SCRISOAREA II

Nu am mai mare bucurie decât să aflu că-ţi dăruieşti vremea cu grija celui care i-a cântărit bine valoarea. Ai înţeles că timpul este cel mai mare bun care ni s-a dat şi într-un fel, lui îi datorăm atât cele materiale, cât şi cele care ţin de ordinea superioară, adică bunurile duhovniceşti, aşa că pe bună dreptate se spune că cine pierde timpul, acceptă, de fapt, să piardă totul. Dar paradoxul este că de cele mai multe ori, timpul ne este aşa de lesne furat, fără ca cineva să se fi gândit vreodată să înscrie acest tip de hoţie între faptele penale, sau fără să ne reproşăm noi înşine că îl folosim ca marfă de schimb pentru toate nimicurile. Apoi să ne mai gândim şi la faptul că mulţi dintre noi, prea mult preocupaţi de scrutarea viitorului, uităm că el ajunge la noi sub forma prezentului, sau, nostalgici cum ne este firea, trăim întorşi cu faţa spre trecutul căruia, pe nesimţite, i se adaugă prezentul nostru. Şi unii şi alţii pierdem.

Dacă unii aşteaptă viitorul la nesfârşit, ceilalţi nu pot recupera trecutul, dar toţi pierd prezentul preţios. O, şi când te gândeşti cât de preţios este timpul! Chiar Dumnezeu ni l-a rânduit, ritmându-l pe ore, zile, săptămâni, luni şi anotimpuri, punând astrele pe boltă, rânduind Sabatul şi sărbătorile în cazul poporului evreu. Dacă El ne-a dat timpul, înseamnă că tot El vrea să aibă autoritate asupra lui, şi este atent la modul cum îl folosim. Adu-ţi aminte cum apostolul neamurilor a socotit să-şi folosească timpul pe când se găsea în detenţie, sau la vistiernicul împărătesei Candace care, în timpul călătoriei spre Etiopia, citea cărţile profeţilor (2 Timotei 4:13; Faptele Apostolilor 8:27-28). Iată de ce eu cred că nu putem deveni copii ai lui Dumnezeu, dacă nu ne folosim timpul sub privirea Lui.


Dar, iartă-mă, eu însumi cred că "am pierdut timpul", vorbind despre pierderea timpului şi neglijând să răspund nedumeririlor tale legate de versetele 1-7 din primul capitol al cărţii "Proverbele" lui Solomon.
Observaţia ta "...că între versetele 7 şi 8 este o ruptură prea evidentă ca să nu fie observată..." este corectă şi, de asemenea, şi bănuiala că acest text nu ar sta sub paternitatea lui Solomon. De aceea, aceste afirmaţii ale tale nu trebuie să le numeşti "îndrăzneli de gând" cum mi-ai scris şi nici nu trebuie să te tulburi decât dacă nu avem argumente. Dar, slavă Domnului, aceste argumente există şi voi încerca o limpezire bucurându-mă la gândul să-ţi schimb îndoielile în certitudini şi tulburările în pace statornică.


Vreau să-ţi spun că dincolo de inspiraţie, fiecare carte din canonul celor 39 de cărţi cât cuprinde Vechiul Testament, are povestea ei umană, istoria ei, o istorie care poate fi reconstituită în elementele ei semnificative printr-o atentă cercetare a structurii fiecărei cărţi în parte. Nu voi intra în amănunte legate de fixarea canonului Vechiului Testament, dar fidelitatea faţă de adevărul divin a impus, într-un moment al istoriei – mă gândesc la perioada post exilică – o delimitare strictă a corpului Cărţilor Sacre de cele contrafăcute. Misiunea aceasta dificilă a revenit în bună parte vestitului cărturar Ezra (Ezra 7:6,10) şi după el, aşa numitei "Marea adunare" constituită de preoţii cărturari. Astfel că autenticitatea unei cărţi, odată stabilită, s-a comunicat aceasta comunităţilor ebraice, uneori prin accentuarea unui text adăugat cărţii, un fel de apendice al personalităţii autorului cărţii respective, text care se aşează în mod distinct în finalul textului sacru, pentru a nu se confunda cu aceasta (Deuteronom 34:10-12), alteori se accentua personalitatea autorului şi valoarea cărţii (Eclesiastul 11:9-12). Există însă şi situaţii în care autenticitatea unei cărţi a fost pusă în evidenţă prin enumerarea foloaselor pe care cititorul le-ar putea dobândi printr-o lectură atentă, devoţională, textul aşezându-se ca un preambul, cum este cazul cu acest corp de text cuprins în versetele 1-7, text cu care se deschide lectura cărţii "Proverbele" lui Solomon.


Şi încă ceva: chiar dacă sursa primară a acestei cărţi s-a vrut poate un manual de îndreptare morală scris de regele Solomon pentru Roboam, fiul lui şi urmaş la domnie, structura actuală a cărţii, pe de o parte, iar recomandarea despre care am vorbit mai sus, pe de altă parte, o fac deosebit de utilă pentru toate categoriile de cititori: tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei, regi şi oameni de rând, înţelepţi sau mai puţin înţelepţi. Toţi pot culege din ea folos: "cunoaştere", "înţelegere", "bun simţ", "dreptate", "judecată", sau "discernământ", "nepărtinire", "cunoştinţă", "chibzuinţă", "prisos de ştiinţă", "iscusinţă", virtuţi care dau viaţă, împodobesc cu adevărat caracterul, pun ca temelie a vieţii încrederea, conferă siguranţă şi pace (Proverbe 3:22-25).


În nerăbdarea ta, îmi ceri o definiţie mai concisă a fiecărei virtuţi: bunul simţ, dreptatea, judecata etc. iar mie mi se pare că tu eşti în situaţia călătorului a cărui dorinţă de a ajunge la ţintă e atât de mare, încât şi drumul care duce la ea i se pare cea dintâi piedică. Ai răbdare să parcurgi toată cartea şi te vei lumina. Fiecare text de care te vei ocupa e doar o fărâmă din răspunsul pe care-l cauţi. La sfârşitul acestui itinerariu duhovnicesc, îl vei avea deplin şi, ca să-ţi sporesc râvna, îţi ofer doar trei exemple:
- dreptate: "Mai bine puţin cu dreptate decât mari venituri cu strâmbătate" (Proverbe 16:8).
"Domnul urăşte două feluri de greutăţi, şi cântarul mincinos nu este un lucru bun"
(Proverbe 20:25).
- bunul simţ: „Calcă rar în casa aproapelui tău ca să nu se sature de tine şi să te urască (Proverbe
25:17).
- chibzuinţa: „Cine strânge vara este un om chibzuit, dar cine doarme în timpul secerişului este un
om care face ruşine” (Proverbe 10:5).
„Cine vorbeşte mult nu se poate să nu păcătuiască, dar cine îşi ţine buzele este un om
chibzuit” (Proverbe 10:19).
„Un om chibzuit lucrează cu cunoştinţa, dar nebunul îşi dă la iveală nebunia”
(Proverbe 13:16).


Închei, dar nu înainte de a-ţi semnala faptul pe care nu trebuie să-l treci cu vederea şi anume că cele şapte versete se încheie semnificativ cu cuvintele: „Frica Domnului este începutul ştiinţei...” (versetul 7a).


Poate o să te întrebi de ce am semnalat această finalitate? Ca să învăţăm că nu putem persevera în cultivarea ascultării de Dumnezeu doar prin simpla înclinaţie naturală, deşi ea există, şi nici chiar având toate oportunităţile: dascăli care să ne îndemne, cărţi care să ne călăuzească şi nici chiar dacă am gustat din deliciile şi foloasele acestor virtuţi cereşti, ci numai dacă rămânem cu toate acestea sub dulcea autoritate a Domnului.

Cu bine!
Zaharia BICA.