• Sufletul este icoana noastră de taină conştientizată şi eternizată, prototipul, modelul interactiv, temporar colocatar dar independent de trup. Sufletul se foloseşte de trup precum o pasăre de cuib să ouă, să scoată pui, să se adăpostească o primvară, o vară, iar când vine toamna şi pe timpul iernii să plece în ţările calde.
• Sufletul este precum un pod peste o prăpastie adâncă și fără de margini. Un pod unește dar totodată separă cele două maluri pe care este așezat: un mal în lumea aceasta, celălalt în lumea care va să vină. Pentru că leagă cele două lumi ca o ancoră avem de multe ori intuiția, presimțirea, conștiința continuității propriilor vieți, senzația că suntem pe drum dar că nu am ajuns încă unde trebuie să ajungem. Sufletul ne ține conștiința trează, alertă, că dedesubt în substraturile mistice ale ființei există o prăpastie care fără de saltul înălțării și al învierii sufletului pare de netrecut. Sufletul este direcția, drumul cu sens unic din viață, prin labirintul morții, înapoi la viață și lumină.
• Sufletul este realitatea noastră lăuntrică, oglindă între oglinzi care pot reflecta identitatea, conturul formelor, a trupului, dar care nu pot conține procesul, esența, întreg adevărul în plinătatea, viabilitatea acestuia. Ne putem vedea mai bine sufletele, nu numai trupurile, atunci când ne redeșteptăm spiritual, când ni se ia vặlul aparenţei de pe ochi, când ne naștem din nou din duh.
• Sufletul este spiritual, invizibil, imaterial, serafic. Contrar percepției și paradoxal, dar partea invizibilă, nevăzută, imaterială a ceea ce există nu este mai puțin reală, mai puțin perenă decât partea materială, vizibilă, supusă legilor fizicii și ale proceselor naturale. Intelectul, conștiința, voința, respirația, sunt reale deși nu se văd.
• Sufletul este acea voce discretă, intimă, subtilă, pe care numai Dumnezeu o poate auzi. El ne-a lăsat acest mijloc tainic de comuniune și comunicare personală și directă pentru a ne putea asculta atunci când suntem la mare nevoie, când Îl chemăm cu inima smerită în rugăciune. Iar dacă ni se pare că Dumnezeu nu ne aude trebuie poate să schimbăm tonul, să vorbim mai încet. Poate să ne rugăm în cât mai puține cuvinte, poate să ne rugăm fără cuvinte, să-L putem auzi pe Dumnezeu în liniște. Dumnezeu care este prezent pretutindenea poate auzi și înregistra chiar și cele mai tainice și subtile momente de liniște sufletească.
• Orice suflet care este viu spiritual, care-l caută pe Dumnezeu, intră în relație spirituală, nevazută, cu Duhul Sfânt, și astfel fiind ancorat la Corabia Mântuirii, chiar dacă trupul se stinge, nimic nu poate desface legătura tainică, quantică, frânghia de lumină a spiritului dintre Dumnezeu și suflet. Orice suflet însetat spiritual nu moare fiind suflarea lui Dumnezeu peste țărână, totuși agonizeză o vreme în trup trăind acea stare a celei de-a doua morți, a “morții eterne a sufletului nemuritor”.
• Sufletul nu poate sta veșnic separat de trup deoarece ontologic sufletul și trupul au fost create împreună și în același timp, sunt și rămân legate unul de altul cu un păienjeniș de forțe, energii și relații subtile, de natură divină, pe care puterea disruptivă a morții nu le poate amputa definitiv. Dar în procesul de transfigurare a persoanei umane separarea temporară și aparentă prin moarte devine soteriologic necesară pentru faptul că prin reunire, prin înviere, și sufletul și trupul sunt ridicate din condiția originală, naturală, la o condiție și relație superioară, aceea a existenței durabile, perene, în prezența și lumina duhului sfânt.
• Despărțirea trupului de suflet prin moarte este temporară, regretabilă și dureroasă omenește fiindcă suntem ființe sensibile și inteligibile, cu imaginație și conștiinta finalității și a fatalității morții. Aceasta despărțire este însă necesară și parte a planului divin de salvare, pentru o nouă orientare, structurare și remodelare spirituală, pentru o nouă racordare a legaturilor intrinseci, a unității care există între suflet și trup. Astfel înnoite și redirecționate spiritual, dotate cu energiile harului divin, trupul și sufletul devin incoruptibile și capabile să moștenească împaratia veșnică a lui Dumnezeu.
• La învierea lumii, sufletele noastre se vor întoarce la trupuri precum păsările migratoare la cuiburile lor după o iarnă lungă și tristă.
• După credința multora, după moartea trupului sufletele plutesc prin cer precum meteorii. Odată rupte de legea naturii, de lumea acestea, sufletele vor intra sub forța de graviație și de atracție a unei alte lumi, a unei alte realități, perene, durabile.
• Iisus a fost câteodată obosit, dar pentru a sfinți truda noastră, de a o face mai acceptabilă; a fost flămând pentru a ne face pe noi mai sătui, pentru a binecuvanta pâinea noastră cea spre ființă; a plâns, dar pentru a transforma lacrimile noastre de suferință și pocăință în lacrimi de bucurie și sfințenie. Jertfa Sa a fost rod al iubirii dumnezeiești pentru noi, cei mai mici frați ai săi.
• Învierea pascală a omului este totuși alta decât eternitatea lui Dumnezeu. Timpul pascal omenesc, deși nesfârșit nu este creator al unei lumi și a unui spațiu în afara lui Dumnezeu. Este transcendentă, ieșire din contingența timpului și a spațiului. Numai Dumnezeu poate crea peren, distruge și învia lumea, adică în ultimă instanță are puterea să facă și să refacă oala de lut, ulciorul, lucrarea mâinilor Sale.
• Liniștea sufletească atât de dorită este însă o realitate greu de îndurat pentru omul obișnuit cu neliniștea. Omul se simte precum o corabie mânată de vânt și îi este greu să se oprească măcar câteva clipe din cursul nestăvilit al timpului. Iar când ne oprim, atunci avalanșa trecutului năvălește peste noi și ne înconjoară de parcă ne-ar urmări pentru o trădare.
• Omul nu are suflet, mai degrabă este suflet, suflare a lui Dumnezeu. Dumnezeu l-a creat pe om suflet viu. Iar când omul a alunecat, căzând în păcatul de moarte, și-a trimis pe unicul său Fiu care a plătit cu propria viață pentru salvarea sufletului omenesc. Dumnezeu l-a binecuvânt pe om cu darul cel mai de preț și tot El a plătit un preț mare pentru răscumpărare. Și fiindcă sufletul nu este de fapt al nostru ci al lui Dumnezeu, nu avem deci dreptul să-l vindem. Iar dacă sufletul ar fi al nostru, și l-am vinde noi n-am rămâne de fapt cu nimic. N-ar avea cine să se bucure chiar dacă am primi ca preț toată lumea, fiindcă în ultimă instanță nici n-am mai exista. Un om fără de suflet nu mai este om, ființă creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Iar un suflet pierdut și nerăscumpărat este pierdut pentru totdeauna.
• Când se desparte de trup sufletul transcende timpul, spațiul, legile naturii și ale gravitației și se umple cu lumină din oceanul de mir dumnezeisc. Ca o amforă golită de lutul pământesc, sufletul păstrează forma trupului care astfel se umple cu mirul divin.
• Sufletul este adevărata noastră identitate, eul care ne definește ca persoană, ca entitate aparte, deși uniți prin miriade de tentacole și legături cu trupul, cu mediul înconjurător, cu dimensiunile transcendentale și serafice ale realității. Fără de aripile de lumină ale sufletului trupul s-ar prăbuși în țărână. Sufletul posedă valori și valențe transcedentale, perene, celeste. De aceea sufletul caută lumină și fiindcă este lumină nu poate rămâne cu trupul veșnic în umbra morții. Sufletul se ridică la ceruri de unde a venit, și prin înviere ne reconectează cu sursa primară, cu lumina sfântă a lui Dumnezeu.
• În viața din lumea aceasta suntem un amalgam; parte muritori, parte nemuritori; parte înger, parte fiară; parte sfințenie, parte demonic; parte materie și parte duh; parte trup și parte suflet. Un câmp invizibil de luptă și numai la asfințit putem ști cine a învins în noi. De obicei învinge partea căreia prin liberă voință i ne dedicăm. Sufletul este solul care se desprinde de trup și zboară precum un înger până la tronul lui Dumnezeu să-i ducă vestea care parte din noi a învins.
• Dacă Iisus ar fi crezut doar în „nemurirea sufletului” și nu și în înviere, Iisus ar fi murit liniștit și împăcat cu soarta precum fericitul Socrate. De ce se putea teme știind că sufletul este oricum nemuritor? Nu L-ar mai fi rugat pe Tatal să treacă de la El, dacă era o altă alternativă, potirul suferinței și al morții, nu le-ar mai fi cerut insistent apostolilor sa vegheze ca El să nu rămână singur când se apropia clipa fatală a confruntării cu moartea, n-ar mai fi strigat în disperare pe cruce „Eli, Eli, mama sabactani” (Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?). Numai că trăind și murind cu speranța învierii din morți, Iisus a Înviat, pe când sufletul lui Socrate își continuă somnul de veci.
Copyright © 2017 Marin Mihalache
