TEMPLUL

II Cron. 5:1 „Astfel a fost isprăvită toată lucrarea pe care a făcut-o Solomon pentru Casa Domnului Apoi a adus argintul, aurul şi toate uneltele pe care le închinase Domnului tatăl său David, si le-a pus în vistieriile Casei lui Dumnezeu."

ISTORIA TEMPLULUI.

(1) Precursorul Templului a fost cortul întâlnirii, cort pe care Israeliţii au fost instruiţi de Dumnezeu să-l construiască, în pustie, la Muntele Sinai (Ex. 25-27; 30; 36-38; 39:32-40:33). După intrarea în Ţara promisă a Canaanului, ei au păstrat locaşul sfânt mobil până în vremea împăratului Solomon, în decursul primilor ani ai domniei sale, el a însărcinat mii de oameni să ia parte la zidirea Templului Domnului (vezi I Împ. 5:13-18). În al patrulea an al domniei sale s-au pus temeliile Templului; şapte ani mai târziu acesta era isprăvit (I Împ. 6:37-38). Închinarea faţă de Domnul, în mod deosebit jertfele oferite Lui, aveau acum un loc consacrat în cetatea Ierusalimului (vezi articolul CETATEA IERUSALIMULUI, ).

(2) În perioada monarhiei, Templul a trecut prin câteva cicluri de pângărire şi restaurare. El a fost jefuit de către Sisac al Egiptului în timpul domniei împăratului
Roboam (II Cron. 12:9) şi a fost înnoit de către împăratul Aşa (II Cron. 15:8,18).După încă o perioadă de idolatrie şi declin spiritual, împăratul Ioas a reparat Casa
Domnului (II Cron. 24:4-14). Mai târziu împăratul Ahaz a luat unele din uneltele Templului, le-a trimis împăratului Asiriei ca un mijloc politic de împăciuire şi a
închis uşile Templului (II Cron. 28:21, 24). Fiul său Ezechia le-a deschis din nou, a reparat şi a curăţit Templul (II Cron. 29:1-19), numai că el avea să fie din nou
pângărit de către fiul său Manase ( II Cron. 33:1-7). Nepotul lui Manase, Iosia a fost ultimul împărat din Iuda care avea să repare Templul (II Cron. 34:1, 8-13). Idolatria a continuat printre succesorii săi şi în cele din urmă Dumnezeu a îngăduit împăratului Babilonului, Nebucadneţar, în anul 586 în. Hr. să dărâme complet Templul (II Împ. 25:13-17; II Cron. 36:18-19).

(3) Cincizeci de ani mai târziu, împăratul Cir a permis Evreilor să se întoarcă din Babilon în Palestina şi să rezidească Templul (Ezra 1:1-4). Zorobabel a condus efortul de rezidire (Ezra 3:8), depăşind opoziţia unor oameni care trăiau în acea ţară (Ezra 3:8). După o întârziere de aproximativ un deceniu, i s-a permis poporului să reia proiectul (Ezra 4:24-5:2) şi acesta a fost isprăvit şi sfinţit în anul 516 în. Hr. (Ezra 6:14-18). La începutul epocii Noului Testament, împăratul Irod a cheltuit mult timp şi mulţi bani reparând şi înfrumuseţând al doilea Templu (Ioan 2:20); acesta a fost Templul pe care Isus l-a curăţit în două împrejurări (Mat. 21:12-13; Ioan 2:13-21). în anul 70 d. Hr., însă, după numeroase răzvrătiri ale Evreilor împotriva autorităţilor romane, Templul împreună cu toată cetatea Ierusalimului au fost iarăşi nimicite şi făcute de nelocuit.

SEMNIFICAŢIA TEMPLULUI PENTRU ISRAELIŢI, în multe privinţe Templul avea aceeaşi semnificaţie pentru Israeliţi ca şi cea a Ierusalimului (vezi articolul CETATEA IERUSALIMULUI, ).

(1) El simboliza prezenţa şi ocrotirea Domnului Dumnezeu în mijlocul poporului Său (comp. cu Ex. 25:8; 29:43-46). Când Templul a fost sfinţit, Dumnezeu S-a pogorât din cer, l-a umplut cu slava Sa (II Cron. 7:1-2; comp. cu Ex. 40:34-38) şi a promis să aşeze acolo Numele Său (II Cron. 20,33). Astfel, când poporul lui Dumnezeu dorea să se roage Domnului, ei trebuiau s-o facă stând cu faţa spre Tem­plu (II Cron. 6:24, 26, 29, 32) ştiind că Dumnezeu îi va auzi „din locaşul Lui (Ps. 18:6).

(2) Templul reprezenta de asemenea răscumpărarea de către Dumnezeu a poporului Său. Existau două importante activităţi care aveau loc acolo: jertfele zilnice pentru păcat pe altarul de aramă şi Ziua Ispăşirii, când marele preot intra în Locul prea sfânt ca să stropească cu sânge spre capacul ispăşirii al chivotului, în vederea ispăşirii păcatelor poporului (comp. cu Lev. 16; I Împ. 8:6-9). Prin aceste ritualuri de la Templu, Israeliţilor li se reamintea natura preţioasă a răscumpărării lor şi a împăcării cu Dumnezeu.

(3) Niciodată în istoria poporului nu a avut Dumnezeu mai mult de un locaş sfânt sau Templu. Aceasta a demonstrat faptul că există numai un singur Dumnezeu Domnul Dumnezeul legământului Israeliţilor.

(4) Totuşi, Templul nu avea garanţia absolută a prezenţei lui Dumnezeu. El simboliza prezenta lui Dumnezeu numai atât cât poporul respingea orice alţi dumnezei şi asculta de legea sfântă a lui Dumnezeu. Mica, de exemplu, a mustrat căpeteniile poporului lui Dumnezeu din cauza violenţei şi materialismului lor în timp ce ei se simţeau asiguraţi că nici un rău n-ar putea să li se întâmple atât cât ei aveau simbolul prezenţei lui Dumnezeu printre ei (Mica 3:9-11). El a proorocit că Dumnezeu le va da o lecţie prin nimicirea Ierusalimului împreună cu Templul lui. Mai târziu Ieremia atrăgea atenţia naţiunii idolatre a lui Iuda în legătură cu amăgitoarea consolare a lor prin repetarea permanentă a cuvintelor „Acesta este Templul Domnului, Templul Domnului, Templul Domnului" (Ier. 7:2-4, 8-12). Din cauza felului lor de viaţă nelegiuit, Dumnezeu va nimici simbolul prezenţei Sale -Templul (Ier. 7:14-15); El chiar i-a si spus lui Ieremia că este zadarnic ca el să se roage pentru poporul lui Iuda, fiindcă Domnul nu-l va asculta (Ier. 7:16). Singura lor nădejde era să-şi îndrepte căile şi faptele (Ier. 7:5-7).

SEMNIFICAŢIA TEMPLULUI PENTRU BISERICA CREŞTINă. Rolul Templului în N.T. trebuie să fie înţeles pe fondul a ceea ce simboliza Templul în V.T.

(1) Isus Însuşi, la fel ca şi proorocii V.T., a criticat întrebuinţarea greşită a Templului. Prima (Ioan 2:13-17) şi ultima din marile Sale acţiuni publice (Mat. 21:12-13) au fost curăţirea Templului de cei care distrugeau adevăratul lui scop spiritual (vezi Luca 19:45, nota). El a continuat prezicând ziua când Templul va fi nimicit complet (Mat. 24:1-2; Marcu 13:1-2; Luca 21:5-6).

(2) Membrii Bisericii primare din Ierusalim luau frecvent parte la rugăciune în Templu (Fapte 2:46; 3:1; 5:21, 42). Ei făceau aceasta din obişnuinţă, ştiind totuşi
foarte bine că acesta nu era singurul loc unde cineva putea să se roage Domnului (vezi Fapte 4:23-31). Ştefan, şi mai târziu Pavel, au mărturisit că prezenţa lui Dumnezeu nu putea fi limitată la un templu făcut de mâini omeneşti (Fapte 7:48-50; 17:24).

(3) Centrul de închinare pentru creştini se transferă de la Templu la Isus Hristos Însuşi. El, nu Templul, reprezintă acum prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său. El este Cuvântul lui Dumnezeu făcut trup (Ioan 1:14) şi în El locuieşte toată plinătatea Dumnezeirii (Col. 2:9). Isus merge atât de departe încât Se numeşte pe Sine Templu (Ioan 2:19-22); prin jertfa Sa pe cruce El a împlinit toate jertfele care aveau loc în Templu (comp. cu Evr. 9:1-10:18). Să observăm de asemenea şi faptul că în convorbirea Sa cu femeia Samariteancă, Isus a afirmat că închinarea va putea să aibă loc nu într-o clădire anumită ci „în duh şi în adevăr", adică, în orice loc unde oamenii cred în mod neprefăcut în adevărul Cuvântului lui Dumnezeu şi primesc Duhul lui Dumnezeu prin Hristos (vezi Ioan 4:23, ).

(4) De când Isus Hristos întruchipează semnificaţia Templului şi de când Biserica este trupul Său (Rom. 12:5; I Cor. 12:12-27; Efes. 1:22-23; Col. 1:18), Biserica a fost desemnată ca „Templul lui Dumnezeu" în care locuiesc Hristos şi Duhul Său (I Cor. 3:16; II Cor. 6:16; comp. cu Efes. 2:21-22). Prin Duhul Său, Hristos trăieşte în Biserica Sa şi cere trupului Său să fie sfânt. La fel cum în V.T. Dumnezeu nu tolera pângărirea Templului Său, tot aşa El avertizează că va nimici pe oricine care pângăreşte Biserica Sa (I Cor. 3:16, 17; cu privire la modurile în care oamenii corup şi pângăresc Biserica).

(5) Duhul Sfânt nu trăieşte numai în Biserică, ci şi în credinciosul individual ca templu al Său (I Cor. 6:19). Pentru acest motiv Pavel avertizează în mod hotărât
împotriva oricărei pângăriri a trupului omenesc prin imoralitate sau necurăţie (vezi I Cor. 6:18-19, ).

(6) În sfârşit, să reţinem că nu este nevoie de un Templu în Noul Ierusalim (Apoc. 21:22). Motivul pentru aceasta este limpede: deoarece Templul era numai un simbol al prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său şi nu realitatea deplină, nu este necesar nici un Templu atunci când Dumnezeu şi Mielul trăiesc printre ei: „Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, ca şi Mielul sunt Templul ei" (Apoc. 21:22).