Îmi place nespus de mult să folosesc expresia biblică "Dumnezeu satură după dorinţă." În puţinii ani de când L-am cunoscut pe Domnul am experimentat deseori împlinirea acesteia în "viaţa mea de zi cu zi". În următoarele rânduri vreau să vă povestesc una din minunatele experienţe cu Dumnezeu în urma căreia am putut rosti cu nespusă bucurie aceste cuvinte.
Prin anii 1987-1988 în timp ce eram la mare cu soţul şi doi dintre copiii noştri, am cunoscut o familie mai tânără ca noi, cu care am avut bucuria de a împărţi aceeaşi casă luată cu chirie. Ne-am împrietenit repede fapt datorat în mod special celor doi copii ai mei care au reuşit să le atragă atenţia celor doi soţi ce nu aveau copii, dar şi pentru că locuiam în localităţi învecinate, iar bărbaţii aveau o mare pasiune comună: pescuitul. Personal, am fost plăcut impresionată de mărinimia lor, de felul sincer prin care-şi împărtăşeau opiniile, de respectul pe care şi-l acordau unul altuia, dar...nu numai acestea! Simţeam ceva deosebit în femeia tânără pe care abia o cunoscusem. Cu câţiva ani în urmă frecventasem pentru puţină vreme o biserică penticostală unde am putut afla care este diferenţa între un creştin şi un necreştin sau între un suflet care-L caută şi-L iubeşte pe Dumnezeu şi un suflet rece, indiferent faţă de Creator. Dumnezeu o înzestrase pe această tânără cu multe calităţi pe care rar le întâlneşti la oamenii "din lume" - cel mai mult m-a impresionat felul ei de vorbire, vocea caldă, calmă, exprimarea clară, obiectivă, tonalitatea şi timbrul pe care nu le mai poţi uita, precum şi felul ei de a se îmbrăca: simplu dar elegant, fără bijuterii, fără machiaje, fără nimic extravagant care să atragă privirile. Nu am purtat însă nici un fel de discuţii pe teme religioase. La despărţire, după terminarea concediilor am hotărât să păstrăm oarecum legătura. Cei doi ne-au vizitat o singură dată, apoi, ne-am mai revăzut întâmplător la cumpărături. Şi...cam atât! După vreo 3-4 ani, mergând din nou la cumpărături (pasionată fiind de literatură) m-am oprit în faţa unei "tonete" pentru a-mi arunca privirea peste cărţile expuse. Nu mi-a venit să cred: cărţile expuse reprezentau literatură creştină iar doamna care vindea era...chiar cunoştinţa de la mare! S-a ridicat, ne-am salutat şi abilă din fire, mi-a observat privirea nedumirită..."Sunt creştină! M-am pocăit - doar eu deocamdată, iar acum fraţii din biserică mi-au oferit acest nou servici (ea lucra în comerţ) Viaţa mea s-a schimbat mult. Uite, îţi ofer în Numele Domnului Isus această cărticică, te rog s-o citeşti, apoi să mai treci pe la mine fiindcă îţi voi oferi altele."
Nu-i spusesem niciodată că am frecventat o biserică evanghelică. Nici când mi-a oferit cartea nu am spus nimic. În biblioteca personală nu aveam nici o carte creştină doar o Biblie micuţă, primită în dar de la "bătrâna cu ochii azurii". Şi vrăjmaşul mi-a şoptit: "ascunde cartea asta că o vede bărbat-tău şi iar încep problemele..." Şi am luat cartea la serviciu, punând-o undeva într-un sertar (mai dosit!). Îmi amintesc că am scos-o în câteva rânduri şi am încercat să citesc ceva din ea, dar fiecare cuvânt era parcă acoperit de întuneric, nu pricepeam absolut nimic. Şi din nou o aşezam în sertar. Când mergeam la cumpărături, mărturisesc că ocoleam locul unde era toneta cu cărţi creştine, de teamă să nu mă vadă vânzătoarea şi să mă întrebe dacă am citit cartea oferită deşi, sincer mi-ar fi plăcut să mai vorbesc cu ea. După un timp însă, am observat că toneta dispăruse. Şi, pentru o vreme, am uitat oarecum de "prietena" de la mare...doar când deschideam sertarul cu cartea îmi aminteam!
Dumnezeul nostru drept şi mare, iubitor, şi-a adus însă aminte de legământul pe care l-am încheiat cu ani în urmă, şi asemeni fiului risipitor, m-a chemat înapoi de unde am plecat. O dorinţă înfocată de a citi Cuvântul a pus stăpânire peste mine, şi nu era îndeajuns, voiam să ştiu totul cât mai repede, veneau întrebări multe, dorinţe mari şi sincere, nu- mi erau suficiente orele de adunare, iar acasă nu avea cine să-mi explice, cu fraţii nu puteam ţine legătura datorită soţului care devenise suspicios din cale-afară. Mă rugam: "Doamne ajută-mă să înţeleg cât mai repede Cuvântul Tău!" Eram şi doritoare dar şi nevoită fiindcă începuseră cei din jur cu întrebările: "Ce faci, te-ai pocăit, de ce, ce diferenţe sunt, ce-ţi place ţie acolo?" - iar eu trebuia să ştiu să răspund!
Nu ştiam mare lucru despre lucrarea Duhului Sfânt, căci El ne va da ce să vorbim, şi credeam că nu voi putea să le răspund amatorilor de întrebări dar aveam dorinţa de a le împărtăşi şi celor din familia mea ceea ce nu auziseră niciodată.
Deodată, am fost străfulgerată de dorinţa să citesc cartea din sertar (Calea către Hristos) ...stătea acolo de aproximativ unsprezece ani! Şi am început s-o citesc...şi n-o mai puteam închide...citeam şi plângeam, căci o perdea neagră fusese ridicată de peste cuvintele cărţii. După ce am citit-o odată, am scris câteva rânduri pe una din coperţile ei: "Doamne, doresc acum mult să o revăd pe prietena mea, vreau să afle că şi eu Te iubesc şi vreau să afle că "prietenia" noastră nu a fost la întîmplare, Tu ne iubeşti pe amândouă, acum vreau s-o revăd cu adevărat!"
Şi am citit, şi recitit, şi aproape că nu există rând să nu fie subliniat cu roşu sau cu verde. Dar dorinţa, setea de a-L cunoaşte pe Dumnezeu creştea odată cu aprofundarea Cuvântului. Şi din nou mă rugam ca Dumnezeu să-mi ajute să pot cuprinde adevărurile din Biblie cât mai repede...Şi într-o zi, fata mea, îmi aduce o cărticică creştină: "Mamă, cineva mi-a oferit cartea aceasta, (Triumful iubirii), am primit-o ca să ţi-o dau fiindcă ştiu că iubeşti literatura creştină."
Deschizând-o, printre paginile ei am avut surpriza de a găsi un pliant ( Pliant Sola Scriptura). Dumnezeu răspundea rugăciunilor mele! Am sunat degrabă la unul din numerele înscrise pe ultima pagină a pliantului. Mi-a răspuns cineva chiar de la Centru căreia i-am spus că doresc să mă înscriu la cursurile care sunt disponibile. Am întrebat-o: "Sunteţi cumva, cultul adventist? oricum pentru mine nu este nici o problemă, eu nu am nici o obiecţie împotriva cultelor evanghelice, vreau să învăţ, vreau să studiez Cuvântul, deşi sunt deja membră într-o adunare penticostală dar nu mai am răbdare, vreau să ştiu!" Mă temeam să nu fiu cumva respinsă de aceea am spus adevărul, ştiind că sunt câteva mici diferenţe de interpretare. Persoana respectivă mi-a spus că-mi va face imediat legătura cu cineva chiar din oraşul Piteşti, un reprezentant al acestui Institut, unde voi putea oferi toate informaţiile şi unde urma să fiu înscrisă. Răspunsul a fost favorabil, am fost înscrisă, dar nu mă puteam dezlipi de telefon!... glasul de la capătul firului, venea de undeva din depărtare...şi-mi era aşa de cunoscut..."Ştiţi, cu ani în urmă am cunoscut pe cineva..." şi i-am povestit ceea ce scrie mai sus. Şi i-am spus că am o dorinţă sinceră de a o revedea, de a afla ce mai face iar dacă cumva o cunoaşte, o rog frumos să-i transmită din partea mea că vreau să o revăd... şi glasul mă tulbura..."Chiar eu sunt persoana de care vorbeşti, de care povesteşti!" răsună la celălat capăt al firului...Şi lacrimi de bucurie au început să curgă, şi printre suspine strigam: "Mariana, scumpa mea, nu pot să cred, este o minune, ce mare Dumnezeu avem!" La capătul firului era chiar "prietena" de la mare, cea cu cartea...
Şi am primit la început prin poştă cursurile pentru studiu. Citeam, învăţam, completam răspunsurile la teste, eram o elevă silitoare ( n-o luaţi, vă rog ca pe o laudă, toţi trebuie să fim silitori în studierea Cuvântului!) - chiar dacă aveam peste 40 de ani, îmi ajutam şi copii la teme apoi treceam şi la ale mele. "Dumnezeu satură după dorinţă!" repetam deseori cu bucurie, mai ales când primeam corecturile cu note foarte bune. La scurt timp după înscrierea mea, o colegă de servici pe care am întrebat-o dacă vrea să studieze Biblia şi-a exprimat dorinţa sinceră de a urma şi ea aceste cursuri. Am terminat amândouă odată fiindcă şi ea devenise la fel de ambiţioasă şi doritoare de cunoaştere a voii lui Dumnezeu. (în prezent merge din când în când într-o adunare a fraţilor creştini după Evanghelie, nădăjduiesc să se hotărască pentru Domnul şi să nu mai amâne!).
Pe prietena mea, nu am revăzut-o încă. Vorbim însă uneori la telefon. Şi pot afirma că amândouă, ne bucurăm nespus, şi ne înţelegem DE MINUNE, şi nu există nici un fel de divergenţe, de păreri sau opinii impuse una alteia, suntem ca două bune surori, pline de dragoste în Domnul Isus, respectându-ne şi rugându-ne una pentru alta: eu, membră în cultul penticostal, ea, membră în cultul adventist...conştiente însă amândouă că suntem pe aceeaşi corabie, avem acelaşi drum, acelaşi PORT unde dorim să ajungem, aceeaşi râvnă să ne întâlnim cu Domnul! Nimic nu ne poate despărţi de dragostea Sa! Iată aşadar, un mod minunat prin care Dumnezeu satură după dorinţă!
Slăvit să fie Domnul!
