Şi să nu fie vreunul desfrânat sau întinat ca Esau, care pentru o mâncare şi-a vândut dreptul de întâi născut. Ştiţi că mai pe urmă, când a dorit să moştenească binecuvântarea, nu a fost luat în seamă, căci, deşi cu lacrimi a căutat, n-a mai avut cum să schimbe hotărârea. (Evrei 12:16-17 VBOR)
Noi oamenii suntem fiinţe sociale şi nu putem ca să trăim izolaţi. Avem nevoie de compania altora şi de ajutorul altora. Copilul nou născut are nevoie de mamă şi tată, adolescentul are nevoie de prieteni, muncitorul are nevoie de cineva care să-l contracteze, scriitorul de cineva care să-i citească cărţile, etc. Prieteniile, relaţiile de familie, relaţiile angajat-angajator, relaţiile dintre popoare, etc, se bazează pe anumite principii şi clauze dinainte stabilite unele fiind nescrise (de exemplu cele din familie), altele fiind bine precizate sub forma contractelor sau tratatelor. Ingredientul care face ca aceste relaţii să dureze se numeşte credincioşie.
Omul este o fiinţă socială, dar în acelaşi timp el este şi o fiinţă spirituală. În noi descoperim că există această sete după absolut, după transcendent. Dorim ca să depăşim condiţia umană cu durerile şi greutăţile ei. Biblia numeşte această căutare „gândul veşniciei” şi acest gând îl avem în noi, pentru că suntem din Dumnezeu.
Dar dacă suntem din Dumnezeu, de ce suntem unde suntem şi în starea în care suntem? În preambul am pus două versete din Evrei 12 (în versiunea ortodoxă), unde ni se vorbeşte despre Esau din Cartea Genesei. El este cel care şi-a nesocotit un drept care-i asigura bunăstarea pe termen lung, pentru o plăcere de moment. Mai târziu şi-a dat seama de greşeala lui, dar nu mai putea face nimic. Suntem în această stare, deoarece în fiecare zi ne vindem pentru o porţie de mâncare în plus, pentru o plăcere efemeră, pentru o poziţie mai înaltă, dar plătind preţul corectitudinii, al fidelităţii conjugale, al respectului celorlalţi sau al respectării normelor Scripturii. La început aceste mici ieşiri le considerăm neînsemnate şi inofensive, cu scuza că de fapt toţi o fac. O mare înfrângere începe cu câteva înfrângeri mai mici, după cum războiul cel mare se câştigă prin câştigarea multelor războaie mici. Biblia este şi mai clară: credincioşia se dovedeşte în lucrurile mici, iar la momenul adevărului, se va dovedi şi în lucrurile mari, relevante şi importante (Luca 16:10).
Pentru a exemplifica acest subiect atît de important al credincioşiei, vă sugerez lectura câtorva fragmente dintr-o carte cunoscută publicului românesc, şi să urmărim pe Esau în variantă modernă, şi apoi reversul medaliei, un Daniel sau unul dintre tovarăşii acestuia din Babilon, bineînţeles tot în variantă modernă. Cele relatate se petrec în anul 1963, în închisoarea de la Gherla, printre deţinuţii politici.
Nicolae Dăianu fusese o mare personalitate în România. Poet mistic, profesor de teologie, lider al ligii „Apărarea naţional-creştină” de orientare antisemită, venise la Gherla din puşcăria de la Aiud pentru a continua să-şi ispăşească o condamnare de 25 de ani.
La început abia, l-am recunoscut. Burta lui mare de altădată, dispăruse. Sub bărbie pielea îi atârna în cute ca la curcani.
Tovarăşii săi de puşcărie de la Aiud ne-au povestit ce se întâmplase acolo. Dăianu, care fusese obişnuit cu hrană din belşug, încercase să obţină o favoare: o porţie de terci de ovăs în plus. În ziua următoare, comandantul participa personal la distribuirea mâncării.
– Staţi! a spus. Omul acela este prea gras. Să aştepte până mâine.
Următoarea zi, când a venit rândul lui Dăianu, comandantul a zis:
– Spune-mi Dăianu, există Dumnezeu? Dacă-l negi ai o porţie dublă.
Bucătarul ţinea polonicul în aer. Dăianu a mormăit ceva.
– Vorbeşte să auzim cu toţii!
– Dumnezeu nu există, a zis Dăianu.
– Mai tare, a zis comandantul.
– Nu există Dumnezeu! A răcnit Dăianu.
Comandantul a făcut semn din cap să fie servit din plin. Dăianu şi-a umplut gura cu terci. Spectacolul acesta i-a plăcut comandantului atât de mult, încât la repetat zi de zi şi săptămâna următoare.
La închisoarea din Gherla, la fel ca şi în alte închisori, s-a încercat recuperarea deţinuţilor politici şi alinierea acestora la politica partidului. Au fost puse la punct unele programe de intoxicare, de îndoctrinare forţată, spunându-li-se deţinuţilor despre stupiditatea convingerilor lor şi despre realizările Republicii Populare Române, cu o tenacitate şi o perseverenţă continuă. Cu timpul unii dintre aceştia au început să cedeze.
Un ofiţer politic mi-a spus, că în celulele lor separate, Dăianu şi Sandu Oprea se oferiseră voluntar să scrie despre minunatele realizări ale Republicii Populare, pe care nici unul n-o văzuse de vreo 15 ani. Li se dăduseră toc şi hârtie şi toată literatura de partid şi propagandă turistică de care puteau avea nevoie. Cei doi s-au folosit din plin de acest prilej pentru a-şi dovedi noile convingeri, deoarece câteva săptămâni mai târziu au fost eliberaţi.
A fost o lovitură puternică pentru rezistenţa noastră. Ei au fost primii eliberaţi după noul sistem şi nu era deloc sigur că vor fi şi ultimii.
Nu a trecut mult şi a venit şi pentru Wurbrand încercarea focului, într-un mod care pe cât era de perfid, pe atâta era şi de atrăgător:
Când s-a deschis uşa, am fost dus în faţa unui bărbat în uniformă de general. Era generalul Negrea de la Ministerul de Interne. Ofiţerul politic şi câţiva funcţionari din Bucureşti şedeau lângă el. Negrea a spus politicos:
„Am studiat cazul dumneavoastră, domnule Wurbrand. Nu mă interesează părerile dumneavoastră, dar îmi plac oamenii care nu se dau bătuţi. Şi noi comuniştii suntem încăpăţânaţi. Am stat şi eu adesea în închisoare şi s-au depus multe eforturi pentru a mă face să-mi schimb convingerile dar m-am ţinut dârz. Cred că e timpul să ne întâlnim la jumătatea drumului. Dacă sunteţi pregătit să uitaţi ce aţi suferit, noi uităm ce aţi făcut împotriva noastră. Am putea întoarce o nouă pagină, devenind prieteni în loc să fim duşmani. Departe de a acţiona împotriva propriilor convingeri, le-aţi putea totuşi prelucra intrând într-o colaborare fructuasă”.
În fața lui era deschis un dosar. A continuat: „V-am citit și unele predici. Explicațiile din Biblie sunt frumos formulate, dar trebuie să acceptați că trăim într-o epocă științifică”.
”Asta ce mai e?” m-am întrebat, în timp ce Negrea își continua prelegerea tipică a partidului pe tema științei. Făcuse un ministru important patru sute de kilometri ca să-mi spună toate astea? Ca și Dunărea, care șerpuiește și face tot felul de ocoluri străbătând câmpiile, dar ajunge totuși, în cele din urmă, la mare, și lungul său discurs a luat sfârșit.
„Avem nevoie de oameni ca dumneavoastră! Nu vrem să ni se alăture oportuniștii. Dacă sunteți gata să ne ajutați în lupta împotriva superstiiților, puteți începe imediat o nouă viață. Veți avea un post cu salariu mare, veți fi înconjurat din nou de familie, în confort și siguranță, ce ziceți”? …….. „Dacă un om ca dumneavoastră devine episcop, v-ați putea păstra credința, fiind totuși loial și față de noi. Biblia dumneavoastră spune că trebuie să vă supuneți autoritățiilor, deoarece ea vine de la Dumnezeu, așa că de ce nu v-ați supune autoritățiilor noastre”?
Nu am răspuns nimic. Negrea le-a cerut celorlalți funcționari să ne lase singuri pentru câteva momente. Era convins că voi accepta oferta și mi-a mărturisit ceva ce nu voia să fie auzit de ceilalți. ………. „Actualul episcop luteran este bătrân. Aţi putea deveni dumneavoastră episcop”.
Am cerut ca să mi se îngăduie ca să reflectez un timp, şi Negrea a fost de acord. „Ne vom întâlni înainte de a pleca la Bucureşti şi voi semna actele necesare eliberării dumneavoastră”, a spus el.
„Aveam nevoie de tărie de sus pentru a spune NU, când refuzul însemna să mai ispăşesc încă unsprezece ani, şi fiind aproape sigur că voi muri în condiţii groaznice; dar în momentul acela chipul lui Dumnezeu nu mi se arăta, iar credinţa mă părăsise”. ….. „Mă chinuia şi gândul la foamea şi lipsurile la care îrni condamnam soţia şi
copiii. Sufletul îmi era ca o corabie care, sub vântul puternic, ba coboară în abis, ba se înalţă până la ceruri în clipa următoare. În ceasurile acelea am băut paharul lui Cristos. Ele au însemnat pentru mine grădina Ghetsimani şi asemenea lui Isus, m-am aruncat cu faţa la pământ şi m-am rugat cu plânsete şi cu suspine, cerându-I lui Dumnezeu să mă ajute să depăşesc această groaznică ispită. După rugăciune m-am simţit puţin mai liniştit. Dar tot îi mai vedeam în faţa ochilor pe Dăianu şi pe Sandu Oprea şi pe atâţia alţii. Oameni care fuseseră fala credinţei şi acum îi aduceau atâtea prejudicii; se numărau cu rniile, şi iată, că devenisem şi eu un om mărunt, cu o credinţă palidă, care avea să fie înghiţit de slăbiciunile trupeşti”. …… „pe cartea mea de vizită urma să scrie Richar Wurmbrand, om de vază al bisericii, angajat de Securitate. N-aveam să fiu un slujitor al lui Dumnezeu într-un loc sfânt ci un spion al Securităţii într-o instituţie de stat, deghizată în biserică. M-am rugat din nou şi după aceea mi-am regăsit pe deplin liniştea sufletească”.
A doua zi, Wurbrand a fost adus din nou în faţa generalului Negrea şi răspunsul lui a fost un categoric NU:
„Ştiţi ce înseamnă aceasta pentru viitorul dumneavoastră”, m-a întrebat? „Am examinat situaţia cu deamănuntul şi am cântărit primejdiile. Mă bucur că voi suferi pentru ceea ce reprezintă adevărul suprem”. Negrea m-a privit ca unul care îşi dă seama că-şi pierde timpul. Politicos pînă la capăt, a dat din cap către mine, şi-a închis servieta,s-a ridicat şi a traversat camera până la fereastră, unde a rămas privind afară, în timp ce gardienii mi-au pus cătuşele şi m-au scos afară.
(Richard Wurmbrand – Cu Dumnezeu în Subterană, Editura Stephanos, Bucureşti, 2007)
Esau din Cartea Genesei, nu s-a mai reabilitat niciodată. Dimpotrivă, urmaşii lui au fost întotdeauna o sursă de conflict cu poporul Israel şi reminiscenţe ale acestei uri perpetue, încă se mai văd şi astăzi. Daniel, care a rămas credincios lui Dumnezeu în exil, a ajuns un mare demnitar de stat în Imperiul Babilonian şi foarte curios lucru, a continuat aşa şi în Imperiul Medo-persan. Despre Dăianu şi Sandu Oprea, care s-au vândut pentru o porţie de mâncare în plus sau pentru a fii eliberaţi din închisoare, nu ar mai fi auzit nimeni niciodată, dacă nu ar fi amintiţi în cartea la care am făcut referinţă mai sus. În schimb, Richard Wurmbrand care s-a ţinut tare şi a rămas credincios, un an mai târziu a fost eliberat din închisoare, în urma unei amnistii generale. În anul 1966 (doi ani mai târziu) ajungând în SUA, a fost invitat în faţa Comitetului Securităţii Interne a Senatului, pentru a depune mărturie despre atrocităţile îndurate în anii de detenţie din închisorile comuniste, iar în anul 2006 a intrat în topul primilor 10 mari români din toate timpurile (locul 5), clasament întocmit de către Televiziunea Română.
Cuvântul acesta se adresează tuturor celor care au făcut legământ de credinţă cu Dumnezeu în apa botezului, unde s-au angajat în mod public că vor rămâne credincioşi indiferent de vitregiile vieţii, indiferent că circumstanţele le vor fi favorabile sau potrivnice. Rămâneţi, dar, tari şi nu vă plecaţi iarăşi sub jugul robiei. (Galateni 5:1)
Să ard de sete tot n-aş bea din apele stricate,
Ce le-ntâlnesc în calea mea, prin lumea de păcate.
Să umblu gol tot n-am să-mbrac ce diavolu-mi întinde,
Să zac în şanţ, să mor sărac, pe Domnul nu-L voi vinde.
(Nicolae Moldoveanu – Să ard de sete)