Pledoarie pentru Duhul Sfant~~~ 3.Goliciunea.

„Quod erat demonstrandum”! Aşa spuneau latinii. Ce era de demonstrat, s-a demonstrat. Interesant este că oamenii zilelor noastre ar folosi mai degrabă expresia:”S-a spus ce era de spus”! Pentru că vorbele au luat locul faptelor. Folosim o mulţime de vorbe în dorinţa de a umple golurile. Declaraţiile sunt atât de mari şi faptele atât de mici. Viaţa nu se armonizează cu vorbele noastre.

Există două vorbe care reprezintă astăzi pe mulţi:”iarăşi şi “măcar".
”Iarăşi au întristat pe Dumnezeu”. Lipsa de consecvenţă în relaţia cu Dumnezeu duce la următoarea concluzie: suntem tare goi! Duminică de duminică reedităm legenda meşterului Manole în varianta evanghelică:
- ce construim duminica, dărâmăm în cursul săptămânii. Ba, din nefericire, unii stau şi privesc cum alţii se străduiesc. Ei nu mai fac nimic de mult.

Apoi mulţi folosesc cuvântul “măcar”. Măcar o dată pe săptămănă să merg la biserică. Măcar la cină să vin şi eu. Măcar o poezie să spun şi eu. Măcar 5 minute să mă rog. Măcar o cântare...! Deşi atunci când ne rugăm nu folosim niciodată cuvântul măcar. Nu spunem: ”Doamne dă-mi măcar fundaţia de la casă". Ci ne rugăm pentru casă. Nu spunem la boală: "vindecă-mă doar de strănut". Ci spunem: ''vindecă-mă complet!"

Atât de goi deşi avem un Dumnezeu atăt de plin. Deşi avem posibilitatea plinătăţii prin Duhul Sfânt.

În plan personal Duhul Sfânt rodeşte în omul credincios.

Dgostea care nu ia pauză niciodată.
Bucuria care îl face pe Dumnezeu să fie dorit de cei din jurul tău.
Pacea care doar pe buze e un afront, dar în fapte este o laudă pentru El.
Îndelunga răbdare care este antidotul lumii acesteia grăbite, imature, nervoase.
Bunătate a care îl face pe credincios comestibil,pentru că trebuie să fie o pâine caldă.
Facerea de bine care îmbracă, spală, hrăneşte fără a face calcule omeneşti.
Credincioşia care ne redă demnitatea de a fi verticali.
Blândeţea care umblă cu leac după ea pentru rănile celorlaţi.
Înfrânarea poftelor care este ştiinţa umblării cu Dumnezeu.

Duhul Sfânt este de dorit nu ca să ne facă turbo creştini. El nu îţi dă plămâni ca să strigi mai tare decât ceilalţi. Duhul Sfânt nu înseamnă doar vorbire în limbi.
Ci mai degrabă o vorbire în fapte. Un limbaj al trăirilor pentru şi de dragul lui Dumnezeu. Un limbaj al caracterului.

Ca să nu mai fim goi. Ci plini de roade bune. Oameni de cursă lungă. Nu doar un sprint vrea Duhul Sfănt. Ci să facă din tine un alergător de fiecare zi. Un maratonist al Domnului.

Plin de roadă. Cu un caracater care să pună lumea pe gănduri. Care să îi facă să roşescă şi să întrebe:”unde e biserica la care mergi?"


Sursa: florinianovici.blogspot.com