Pe când doream să scriu despre "Binecuvântata bucurie a izbăvirii", aşa cum e arătată în Psalmul 107, m-am văzut silit, ca şi altădată fratele Iuda, să scriu despre "Sărăcia din mijlocul belşugului". Copilului bolnav i-ar plăcea ca medicul să-i dea un sirop dulce, dar i se dă un sirop amărui, căci acela îi face bine.
Subiectul acesta pare paradoxal. Mulţi se pot întreba: "Cum se poate să fii sărac în mijlocului belşugului?" America e ţara belşugului, şi totuşi sunt mulţi săraci lipiţi pământului. Nu au nici casă, nici masă - aşa numiţii "homeless". Dar nu despre aceştia vreau să scriu, ci despre creştinii homeless, căci aceştia sunt mai săraci dect toţi săracii pământului, în timp ce ar putea fi mai bogaţi decât toţi bogătaşii pământului la un loc. Biserica din Laodicea e tipică în această privinţă.
Laodicea, oraş situat pe malul râului Licus în Frigia, Asia Mică, era aproape de Colose. La început s-a numit Diospolis, apoi Rhoas, iar mai târziu, împăratul Antiochus al II-lea i-a dat numele Laodicea, după numele soţiei sale. Biserica creştină a luat fiinţă în acest oraş prin apostolul Pavel, prin credincioşi necunoscuţi nouă, ca şi cea din Colose. Ea a crescut şi a devenit bogată în cele vremelnice. Aceasta a făcut-o să aibă un duh de mândrie, astfel a pierdut harul, căci "Dumnezeu stă împotriva celor mândri."
Realitatea în bisericile de azi
Vai, ce multe biserici, ce mulţi credincioşi se aseamănă cu cei din Laodicea! Se laudă cu de toate. Ei s-au străduit să aibă o clădire mare; au predicator bun; au coruri, orchestre, fanfară - totul merge bine organizat. Nu duc lipsă de nimic. Dar nu mai au har. Starea spirituală este la pământ. Altădată toţi au fost fierbinţi în dragoste, dar acum lipseşte vigoarea, acea viaţă din belşug; ei sunt doar căldicei. Şi partea tragică e că nici nu-şi dau seama de aceasta: sunt orbi, sunt goi, sunt săraci, în prag de a fi lepădaţi. Nu cumva şi tu şi biserica ta sunteţi într-o aşa situaţie?
Sunt credincioşi săraci de putere spirituală. Dorul de îmbogăţire în cele fireşti i-a robit. Nu au timp pentru rugăciune, pentru părtăşia cu Dumnezeu. Citirea Bibliei a fost înlocuită cu curiozitatea de a vedea ce e la televizor. Şi ceea ce văd ar vrea să aibă şi ei, le cresc pretenţiile. Smerenia a fost înlocuită cu mândrie. Au ajuns la bunăstare, în detrimentul vieţii spirituale. Au de toate, dar sunt îngropaţi în rate şi datorii, aşa că trebuie să muncească, ca robii, căci din robi ai lui Cristos Domnul au devenit sclavii banului. Viaţa lor spirituală a ajuns înnăbuşită, ca şi sămânţa între spini.
Alţii au devenit săraci în răbdare. Să nu li se spună ceva, că imediat iau foc. Sunt foarte nervoşi. Toate îi irită. De aceea nu mai au pace nici în familie, nici la serviciu. Nu pot dormi noaptea. Răbdarea e o dulce roadă a Duhului Sfânt, dar ei nu o au, fiindcă Duhul i-a părăsit, căci n-au vrut să ţină cont de El. Încearcă să se liniştească cu medicamente, cu droguri, dar în zadar, căci au crescut lăstari din sălbaticul firii. Şi la o aşa boală, medicul nu poate pune diagnostic.
Sărăcie mare este şi în ceea ce priveşte dragostea. Nu-L mai iubesc pe Dumnezeu şi nu-i mai iubesc pe fraţi. De aceea mereu întârzie sau chiar lipsesc de la adunare. Ei motivează că sunt prea obosiţi. Şi sunt. Diavolul, pe cine pune mâna, îl frământă încât nu mai e bun de nimic.
Altădată, credincioşii ardeau de dragoste pentru mântuirea celor pierduţi. Azi au devenit nepăsători, fiindcă au răcit în dragoste. Ei nu mai sunt sensibili, au inima pietrificată. Nu văd nevoile altora şi nici nu mai aud bine nici plânsul văduvei, nici gemetele orfanilor. Sunt zgârciţi, ei niciodată nu au bani pentru misiune. Şi nici Domnul nu le vorbeşte ca să dea, căci mai degrabă îi porunceşte văduvei din Sarepta Sidonului să pregătească o mâncare pentru robul Său, căci ea, o păgână, Îl ascultă, decât unui bogătaş care stătea tolănit pe pat de fildeş, dar avea şi auzul şi inima blocate. Cineva mi-a spus că a fost într-o altă biserică, unde nimeni nu s-a apropiat să dea mâna sau să-l întrebe dacă e mântuit sau nu. Mă doare de această realitate tristă şi de care fraţii mei nici nu îşi dau seama. Apostolul Pavel a scris: "Îmbrăcaţi-vă cu dragostea." (Coloseni 3.14). Laodicenii de azi sunt dezbrăcaţi, sunt goi şi nu-şi dau seama.
Ameninţarea
Pentru toţi laodicenii, Domnul are o gravă ameninţare: "am să te vărs din gura Mea." Altădată, Domnul Se lăuda cu ei. Erau mântuiţi, aveau ca păstor un înger al Domnului, o stea în mâna Domnului, iar biserica lor era un sfeşnic de aur care lumina. Acum Îi fac ruşine, căci sunt "ticăloşi, nenorociţi, săraci, orbi şi goi." Cu voia lor doar după cele trecătoare, ei L-au izgonit din inima lor pe Cristos Domnul, Mântuitorul lor, care n-a plecat, ci încă mai stă la uşă. Erau acum la punctul crucial: ori se pocăiesc, ori vor fi lepădaţi. Aici e un adevăr cutremurător pentru cei ce spun că "nu este cădere din har".
Ameninţarea vine chiar de la Domnul Isus, căci El i-a poruncit lui Ioan să scrie acestea bisericii din Laodicea. El, Aminul lui Dumnezeu, spune această ameninţare gravă. Este gravă fiindcă e pentru timp şi veşnicie. Odată vărsat din gura Lui, eşti fără nicio altă şansă de mântuire. Dar ameninţarea avea menirea să-i trezească. O, de i-ar trezi şi azi pe unii!
