Valoarea postului

“Când postiţi să nu vă luaţi o înfăţişare posomorâtă…” (Mat. 6.16)

Pe lângă făţărnicia cu care putem să facem faptele bune şi rugăciunile în public, Domnul Isus îi avertizează pe ucenicii Săi că şi postul pe care ei îl practică este pândit de acelaşi pericol. Pentru ca oamenii să-i vadă că postesc, unii farisei făţarnici îşi desfigurau feţele şi apăreau astfel slabi şi extrem de trişti. Adevărata sfinţenie însă nu ne pune niciodată în situaţii ridicole. Postul în ascuns este singura soluţie care ne pune la adăpost de fariseism şi mândrie spirituală. Noi nu postim ca să ne vadă oamenii, iar dacă anumiţi creştini postesc de bună voie împreună cu noi, în cadrul unei acţiuni organizate de Biserică, ei sunt anunţaţi din timp şi consimt personal la aceasta. Când Mântuitorul afirmă “Unge-ţi capul şi spală-ţi faţa…” cuvintele acestea înseamnă un comportament normal în ziua postului, ca şi în celelalte zile ale săptămânii. Postul ca disciplină spirituală ţine de nevoile fiecărui credincios în parte şi slujeşte unui scop special. El poate fi voluntar aşa cum sugerează Mântuitorul în Matei 6, sau involuntar aşa cum i s-a întâmplat apostolului Pavel şi însoţitorilor săi, pe mare, în călătoria captivităţii spre Roma- 14 zile de post dictat de împrejurări (Fapte 27.33), sau cum acelaşi apostol îşi descrie condiţiile slujirii în 2 Cor. 11.27: “În osteneli şi necazuri, în privegheri adesea, în foame şi sete, în posturi adesea, în frig şi lipsă de îmbrăcăminte!” Însoţind de cele mai multe ori starea de jale şi rugăciune, postul materializează dorinţa fierbinte a cuiva de a cunoaşte şi de a discerne voia lui Dumnezeu. El nu constituie o condiţie suplimentară a mântuirii şi nici nu-i conferă persoanei care îl practică o spiritualitate mai înaltă sau un statut deosebit în faţa lui Dumnezeu. Fariseul din Luca 18.12,14, deşi se lăuda cu posturile sale înaintea lui Dumnezeu totuşi n-a căpătat îndreptăţirea scontată pe baza lor. Postul tainic al creştinului rugativ, instrumentat ca exerciţiu spiritual, este de bun augur şi primeşte o bună răsplată din partea cerului. Cu ajutorul postului putem alunga oboseala şi monotonia rugăciunii, plictiseala în care cad unii creştini care părăsesc casa de rugăciune în favoarea unor activităţi casnice sau lumeşti, pur şi simplu. Privit prin prisma disciplinei personale postul între individ şi Dumnezeu poate fi mijlocul prin care devenim mai plăcuţi înaintea Lui. Nu trebuie să batem toba când postim şi nici să urmărim scopuri lumeşti cu astfel de ocazii: ţinerea siluetei, realizarea de economii alimentare, refuzuri politicoase de a participa la masa unei persoane indezirabile, şi altele. Postul este şi o eficientă armă spirituală prin care credincioşii lui Dumnezeu pot scoate mai uşor duhurile rele din cei îndrăciţi. În urma incidentului pe care ucenicii l-au avut cu exorcizarea unui copil demonizat, Domnul Isus le-a spus în Marcu 17.21: “Acest soi de draci nu iese afară decât cu rugăciune şi post. (Marc. 9.29) La 1 Cor. 7.5, apostolul Pavel cerea soţilor creştini, pentru reuşita vieţii de familie, îndeletnicirea cu post şi rugăciune. Deoarece păcatul în Eden a fost comis de primii oameni în trupul de carne e normal ca postul, prin specificul său de abţinere totală de la hrană (şi băutură uneori), să fie o armă îndreptată direct împotriva diavolului care a fost prezent şi implicat în cădere. Biserica în misiunea ce i-a fost încredinţată de Însuşi Domnul secerişului va recurge în mod sistematic la rugăciune şi post. Doctorul Luca descrie o astfel de situaţie în Fapte 13.2: “Pe când slujeau Domnului şi posteau, Duhul Sfânt a zis: Puneţi-Mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat.”” Postul ucenicilor din Antiohia Siriei arată că nu mâncarea pentru trup era prioritatea lor, ci lucrarea lui Dumnezeu. Exact aşa a spus Domnul Isus ucenicilor Săi, pe când Se afla la fântâna lui Iacov, în Samaria, şi aştepta să I se aducă ceva de mâncare: “Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis şi să împlinesc lucrarea Lui.” (Ioan 4.34) Un alt pasaj similar se găseşte în Fapte 10.9-10, unde ni se spune că apostolul Petru se afla la Iope şi, căutând un loc de rugăciune şi de post, s-a suit pe acoperişul acelei case unde fusese cazat. Era cam pe la ora amiezii. Pentru Petru nu erau atât de importante odihna şi mâncarea, ci rugăciunea şi postul care îl pregăteau pentru Cincizecimea Neamurilor din casa sutaşului roman Corneliu. La un moment dat foamea l-a doborât şi atunci a cerut ceva de mâncare. Deşi mâncarea i se pregătise Dumnezeu n-a aşteptat ca Petru să-şi potolească foamea trupească, ci l-a supus unei răpiri sufleteşti, transferându-l într-o altă dimensiune a existenţei. Aş vrea să înţelegem cât de mult l-au pregătit pe apostolul Petru rugăciunea şi postul în vederea depăşirii barierelor rasiale cu privire la mântuirea păgânilor şi a botezului cu Duhul Sfânt pentru cei mântuiţi dintre neamuri aşa cum era sutaşul roman Corneliu. În Fapte 14.23 citim, de asemenea, că Pavel şi însoţitorii săi, când rânduiau prezbiteri în fiecare biserică, după ce se rugau şi posteau, îi încredinţau în mâna Domnului. Domnul Isus înainte de a-Şi începe misiunea Sa mesianică “a fost dus de Duhul în pustiu, ca să fie ispitit de diavolul.” (Mat. 4.1) În timpul postului Său de 40 de zile, în care credem că I-a lipsit numai mâncarea, nu şi apa, Domnul a fost pregătit în condiţii cu mult mai vitrege decât ale grădinii Edenului în care primul Adam a pierdut bătălia cu şarpele. Am spus mai devreme că nu există în Biblie reglementări clare pentru practicarea postului creştin. M-am întrebat: De ce? Creştinii care sunt vii, trup şi suflet pentru lucrarea Domnului n-au nevoie de o lege biblică specială a postului. Pe ei îi învaţă lucrarea Evangheliei cum şi cât, şi când trebuie să postească. Duhul Sfânt îi ajută să ţină sus ştacheta rugăciunii şi postului. Fricoşii, necredincioşii, laşii, apaticii şi neimplicaţii în lucrarea lui Dumnezeu nu vor simţi prea mult nevoia de a posti. Dar Dumnezeul nostru din zilele în care trăim este acelaşi cu Dumnezeul apostolilor Petru şi Pavel, al evanghelistului Luca, şi al sutaşului Corneliu. “Isus Cristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci!” (Evrei 13.8) Scriitorul biblic al Epistolei către Evrei n-a simţit nevoia să scrie “Isus a fost”, ci “Isus este”. El nu numai că a făcut istoria, dar El Însuşi este Istoria. Să auzim din nou glasul Său: “Rugaţi dar pe Domnul secerişului să scoată lucrători la secerişul Lui!” Cum să facem rugăciunea fără lacrimi, fără post, fără să simţim nevoile presante ale timpului în care ne este dat să trăim? !