Cine poartă răspunderea: ei sau noi?

   Păcătoşii merg pe calea largă, care duce la pierzare, la iadul veşnic. Domnul ne-a însărcinat să le ducem Vestea Bună, să le spunem să lase calea păcatului şi să se întoarcă la Domnul, care va avea milă de ei. El este gata să le ierte tot trecutul, vrea şi are puterea să le schimbe viaţa prin Duhul Sfânt şi apoi să-i conducă în măreţele splendori ale veşniciei. Când a fost pe pământ, Domnul Isus a stabilit doar două condiţii pentru aceasta. El a zis: "Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie" . El a murit în locul tuturor păcătoşilor, ca Dumnezeu Tatăl să rămână un Dumnezeu drept, şi totuşi să ne poată ierta. Ce simplă e primirea mântuirii! Şi ce minunat Mântuitor avem!

   Binecuvântat să fie Dumnezeu care ne-a dat mare har! Şi ne bucurăm nespus să ştim că suntem copiii Dumnezeului Preaînalt. Niciodată nu-I vom putea mulţumi îndeajuns. E adevărat că nu ne-a luat El îndată după mântuire ci ne-a lăsat aici să putem spune altora despre mântuirea Sa cea mare. Deci, purtăm în mâinile noastre tremurânde actul graţierii păcătoşilor şi răspundem de soarta lor veşnică.

   În jurul noastru sunt unii păcătoşi care au primit mântuirea. Noi ne-am făcut datoria, le-am spus vestea Evangheliei, le-am făcut cunoscută glorioasa Jertfă a Domnului Isus, am căutat să-i încredinţăm că Evanghelia e vrednică de crezare, că ei o pot verifica în experienţa lor. Ei erau sub povara păcatelor. Trecutul îi neliniştea, iar viitorul îi îngrozea. Aceştia s-au bucurat ascultând vestea bună. El şi-au plâns păcatele lor, au părăsit calea rea cu toate minciunile, cu plăceri, cu pofte, cu toată stricăciune, s-au întors la Dumnezeu şi au crezut în sângele ispăşitor, care i-a scăpat de mânia viitoare. Azi trăiesc o altă viaţă, viaţa de copii ai Domnului, bucuria le-a umplut inima, iar Duhul Sfânt îi ajută să le spună altora despre dragostea lui Dumnezeu. Ce schimbare uimitoare e în viaţa acestora! Din copii ai Diavolului, au devenit copii ai Dumnezeului Preasfânt. Azi nu-L mai blesteamă, ci Îl glorifică prin vorbire, rugăciuni şi cântare. Aceştia intensifică mult bucuria noastră. Ei sunt roada suferinţelor Domnului Isus şi rezultatul ascultării noastre de Domnul în vestirea Evangheliei.

   Dar sunt unii cărora le-am spus, şi ei n-au fost gata să creadă. Ei continuă pe calea largă. Le place păcatul şi nu vor să se despartă de el. Prin necredinţă, Diavolul îi ţine robi şi vrea neapărat ca prin plăceri, prin dans, prin paharul de băutură, prin desfrâu, să-i ducă la pierzare, aşa cum ţăranul cu câteva bobiţe îşi duce porcul la abator. Şi unii sunt chiar copii de-ai fraţilor!  Ce durere adâncă au părinţii lor! Cât se roagă, cât plâng pentru ei! Dar ei au inima împietrită şi nu vor să se întoarcă la Dumnezeu. Noi nu-i putem forţa să se pocăiască, dar nici nu-i abandonăm, ci ne rugăm Domnului să-i trezească, să-i zdrobească, ca să-i oprească din calea lor spre grozavele chinuri ale iadului. George Muller, marele bărbat al rugăciunii, a avut doi prieteni pentru care s-a rugat 53 de ani, şi în cele din urmă, oamenii s-au pocăit. Dacă nu vor şi nu vor, faţă de ei, noi ne-am împlinit însărcinarea, suntem curaţi de sângele lor. Ei vor muri în ticăloşeniile lor. Ei vor răspunde în ziua cea mare a judecăţii pentru toată neascultarea lor.

   Apoi mai sunt unii cărora nu le-am spus. Am copilărit cu ei la şcoală, am alergat cu ei la sport, ne-au fost prieteni, dar am plecat de acolo şi nu le-am mărturisit nimic despre viaţa nouă pe care am ajuns să o cunoaştem prin Evanghelie şi să o experimnentăm în fiecare zi. Faţă de aceştia purtăm o mare răspundere. Dar azi suntem departe de ei. Oare vom rămâne nepăsători faţă de sufletul lor? La atacul dat de terorişti la 11 septembrie 2001, la New York, unii au căutat prin fum şi foc să-şi salveze prietenii sau colegii de lucru. Ce facem noi? Nu ne doare de soarta lor veşnică? Noi ştim ce îi aşteaptă pe toţi cei ce merg pe calea largă şi nu se pocăiesc de păcatele lor, că ajung în chinul veşnic. Noi ştim că ei pot fi salvaţi. Ştim că Dumnezeu vrea mântuirea lor, dar vrem şi noi aceasta? Noi răspundem de sufletul lor. "Răul acela va muri în păcatele lui, dar sângele lui îl voi cere din mâna ta" - a spus Domnul. Nu te tulbură această răspundere? Vei da socoteală în faţa lui Dumnezeu!

   Poate te întrebi: "Dar ce pot face?" Sunt două lucruri pe care le poţi face: întâi, să mergi tu personal şi să le spui despre dragostea lui Dumnezeu sau să le scrii câte o scrisoare, să le trimiţi o casetă, un disc, un tractat, un Nou Testament; în al doilea rând, poţi să rogi pe cineva să merargă în locul tău şi să le vestească Evanghelia, ca să poată fi scăpaţi de osânda veşnică, şi primind dragostea lui Dumnezeu, să fie mântuiţi. Eşti tu gata să rupi din banii tăi pentru această lucrare? La societatea noastră misionară "România pentru Cristos" avem mulţi fraţi de aici care sponsorizează integral pe cineva de acolo să facă lucrarea în localitatea lor.

   Într-o localitate au rămas doar nişte surori bătrâne. Tinerii s-au căsătorit în alte părţi, bătrânii au murit şi nu mai era cine să le Vestească Evanghelia. Aveau casa lor de rugăciune, dar urma să-i închidă uşa. S-a găsit un frate bătrân, care să jertfească din banii lui pentru ca un alt frate să vină acolo să lucreze. În urma lucrării au avut loc câteva botezuri, iar azi lucrarea propăşeşte. Fă şi tu aşa!

   Nu uita însă că şi atunci ţie îţi rămâne mereu sarcina să te rogi pentru ei. Să lucrezi de la distanţă prin Dumnezeu. Rugăciunea este artileria grea care bate de la distanţă şi ajută înaintarea. Nimic nu e prea mult pentru ca păcătoşii să fie salvaţi. Dumnezeu a făcut Jertfa Supremă. Se cere însă o dragoste fierbinte de cei păcătoşi şi o stăruitoare ascultare de binecuvântatul nostru Mântuitor. Atunci se petrece minunea mântuirii multor suflete. Împlineşte-ţi răspunderea şi fii părtaş la această glorioasă lucrare, iar Dumnezeu te va face părtaş la răsplătirea Sa veşnică.