Kobe, 17 ianuarie 1995

În nouă secunde s-a prăbuşit o lume

Oraşul japonez Kobe era considerat un oraş model. Dar a venit dimineaţa zilei de 17 ianuarie. Mai erau 14 minute până la ora şase, când două cutremure de pământ - unul cu o durată de cinci secunde, celălalt de patru - au distrus metropola comercială. Peste 5000 de oameni şi-au pierdut viaţa sub ruine, 260.000 au fost răniţi şi nenumăraţi alţii au rămas fără nimic. Cutremurul spulberase o iluzie.

În oraşul Kobe, situat în centrul Japoniei, străzile şi liniile ferate treceau drept rezistente la cutremur. Fuseseră calculate cu ajutorul computerului şi construite cu mare atenţie. Oamenii se simţeau în siguranţă, cu totul altfel decât compatrioţii lor din Tokio. Acolo, ca şi la Yokohama, cutremurul din 1923, când au murit 140 000 de oameni, mai este şi acum prezent în memoria locuitorilor.

Totuşi, din 17 ianuarie în Kobe toate lucrurile s-au schimbat. Infrastructura a fost distrusă într-o clipă. Apa, curentul electric, gazul, telefonul, traficul - nimic nu mai funcţiona. Săptămâni întregi metropola a zăcut în ruine.

Kobe şi majoritatea celor 1,4 milioane de locuitori ai săi se află într-o stare de şoc. O explozie de energie imprevizibilă şi de necontrolat a curmat fulgerător orice plan omenesc.

În urma infernului de nouă secunde, oamenii din Kobe şi împrejurimi au înţeles definitiv un lucru: nu există nici un loc sigur. Nu rezistă nici măcar străzile proiectate pe computer, nici măcar acoperişul de deasupra capului şi nici podeaua de sub picioare nu sunt sigure. În Kobe a fost spulberată o iluzie. Nimeni nu mai vorbeşte de căi ferate şi străzi sigure. Fiecare ştie că este posibil să piardă totul de pe o zi pe alta, rămânând sărac lipit şi fără vreun acoperiş deasupra capului.

Catastrofei exterioare i-a urmat criza lăuntrică. Manageri şi proprietari de firme şi-au văzut distrusă munca lor de-o viaţă. Ceea ce ei consideraseră că ridicaseră trainic, se prăbuşise ca un castel din cărţi de joc, distrus de o putere superioară. Mulţi stăteau neputincioşi în faţa neantului. Existau cazuri de sinucideri şi crescuse rata infarcturilor.

Totuşi există oameni în Kobe care îşi explică într-un mod diferit viaţa lor, viaţă al cărei conţinut nu este ancorat în lucrurile vizibile, ci în cele invizibile - în credinţa în Isus Cristos. Cum au trăit aceştia catastrofa?

Iată de exemplu familia Morishima. Clădirile de jur-împrejurul casei lor sunt distruse. Locuinţa lor mai stă în picioare, totuşi interiorul a fost puternic afectat. Au trăit mult timp fără apă, gaz şi curent. "Ni se părea că venise sfârşitul lumii", povesteau ei, "totul se clătina încoace şi încolo." Ce-au făcut ei în acele clipe - au urlat sau au luat-o la fugă? "Ne-am rugat împreună cu copiii", povesteşte Morishima tatăl. "Ne-am plecat înaintea lui Dumnezeu. Ca niciodată până atunci ne-am recunoscut împreună, ca familie, greşelile. Ne-am pocăit şi am simţit prezenţa lui Dumnezeu."

Abordându-l în gospodăria ruinată, Saburo Morishima, în vârstă de 51 de ani, ne-a răspuns cu un verset din Biblie, din cartea lui Iov: "Domnul a dat şi Domnul a luat! Binecuvântat fie Numele Domnului!" Apoi a completat râzând: "Acum e vremea aruncatului! Ceea ce nu ne mai trebuie neapărat, este aruncat."

Nici soţia sa Kuniko nu se află sub şocul cutremurului. Dimpotrivă, ea mărturiseşte: "Am primit mult. Niciodată înainte n-am fost atât de uniţi ca şi familie. Totul este să te încrezi în Domnul. Am pierdut mult, însă am fost copleşiţi cu multă bucurie. Putem să luăm totul din mâna lui Dumnezeu."

Ca explicaţie pentru atitudinea ei, Kuniko citează din Epistola către romani, capitolul 11, versetul 36: "Din El, prin El şi pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci."

Creştinii din Kobe n-au fost feriţi de pagube materiale. Sala unei comunităţi, închiriată cu mulţi ani în urmă şi în care se strângeau în mod regulat peste 250 de oameni, s-a prăbuşit în întregime. Multe case au fost distruse. Creştinii s-au ajutat unii pe alţii după posibilităţi şi i-au adăpostit pe fraţii lor rămaşi fără adăpost.

Familia Watanabe locuieşte în Port Island, o insulă artificială. Toate podurile de legătură cu uscatul s-au prăbuşit. Susumu Watanabe, de 54 de ani, accentuează că fusese foarte mândru de oraş. Pentru el un cutremur era de neimaginat în această regiune, însă a venit. Simţind întreaga neputinţă omenească, şi-a amintit în acele clipe de groază de un verset biblic: "Căci dacă trăim, pentru Domnul trăim; şi dacă murim, pentru Domnul murim. Deci, fie că trăim, fie că murim, noi suntem ai Domnului" (Romani 14:8).

Cu siguranţa fermă de a sta, până dincolo de moarte, în mâna lui Dumnezeu, aceşti oameni au trăit catastrofa într-o linişte incredibilă. S-au rugat pentru membrii familiei, care încă nu acceptaseră în inimile lor mesajul despre harul mântuitor al lui Dumnezeu.

În zona oraşului cea mai afectată de seism, locuia Ishibashi Kimiko, o văduvă cu doi copii. Un şifonier imens se prăbuşise peste pian. Dedesubt se ascunseseră, protejaţi într-un mod minunat, cei doi copilaşi! Doamna Kimiko şi copiii ei au fost preluaţi de familia Yamashina.

Katsuo Yamashina, în vârstă de 42 de ani, se urcase imediat după cutremur pe motocicletă, pentru a se interesa în oraş de cunoscuţii din comunitatea sa creştină. Imaginea oraşului distrus l-a zguduit. Pentru el era evident că Dumnezeu vorbise în felul acela. El vrea să dăruiască înnoire lăuntrică, pocăinţă, pentru a putea binecuvânta din nou.

La câteva zile de la cutremur, Yamashina şi alte 50 de persoane din comunitatea sa s-au adunat laolaltă - oare pentru a jeli, pentru a se plânge? Am putea scutura neîncrezători din cap, dar ei s-au strâns pentru a-l mulţumi lui Dumnezeu. Şi între ei nevoile materiale erau destul de mari; totuşi, în mijlocul dezastrului, au mărturisit că şi-au dat seama că, într-adevăr, Cuvântul lui Dumnezeu a fost şi este ajutorul esenţial, mai important decât pâinea şi apa.

În cadrul discuţiilor purtate, s-a cristalizat o constatare care explică şi motivaţia deosebită cu care aceşti creştini japonezi îşi trăiesc credinţa: "Noi n-am fost ocrotiţi fiindcă-i aparţinem Domnului, ci fiindcă abia de acum înainte El vrea să ne folosească şi mai mult."

Numele "Kobe" înseamnă "Uşa către Dumnezeu". Oare Dumnezeu prin acest cutremur a închis sau a deschis această uşă? În orice caz, seismul n-a dărâmat numai case, ci şi modele greşite de gândire. Credinţa în siguranţa creată prin forţe proprii, prin bani şi muncă, s-a dovedit a fi o amăgire, în catastrofă s-a aflat şi şansa unei treziri şi întoarceri către Dumnezeul cel viu. În situaţia aceasta de criză se aude chemarea Aceluia care a spus despre Sine: "Eu sunt Uşa. Dacă intră cineva prin Mine, va fi mântuit" (Ioan 10:9).

Rolf Höneisen