Lăcrimând și cuprins de emoții, derulez… și scriu frânturi păstrate în minte despre bunicul, Gavril Domnari, din viața celor ce am avut harul să-mi fie bunici după mama mea, Agafia, care trăiește și astăzi (83 ani). Ea a fost martora multor evenimente din viața bunicilor mei, adică a părinților ei.
Gavril Domnari avea un prieten care era de o vârstă cu el, cu care, începând din 1938, împreună cu alți bărbați de prin sate, mergeau câte o lună de zile la instrucție militară, după care reveneau în sat, ca apoi după un timp să fie chemați pentru o altă lună de instrucție.
România se pregătea de război. Prietenul acela se numea Vasile Boicu și era pocăit nu de multă vreme. După mai mulți ani, el a fost așezat prezbiter în Biserica din Iaslovăț. El a mărturisit credința cea nouă și lui Gavril, și acesta a crezut. Întors acasă, a trebuit să poarte discuții lungi cu mama lui, care se temea de popă și de cruce și de alte superstiții ortodoxe. În cele din urmă, după ce a citit și aceasta dintr-un Nou Testament, s-a pocăit și ea.
Aproximativ în anul 1939, bunicul meu împreună cu bunica care se numea Maria, cu mama lui, adică străbunica mea, cu Veronica, care era la Oastea Domnului, împreună cu cei doi copii ai lor, Vasile și Agafia și cu câțiva oameni care lucrau la ei în gospodărie (Ș. Andrei, Ș. Toader, care trăiesc și astăzi), au îmbrățișat credința apostolică. Tot în vremea aceea s-au mai pocăit și Boicu Ion cu toată familia lui, Solovăstru Ion (a lui Vistur) cu toată familia lui și alți câțiva vecini, și de asemenea un grup de femei bătrâne de la Oastea Domnului, formându-se astfel un grup frumos de credincioși.
Specificul credinței apostolice din vremea aceea era destul de diferit de cel de azi, după 50 ani.
Sora Agafia, fiica lui Gavril, la vârsta ei de 83 ani acum, ne-a spus apăsat când ne-a povestit toate acestea:
- Mare diferență, mare...!
Cele câteva diferențe mai pronunțate pe care le-a menționat se refereau la sărbătorile și obiceiurile lumești, de care, la acea vreme, frații s-au lepădat total, iar acum sunt practicate până și în casele de rugăciune, în timpul slujbelor. Apoi, atunci credincioșii trăiau într-o părtășie continuă, erau mereu împreună și, de asemenea, erau unii în casele celorlalți, ajutându-se unii pe alții la treburi.
Însemnătatea botezului cu Duhul Sfânt era covârșitoare... se făceau mereu stăruințe după Duhul Sfânt, fără ca pentru aceasta să fie persoane ’’specializate’’ în domeniu, și Dumnezeu boteza mereu pe cei ce stăruiau.
S-a păstrat experiența unei surori care nu putea veni prea des la rugăciune pentru că avea pe cei din casă încă în lume, dar Dumnezeu a răspuns dorinței ei arzătoare, botezând-o pe cand alegea cartofii.
Bunicul era considerat chiabur pentru că avea vreo 8 hectare de teren și o gospodărie cu multe utilități, multe animale și câțiva argați.
Când s-au pocăit cei menționați mai sus, nu s-au mai adunat la Vasile Boicu acasă pentru că erau prea mulți, ci s-au mutat cu adunarea în casa bunicilor mei, unde era mai larg și acolo s-au închinat Domnului mai mulți ani.
Era pe timpul dictaturii mareșalului Antonescu, când credincioșii apostolici, evreii și țiganii erau condamnați în diferite feluri.
Sunt român și mă doare că istoricii și Statul român au recunoscut holocaustul evreilor la râul Bug, în Transnistria, unde au fost deportați și mulți țigani, dar despre prigonirea și masacrarea creștinilor români, nu scrie nimeni în Istoria României.
Bunicul meu având o situație materială mai bună, ’’mituia’’ pe jandarmi cu diferite produse agricole ca să tacă și să tolereze, adică să-i lase să se roage lui Dumnezeu în liniște.
Când prigoana a luat amploare, vecinii îl pârau mereu autorităților că-n casa lui este o adunare de pocăiți, așa că au venit la el acasă jandarmii și cu popa ortodox și i-a cerut un lucru ’’simplu’’: să sărute mâna popii și crucea pe care o avea el în mână.
Cei mai mulți s-au lepădat de frica închisorii, dar bunicul meu, Gavril, și fratele Boicu Vasile și alți câțiva n-au vrut să se lepede de credința în Dumnezeu, n-au vrut să facă acel ’’simplu’’ gest.
În consecință, au fost duși la post în sat, unde fratele Boicu le-a spus celor de acolo să-i dea drumul lui Gavril pentru că acesta nu era botezat încă. Când a auzit el despre ce se discuta, a cerut cu insistență să nu fie eliberat, ci să fie judecat pentru credință.
Așa au fost trimiși la județ, la Suceava și, în cele din urmă, au fost judecați de Curtea Marțială din Cernăuți și condamnați la câte 25 ani de închisoare, fiind încarcerați tot în Cernăuți. Acolo în închisoare, s-au întâlnit cu alți frați, între care și Mirăuți Dumitru (Truț) din Volovăț. Mai erau și alți frați din Basarabia. Când cei doi, nou-veniți, au intrat în camera-celulă era spre seară.
După ce ușa s-a închis în spatele lor, toți s-au ridicat în picioare și au cântat un imn de glorie pentru Dumnezeu. Cei doi, când povesteau despre seara aceea, se înfiorau până la lacrimi și spuneau că aveau simțământul că au intrat pe porțile raiului, nu în pușcărie.
După arestarea bunicului au venit vecinele la bunica Maria și i-au zis:
- Na, Marie, l-au aranjat pe Gavril, ce-o să te faci cu copiii?
Iar bunica a zis doar atât:
- Dumnezeu este mare, El poate să ne scape…
Sătenii, de asemenea, se adunau în grupuri și spuneau unii altora:
- Uite proștii, ce au câștigat? Mai apucă ei 25 ani să mai vină înapoi?
Apoi, acasă la cei arestați a venit ordinul de confiscare a averii. Primarul satului a încercat să îndulcească cumva situația, mai cu seamă că mama lui Gavril insista plângând să mai lase din animale, ca să aibă cu ce trăi.
- Ce să fac, Marie, îți las o vacă? Întrebă primarul.
- Trece-le pe toate dacă vor să ni le ia cu sila!
Au fost lăsate să locuiască în casa lor care devenise de-acum proprietatea primăriei.
A început cel de-al doilea Război Mondial și toți bărbații au fost concentrați pentru război. Bunicul era în închisoare la Cernăuți. Lucra… făcea curățenie în curtea abatorului evreului Posudik. Mătura bălegarul de la caii care erau înhămați la căruțele ce aduceau animalele pentru tăiat la abator.
Într-o zi, proprietarul abatorului, evreul acela, văzându-l prin curtea abatorului pe bunicul meu Gavril, l-a chemat la el în birou și l-a întrebat:
- Moșule, câți ani de condamnare ai și pentru ce faptă?
Iar bunicul meu i-a răspuns simplu:
- 25 ani pentru credința apostolică.
În acel birou era soba pentru încălzire, o masă mare (birou) la care stătea Posudik cu oamenii de afaceri, iar într-un colț era o masă mai mică cu un scaun lângă ea.
- Moșule,i-a zis evreul bunicului meu, vezi scaunul și masa din colț?
Ori de câte ori îți va fi foame, să iei un braț de lemne, intri în acest birou, îl pui în lădița de lângă sobă, te așezi pe scaun la masa din colț și-mi faci semn cu mâna arătând câte porții de tobă vrei, una sau două, iar eu, indiferent cu cine voi fi în birou, voi lăsa totul și voi trimite servitoarea să-ți aducă de mâncare.
Așa l-a hrănit Dumnezeu pe bunicul meu în închisoare, ca pe un adevărat slujitor al Lui, cu tobă din limbă, până când a venit armata sovietică în august, 1944.
Și ceilalți întemnițați dintre credincioși lucrau în Cernăuți la diferite oficialități sau rude ale acestora. Căpătaseră așa încredere că nu vor dezerta, încât nu numai că nu erau supravegheați în timpul lucrului lor, dar, deseori, se deplasau spre locul de muncă sau înapoi la închisoare, fără escortă.
Seara, se adunau în barăcile închisorii și căutau posibilitați să se roage
împreună lui Dumnezeu.
Într-o astfel de ocazie, a fost dată o prorocie pentru unul dintre frați că Dumnezeu îi va da cheile închisorii și pe toți cei închiși acolo ca și apostolului Pavel pe cei 276 oameni din corabia care naufragia.
Și întocmai așa s-a întâmplat: când s-a apropiat frontul de Cernăuți, directorul închisorii l-a chemat pe acel frate și i-a spus:
- Ești un om de încredere, vin rușii, noi plecăm, fugim... ține cheile închisorii și peste un timp după plecarea noastră dă drumul fraților tăi de credință să fugă, că vin rușii, iar cu ceilalți, fă ce vrei...
Bunicul meu a venit acasă gras, frumos și sănătos, s-a îmbrăcat în tradiționalul costum național bucovinean, cămașă de cânepă albă, boandă din piei de miel, ițari albi, cizme de piele în picioare, a încălecat pe calul alb ce-l avea în grajd, parcă special pentru o asemenea zi de gorie și slavă pentru Dumnezeu, și a colindat tot satul, ca să se vadă că există un Dumnezeu mare și puternic... în timp ce majoritatea bărbaților din Iaslovăț plecați pe front nu s-au mai întors, iar cei care s-au întors purtau pe trupul mutilat semnele schijelor de la proiectile...
Așa păzește Dumnezeu pe copiii Lui, îi pune în închisoare ca să-i scape de război și de moarte... așa l-a păzit și pe bunicul meu.
La întoarcerea acasă, fratele Gavril, cu spiritul lui întreprinzător, și-a refăcut degrabă gospodăria. Dar, în afară de sprijinul lui întreprinzător, mai era necesar un sprijin puternic din partea familiei, a soției și a copiilor. Aveau zeci de oi, mai mulți cai, vaci și tauri de îngrășat, plus o turmă de porci și câteva turme de diferite păsări.
Sora Agafia, fiica lor, avea 18 ani când s-au pocăit părinții ei și au muncit zi de zi împreună cu ai săi în această fermă, de dimineața până noaptea și nu-și aducea aminte, că fie ea, fie fratele ei mai mic de câțiva ani, să fi întors vreodată vorba părințior. Nici când a renunțat la fustele și cămășile împodobite cu flori, cum apăruse moda atunci, pentru că părinții s-au pocăit și i-au cerut asta...
Au urmat patru ani de relativă liniște. Se adunau din nou la închinare, iar frații din Volovăț îi ajutau la o parte din slujbe. Și la Iaslovăț frații s-au confruntat cu aceeași stare de lucruri dureroase: o mare parte dintre cei care s-au lepădat de credință și și-au văzut de treburi pe la casele lor, după ce au venit iarăși vremuri bune, s-au reîntors în adunare și, nu după multă vreme, au cerut în felul lor zgomotos, drepturi și slujbe. Și, ca de obicei, sfinții au arătat aceeași slăbiciune păguboasă și i-au lăsat să-și împlinească planurile.
În august 1948, după preluarea conducerii României, în totalitate, de către comuniști, bunicul fiind chiabur, a fost deportat cu toată familia, cu domiciliu obligatoriu, șapte ani, în Dobrogea, la Saligny, Cernavodă, Bașcunar, Adamclisi... Buletinele lor cele noi aveau în fotografie, pe frunte, inițialele ’’DO’’, adică domiciliu obligatoriu. Acolo au avut părtășie cu frații baptiști: Blaj Titi și Tabita, pe care am avut curiozitatea să-i cunosc și eu în anul 1982, în Constanța, apoi și pe alții.
Au trecut și acei șapte ani, s-au întors în anul 1955 și au primit înapoi casa și averea (pământul), au început din nou viața acasă, dar ’’grija’’ vecinilor că pocăitul Gavril pare de neînvins, i-a mai pregătit incă o ’’bucurie’’ : l-au pârât cu mărturie mincinoasă că l-au văzut purtând cămașă verde de legionar, și așa a fost arestat și condamnat din nou.
A venit acasă în 1964, la vârsta de 65 ani, fiind eliberat prin Decretul de grațiere a lui Gheorghe Gheorghidiu Dej.
N-am greșit, în total a avut 39 ani de condamnare, nici unul pentru vreo faptă urâtă, din care a executat mai puțin de jumătate.
Când se afla în închisoarea de la Poarta Albă, era foarte greu... erau ținuți în condiții mizere, au fost înfometați cu intenție și mulți au murit. Erau scoși afară doar aproximativ jumătate de oră pe zi ca să se plimbe în cerc, fiind supravegheați de gardieni.
Într-o zi, pe când se plimbau în cerc, simțind gheara foamei chinuindu-i măruntaiele, bunicul s-a rugat în gând: ’’Doamne Dumnezeule, Tu vezi și ști că mi-e foame, dă-mi te rog pâine...’’ Îndată s-a trezit cu o bulcă (chiflă) albă și caldă în palmă! A mâncat-o, și din acea zi, indiferent cât de puțină mâncare a primit, nu i-a mai fost foame. A trăit, a venit acasă, s-a mai dus să lucreze pe șantier (Trustul de Munții Carpați) ca muncitor necalificat până la vârsta de 68 ani, pentru că n-avea nici măcar zece ani de vechime în muncă, ca să poată primi pensie. Mai lucrase în acei șapte ani, când a fost deportat, la calea ferată.
A avut doar ajutor social, n-a avut pensie, dar a avut binecuvântarea lui Dumnezeu de a fi sănătos, să trăiască 92 ani, să ’’schimbe’’vreo 10 împărați (conducători): Franz Josef, până-n 1918, când s-a unit Bucovina cu România, Ferdinand I, Carol al II-lea, Mihai I, Antonescu, Groza, Ana Pauker, Gh. Gh. Dej, Ceaușescu și Iliescu (doar 2 ani).
Niciodată nu s-au înscris în C.A.P. Au suportat cu îndârjire toată campania de îngenunchere a țărănimii, fără să cedeze. Un singur om din sat a mai rămas pe aceeași poziție de a nu se înscrie în colhoz. Li s-a lăsat doar grădina de lângă casă, cu ajutorul căreia și-au întreținut bucătăria, o vacă și câteva păsări și au practicat câteva meserii: bărbații au lucrat în lemn, iar femeile în croitorie, și au trăit chiar mai bine decât țăranii cooperatori.
În ianuarie 1990, era atât de tare, încât a mers cu fiul lui, Vasile, și cu nepoții pe la toate locurile unde a avut pământ și pădure în Poiană, cu mintea foarte lucidă și cu memoria intactă și zicea: ’’bate țărușul, aici am avut 80 de prăjini, dincolo în Dolina am avut o falce, pe Coastă, în Secu, în Câmpu’ Mare’’ etc.
Dumnezeu l-a ținut în viață ca să ne arate bunătatea Lui.
Păstrez în minte câteva sfaturi în afaceri, pe care ni le dădea bunicul când eram copii: cu bani împrumutați nu faci avere (el n-a împrumutat niciodată bani de la nimeni); calicul vinde, iar gospodarul cumpără; pâinea(grâu, porumb, orz, ovăz, secară) nu se vinde (el ținea animale pe care le vindea apoi la Rădăuți); când ai un animal, ține-l bine, nu-ți bate joc de el...etc.
Iar argații mâncau la masă cu copiii lui și dormeau și împreună cu copiii lui, de aceea au plâns când au venit comuniștii la putere și i-a trimis acasă.
Ne spunea că indiferent cât de bogat ai fi, stai la masă cu cel ce-ți este slugă pentru că și el este un om creat de același Dumnezeu ca tine, și respectă-l!
Bunicul a fost respectat până la moarte de cei din sat...
Îi sunt recunoscător lui Dumnezeu pentru bunicii mei, care mi-au fost un exemplu bun pentru viața de aici de pe pământ, până voi ajunge să mă întâlnesc cu ei în Împărăția lui Dumnezeu.
