul Isus Hristos spune că: “ori şi cine se uită la o femeie, ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui” (Matei 5.28).
7. Referindu-se la relaţiile care trebuie să existe între membrii familiilor creştine, Sfânta Scriptură ne învaţă următoarele:
- Orice persoană care decide să se căsătorească (1 Cor. 7.1,8-9,25-28,32-38), trebuie să respecte următorul îndemn: “fiecare bărbat să-şi aibă nevasta lui, şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul ei. Bărbatul să-şi împlinească faţă de nevastă datoria de soţ; şi tot aşa să facă şi nevasta faţă de bărbat” (1 Cor. 7.2-3).
- În momentul căsătoriei, Dumnezeu este martor la actul solemn, prin care viitorul soţ şi viitoarea sa soţie încheie legământul (Maleahi 2.14), care-i uneşte (Marcu 10.9) pentru toată viaţa (Maleahi 2.15). Acest legământ nu trebuie rupt niciodată, întrucât soţul şi soţia formează un singur trup (Gen. 2.24; Matei 19.5-6; Marcu 10.7-8; 1 Cor. 7.4; Ef. 5.31).
- Întrucât Dumnezeu urăşte despărţirea în căsătorie (Maleahi 2.16), înaintea lui Dumnezeu căsătoria este indestructibilă (Marcu 10.9; 1 Cor. 7.10-14). Iată că soţul şi soţia nu trebuie să divorţeze niciodată (Prov. 2.16-19; 5.18-19).
- Domnul Isus Hristos ne spune că, dacă o persoană divorţată căreia îi trăieşte primul soţ (1 Cor. 7.39), se recăsătoreşte cu o persoană diferită de primul său soţ, pe toată durata acestei căsătorii, atât persoana respectivă cât şi noul său partener de viaţă vor trăi încontinuu în păcatul preacurviei (Marcu 10.11-12; Rom. 7.3). Acest lanţ de păcate de tipul preacurviei, se datorează faptului că atât timp cât trăieşte primul său soţ, din punctul de vedere al lui Dumnezeu, persoana divorţată este legată de primul său soţ (Rom. 7.2; 1 Cor. 7.39).
- Unii oameni au impresia că o persoană creştină ar avea voie să iniţieze un proces de divorţ, pe motiv că partenerul său de viaţă a preacurvit, invocând în acest sens versetele: Matei 5.32; 19.9, interpretate în mod greşit sau scoase din contextul lor. Trebuie însă ştiut faptul că aceste versete nu se referă deloc la permisiunea de a divorţa. Ele se referă doar la situaţia în care o persoană divorţează pentru un motiv diferit de cel al preacurviei, şi în acest fel persoana respectivă îi dă fostului său partener de viaţă ocazia să preacurvească, desigur doar în cazul recăsătoririi acestuia cu o persoană diferită de primul soţ.
- Orice persoană creştină care este cu adevărat (1 Tim. 5.3,5, 16) văduvă, adică i-a murit soţul (sau soţia), se poate recăsători (1 Tim. 5.14), dar numai cu o persoană creştină (1 Cor. 7.39-40).
- În pofida faptului că o persoană creştină nu are voie în nici un caz, să iniţieze un proces pentru divorţ (Matei 19.6; Marcu 10.9), în rândurile de mai jos vom aminti o situaţie, în care o persoană creştină ar putea fi pusă în situaţia de a ajunge despărţită de partenerul său de viaţă.
În versetele 2 Cor. 6.14-17, citim că o căsătorie stabilă va fi realizată numai atunci când, atât soţul cât şi soţia sunt creştini. În căsnicia unei persoane care nu a ţinut seamă de învăţăturile cuprinse în aceste versete, şi ca atare s-a căsătorit cu o persoană necreştină, se pot ivi diverse probleme. Cele mai grave probleme, apar atunci când soţul necreştin cade în păcatul preacurviei (Evrei 13.4).
Să presupunem că o persoană care nu este creştină, iniţiază un proces de divorţ, şi după ce s-au epuizat toate posibilităţile de împăcare, soţul necreştin rămâne ferm în hotărârile sale: de a nu deveni niciodată creştin şi de a divorţa cu orice preţ. Pentru ca soţul creştin să poată rămâne în continuare plin de pace (Gal. 5.22-23), şi pentru a nu se ajunge la mari conflicte inutile, soţul creştin poate, în cele din urmă, să ajungă despărţit, împotriva voinţei sale, datorită insistenţelor ferme de a divorţa, manifestate de către soţul necreştin (1 Cor. 7.12-16).
- Orice persoană creştină care este divorţată de primul său soţ, are doar două posibilităţi: fie se recăsătoreşte legal tot cu primul său soţ, fie nu se mai recăsătoreşte cu altcineva cât timp primul său soţ trăieşte (1 Cor. 7.11).
- Bărbaţii, şi în general toţi capii de familie, trebuie să-şi dea toate silinţele pentru a-i îngriji cât mai bine pe cei din familia şi din casa lor (1 Tim. 5.8).
- Bărbaţii trebuie să-şi iubească soţiile, tot aşa de mult cum iubeşte Domnul Isus Hristos Biserica Sa (Ef. 5.25-33; Col. 3.19). De asemenea, trebuie să se poarte cu ele cu multă înţelepciune (1 Petru 3.7), întrucât o soţie creştină este un dar de la Dumnezeu (Prov. 18.22; 19.14).
- Datorită rânduielii iniţiale stabilite de către Dumnezeu (Gen. 3.16), o femeie nu are voie “să se ridice mai pe sus de bărbat” (1 Tim. 2.12; 1 Cor. 14.34), deoarece, chiar prin crearea sa, femeia provine din bărbat (Gen. 2.21-23; 1 Cor. 11.8).
- Fiecare soţie trebuie să fie supusă soţului ei (Col. 3.18; Tit 2.5; 1 Petru 3.1,5-6), “în toate lucrurile” (Ef. 5.24), exact în acelaşi mod cum se supune lui Dumnezeu (Ef. 5.22-23). Dumnezeu i-a dat o autoritate atât de mare bărbatului asupra soţiei sale (Gen. 3.16), astfel încât acesta are dreptul chiar să anuleze imediat orice fel de făgăduinţă sau juruinţă făcută lui Dumnezeu (Num. 30.1-2) de către soţia sa, atât înainte de căsătorie, cât şi după căsătorie (Num. 30.6-15).
- Nevasta trebuie “să se teamă de bărbat” (Ef. 5.33). În lumina acestui verset, care se referă la respectul pe care trebuie să-l manifeste soţia faţă de soţul ei, orice soţie creştină trebuie să răspundă numai cu dragoste, la dragostea soţului ei, şi ca atare, ea nu trebuie să caute niciodată, să se sustragă de la datoria ei de a respecta rânduiala stabilită de către Dumnezeu, încercând să confişte dreptul soţului de a lua decizii în familie, în virtutea rolului pe care acesta îl are, de “cap” (conducător) al femeii (1 Cor. 11.3; Ef. 5.23) şi al familiei (1 Cron. 8.6,10, 13,28; 9.9,33-34; Ezra 1.5; 2.68; 3.12; 4.2; 8.1,29; 10.16; Neemia 7.70-71; 8.13).
- Întrucât prin constituţia sa, soţia este un “vas mai slab” (1 Petru 3.7) decât soţul, şi ea este rânduită de către Dumnezeu să fie “un ajutor potrivit” pentru soţul ei (Gen. 2.18), ea trebuie să fie conştientă că, “nu bărbatul a fost luat din femeie, ci femeia din bărbat; şi nu bărbatul a fost făcut pentru femeie, ci femeia pentru bărbat” (1 Cor. 11.8-9). Analizând contextul ultimelor versete citate, vom afla că în familiile în care ambii soţi sunt creştini, soţia trebuie să colaboreze în mod armonios cu soţul său (1 Cor. 11.11-12), necăutând niciodată să-i acorde un ajutor soţului său, dacă acesta nu i-a fost solicitat. Atunci când o soţie va căuta să-şi impună punctul său de vedere, ignorând deciziile corecte ale soţului său, ea va încălca în mod sigur rânduiala stabilită de către Dumnezeu, care ne spune că dorinţele soţiei “se vor ţinea după bărbatul” său, care “va stăpâni peste” soţie (Gen. 3.16; 1 Cor. 11.10).
- Soţiile creştine nu se împotrivesc naşterii de copii (1 Tim. 2.15), şi ca atare nu folosesc nici un fel de metodă prin care s-ar putea evita sau întrerupe sarcina.
În timpul existenţei intrauterine, fătul are în el sânge, iar sângele reprezintă viaţă (Lev. 17.11,14). Iată că acele femei, care consimt să li se întrerupă sarcina prin avort, sau prin utilizarea steriletului, comit păcatul uciderii, întrucât iau viaţa fătului nenăscut.
Întrucât soţiile creştine se feresc de orice li se pare că este rău (1 Tes. 5.22), ele nu îşi asumă niciodată riscul de a folosi controversatele pilule anticoncepţionale, care uneori pot produce multe: tulburări, disfuncţii sau chiar tumori.
- Femeile creştine se roagă îmbrăcate în mod cuviincios (1 Cor. 11.5-6,10, 13).
- Femeile creştine nu poartă podoabe (1 Tim. 2.9-10; 1 Petru 3.3-4; Gen. 35.2-4; Exod 33.5-6; Jud. 8.24-26; Is. 3.16-24; Ier. 4.30; Ezec. 23.40-42; Osea 2.13).
- Femeile creştine nu se machiază (2 Împ. 9.30-37; Prov. 21.17; Ier. 4.30; Ezec. 23.40).
- Femeile creştine nu se îmbracă într-un asemenea fel, care ar putea să atragă înspre ele, privirile diverşilor bărbaţi (Is. 3.16-24; 47.2-3; 1 Tim. 2.9; 1 Petru 3.3-4).
- Părinţii creştini trebuie să-i conştientizeze pe copiii lor, de autoritatea pe care Dumnezeu le-a dat-o asupra lor (Exod 20.12; Num. 30.3-5; Ef. 6.2-3), şi să le arate copiilor lor că neascultarea de părinţi este un păcat atât de grav, încât în perioada Vechiului Testament era pedepsit cu moartea (Deut. 21.18-21; Matei 15.4).
- Părinţii creştini trebuie să-şi educe copiii ţinând seama de învăţăturile lui Dumnezeu, explicându-le de fiecare dată, foarte clar, care sunt motivele pentru care sunt mustraţi şi pedepsiţi, neîntărâtându-i pe copiii lor la mânie (Ef. 6.4).
- În situaţia în care copiii nu ascultă de părinţi, creştinii trebuie să fie conştienţi de faptul că “cine cruţă nuiaua, urăşte pe fiul său, dar cine-l iubeşte, îl pedepseşte îndată” (Prov. 13.24). Iată că acei copii care persistă în greşeli intenţionate, trebuie: mustraţi, certaţi, pedepsiţi şi chiar disciplinaţi cu nuiaua (Prov. 22.15; 23.13-14; 29.15,17).
- Pentru a urma modelul de comportare al Domnului Isus Hristos (Evrei 12.2-3), care atunci când a fost copil era supus părinţilor Săi (Luca 2.51), copiii trebuie să asculte de părinţii lor “în toate lucrurile” (Col. 3.20; Ef. 6.1).
