Chipul lui Dumnezeu

   George Buttrick, fost capelan la Harvard, îşi aduce aminte cum veneau studenţii în biroul său, se trânteau pe scaun şi declarau: "Eu nu cred în Dumnezeu." Buttrick le dădea această replică dezarmantă: "Ia-o uşurel şi spune-mi şi mie în care Dumnezeu nu crezi. Poate că nici eu nu cred în Dumnezeul acela." Apoi le vorbea despre Isus, cel mai bun remediu împotriva oricărei idei preconcepute despre Dumnezeu.

   Cărţile de teologie au tendinţa de a-L defini pe Dumnezeu prin ceea ce nu este: Dumnezeu este nemuritor, invizibil, infinit. Dar cum ar suna o descriere pozitivă a lui Dumnezeu? Isus răspunde la aceste întrebări foarte importante pentru creştini. Apostolul Pavel L-a numit pe Isus, cu îndrăzneală: "...chipul Dumnezeului Celui nevăzut". Isus a fost oglindirea fidelă a lui Dumnezeu: "Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El..."

   Într-un cuvânt, Dumnezeu este asemenea lui Hristos. Isus ne prezintă un Dumnezeu în carne şi oase pe care Îl putem primi sau respinge. Îl putem iubi sau ignora. În acest mod vizibil, la scară umană, putem discerne mai clar trăsăturile lui Dumnezeu.

   Trebuie să recunosc că Isus cel întrupat a corectat multe dintre ideile rigide şi greu de acceptat pe care le aveam legate de Dumnezeu. De ce sunt creştin?, mă întreb uneori; să fiu sincer, motivele se reduc la două: 1. lipsa unor alternative mai bune; 2. Isus. Cu o minte strălucitoare, inflexibil, blând, creativ, subtil, invincibil, paradoxal de umil - Isus face faţă oricărui examen la care este supus. Pe El Îl vreau ca Dumnezeu al meu!

   Martin Luther i-a încurajat pe studenţii lui să fugă de Dumnezeul cel ascuns şi să alerge la Hristos; acum ştiu de ce. Dacă mă uit printr-o lupă la o pictură miniaturală, punctul din centrul imaginii se distinge clar, în timp ce spre margini se distorsionează. Pentru mine, Isus, a devenit punctul focal. Când fac speculaţii pe marginea unor subiecte ca problema durerii sau a providenţei în opoziţie cu liberul arbitru, totul devine neclar. Dar dacă privesc la Isus, la felul cum a tratat oamenii în durere, la îndemnurile Lui de a ne implica de bunăvoie, cu toată inima în ceea ce facem, imaginea se clarifică din nou. Într-o stare de apatie spirituală îmi pun întrebări de genul: "La ce bun să te rogi dacă Dumnezeu ştie totul?" Isus însă descurajează astfel de întrebări: El S-a rugat, trebuie să ne rugăm şi noi.

   Cât timp am lucrat la Biblia studentului, am petrecut mai mulţi ani cufundat în studiul Vechiului Testament. Datorită acestei hrăniri consecvente cu vechiul legământ, mi-am însuşit atitudinea evreului ortodox. Vechiul Testament subliniază marea prăpastie dintre Dumnezeu şi om. Dumnezeu este absolut, omnipotent, transcedent, de aceea cel mai mic contact direct al omului cu El îl pune pe primul în pericol. Regulile de închinare din cartea Leviticului îmi aduc aminte de un manual de instrucţiuni de folosire a materialelor radioactive. Aduceţi numai miei fără cusur la Cortul Întâlnirii. Nu atingeţi Chivotul. Fumul să acopere permanent Chivotul. Cine se va uita la Chivot va muri. Nimeni nu are voie să intre în Sfânta Sfintelor, cu excepţia Marelui Preot în singura zi din an permisă. În ziua aceea, de Yom Kippur, legaţi-i o o frânghie de gleznă şi un clopoţel ca să-l puteţi trage afară în caz că face o greşeală şi moare.

   Ucenicii lui Isus au crescut în acest mediu, în care nu se pronunţa niciodată Numele lui Dumnezeu, împlinind complicatul ritual al curăţirii, urmând cerinţele legii mozaice. Erau încredinţaţi asemenea adepţilor multor alte religii ale vremii, că închinarea cere sacrificiu: ceva trebuia să moară. Dumnezeul lor le-a interzis sacrificiul uman, astfel că, în ziua praznicului, Ierusalimul era plin de mugete şi zbierătele unui sfert de milion de animale destinate altarului de la Templu. Gălăgia şi mirosul animalelor sacrificate le aduceau necontenit aminte de marea prăpastie dintre Dumnezeu şi ei.

   Am lucrat atât de mult pe Vechiul Testament încât, într-o zi, când am trecut la Faptele Apostolilor, contrastul m-a cutremurat. De-astă dată, urmaşii lui Dumnezeu, cei mai mulţi dintre ei evrei autentici, se întâlneau în case particulare, cântau imnuri şi I se adresau lui Dumnezeu cu apelativul familiar Ava. Unde era frica şi ceremonialul plin de solemnitate cerut a fi respectat de către oricine îndrăznea să se apropie de mysterium tremendum? Nimeni nu mai aducea animale la sacrificat; moartea nu mai făcea parte din închinare, cu excepţia momentului solemn în care frângeau pâinea şi beau vinul împreună, meditând la jertfa adusă de Isus o dată pentru totdeauna.

   Astfel, Isus a produs schimbări profunde în modul în care Îl înţelegem pe Dumnezeu. În esenţă, ni L-a adus pe Dumnezeu aproape. Evreilor care cunoşteau un Dumnezeu distant, abstract, Isus le-a adus mesajul că lui Dumnezeu Îi pasă de iarba de pe câmp, hrăneşte vrăbiile, ştie câte fire de păr avem în cap. Pentru evreii care nu îndrăzneau să pronunţe Numele lui Dumnezeu, Isus a introdus cuvântul aramaic de o surprinzătoare intimitate: "AVA!". Era un termen familiar care exprimă afecţiunile în familie, un fel de diminutiv de genul "tati", unul dintre primele cuvinte articulate de copii. Înainte de Isus, nimănui nu i-ar fi trecut prin cap să coreleze un astfel de cuvânt cu Iahve, Dumnezeul Suveran al universului. După El, a devenit un termen obişnuit de adresare, chiar şi în adunările de limbă greacă; imitându-L pe Isus, au împrumutat cuvântul străin pentru a-şi exprima intimitatea în care se aflau cu Tatăl.

   Noi, cei din epoca modernă, trăim această intimitate nouă de atât de mult timp, încât ni se pare normală. Îi cântăm lui Dumnezeu refrene cunoscute şi stăm de vorbă cu El în rugăciuni neprotocolare. Pentru noi, jertfa este un concept primitiv. Uităm prea uşor ce preţ a plătit Isus pentru a câştiga pentru noi toţi - oameni simpli, nu preoţi - accesul liber în prezenţa lui Dumnezeu- Îl cunoaştem pe Dumnezeu ca Ava, Tatăl iubitor, doar datorită lui Isus. (fragment)