Rugăciunea sau arta de a ne schimba pe noi înșine

Interesantă făptură e omul! Ar vrea să se schimbe totul în jurul său, după buna sa plăcere, dar sa nu se schimbe el cu nici un chip. Rezistenţa la schimbare este apanajul omului cu personalitate şi aceasta este privită adesea ca virtute. 

Ceea ce mi se pare şi mai interesant însă, este să văd această rezistenţă la schimbare în dreptul lui homo religiosus, practicant al rugaciunii şi plin de credinţă în Dumnezeu. Ce face acesta? Se roagă. E ceva rău în asta? Dimpotrivă! Omul care se roagă înţelege dependenţa sa de Dumnezeu şi este conştient că toate lucrurile sunt în controlul absolut al lui Dumnezeu. Problema însă este cum se roagă. Dacă voi spune că se roagă stăruitor, voi adăuga încă o calitate mult râvnită de homo religiosus, însă problema nu e aici. Problema reală stă în neînţelegerea scopului real al rugăciunii. Când credem că rugăciunea îl schimbă pe Dumnezeu, încercăm o desfigurare a lui Dumnezeu şi mă tem că alunecăm într-o neîngăduită erezie, căutând să violăm imuabiliatea lui Dumnezeu.

Atitudinea „să se schimbe totul, să se schimbe şi Dumnezeu, dar să nu mă schimb eu” este cât se poate de păguboasă pentru viaţa spirituală. Omul care îl cunoaşte pe Dumnezeu va înţelege că trebuie să se roage, să se roage mult, să se roage până când voinţa lui va fi aliniată cu voinţa lui Dumnezeu. Astfel de oameni descoperă secretul rugăciunii ascultate. Să ne rugăm până când ne schimbăm în acelaşi chip cu al Lui, până când vom gândi dumnezeieşte având în noi gândul care este în Cristos Isus şi făcând orice gând rob al ascultării de El.