Era una din zilele acelea rare. Ştiţi ce fel de zile. Când m-am trezit din somn dimineaţa, m-am simţit împăcată cu lumea. Aerul era proaspăt şi mirosea a verdeaţă. Era o zi minunată şi totul era bine în lume. Era ziua mea liberă şi chiar ardeam de nerăbdare să mă apuc de curăţenie şi de spălat. Lucrez ca asistentă medicală într-un sanatoriu de îngrijire pe termen lung, cu foarte mulţi pacienţi şi uneori aşteptam cu bucurie acest tip de diversiune pe care ţi-l oferă munca în gospodărie. Nu întotdeauna. Dar din când în când, e o schimbare înviorătoare.
Pe la ora 8 a sunat telefonul. La capătul celălalt al firului am auzit glasul mamei. Era oarecum încordat, instinctiv am bănuit că s-a petrecut ceva rău. Mama era pe punctul de a plânge. A început prin a-mi spune că bunicul, tatăl ei, era îngrozitor de supărat pentru că sanatoriul particular în care fusese admis cu două săptămâni în urmă, nu-l cazase încă în aceeaşi cameră cu bunica. Aşa fusese înţelegerea: urma să împartă camera cu soţia lui. Noi îi promisesem acest lucru, iar el se bazase pe noi.
Cu şapte ani în urmă, bunica fusese internată în sanatoriu din cauza bolii Alzheimer şi pentru că bunicului îi era cu neputinţă să aibă grijă de ea. Bunica avea 90 de ani în momentul internării, iar bunicul 91. În fiecare zi, timp de 7 ani şi jumătate, bunicul a mers pe jos 3 km, dus-întors, ca să stea cu ea. Îi dădea să mănânce, o pieptăna, o mângâia, îi vorbea încetişor şi-i spunea cât de mult o iubea. Deşi bunica nu mai putea vorbi sau răspunde în vreun fel la grija şi afecţiunea lui, bunicul nu şi-a intrerupt veghea zilnică.
De fiecare dată când îi vizitam, bunicul îmi spunea povestea zilei în care s-au întâlnit; o zi, spunea el, pe care n-o s-o uite toată viaţa. Mi-a povestit cum a văzut-o mai întâi în mulţimea de oameni de la târg şi cum a fost frapat de “minunata fundă roşie pe care o purta în frumosul ei păr castaniu”. Îşi scotea apoi portvizitul şi îmi arăta fotografia bunicii făcută în ziua aceea la târg. Mereu o purta cu el. Îmi amintesc că mi-o arătase şi când eram mică.
În cele din urmă, bunicul a devenit şi el prea slab ca să mai stea singur şi să-şi poarte de grijă. Uneori uita până şi să mănânce. Ştiam că era doar o chestiune de timp până să aibă şi el nevoie să fie îngrijit de alţii. Nu i-a fost uşor să accepte asta. Era un bărbat care fusese întotdeauna aprig şi independent. A avut şi a condus maşina până la 93 de ani şi a jucat golf zilnic, când era vremea bună, până la 96 de ani. Îşi plătea singur facturile, făcea curat în apartament, îşi spăla rufele, făcea cumpărături şi şi-a gătit până la 97 de ani. Dar la aproape 98 de ani nu mai era în stare să-şi poarte singur de grijă.
Cu multă muncă de convingere, multă dragoste şi sprijin, bunicul a fost de acord să fie internat în sanatoriul unde era bunica. Dar cu o condiţie: să împartă camera cu bunica. Dacă nu, rămânea acasă. Aceasta a fost dorinţa lui şi familia a fost de acord. Voia, după cum spunea, “să fie împreună cu iubirea lui”.
Directoarea sanatoriului a acceptat rugămintea noastră şi bunicul a fost internat. În ziua internării, totuşi, ni s-a spus că va dura o zi –două până ce o vor muta pe colega de cameră a bunicii în altă parte şi pe bunicul în camera ei. L-am asigurat pe bunicul că totul merge bine. Am plecat, presupunând că lucrurile se vor rezolva.
Dar zilele s-au transformat în săptămâni şi bunicul tot nu se mutase în camera bunicii. Devenea din ce în ce mai confuz şi letargic. Nu înţelegea de ce nu poate să stea cu ea. În plus, el era la alt etaj şi nici nu o găsea uşor.
Deşi mama se interesa mereu de ce bunicul nu era mutat şi ce cauza întâzierea, întrebările ei erau auzite de surzi. În cele din urmă, directoarea sanatoriului i-a spus că, după părerea lor, n-ar fi tocmai în interesul bunicului să fie mutat cu bunica. Erau de părere că, în starea de slăbiciune în care se găsea, bunicul s-ar fi putut răni încercând să aibă grijă de bunica. În definitiv, văzuseră timp de 7 ani cât o iubea. Erau de părere că bunicul şi-ar fi putut face rău încercând s-o mişte sau să-i schimbe poziţia bunicii. Cunoşteau firea lui independentă, dorinţa lui de a face lucrurile cum trebuie.
La început, mama a fost de accord cu hotărârea lor, dar treptat devenea din ce în ce mai îngrijorată. Bunicului nu-i era nici pe departe bine, despărţit de soţia lui. Nu voia decât să fie împreună cu ea –“iubirea” lui de 68 de ani. Vorbea despre asta tot timpul. Sclipirea din frumoşii lui ochi albaştri se stingea.
În ziua când a sunat telefonul, nu-l mai văzusem pe bunicul de când fusese internat. Pe măsură ce mama, luptându-se să nu plângă, îmi spunea ce se întâmplase, mă cuprindea tristeţea. Bunicul pe care-l iubeam atât de mult, pe care-l idolatrizasem în copilărie şi crescând, îl cunoscusem şi-l respectasem la maturitate, îşi petrecea ultimii ani din viaţă deprimat şi singur. I se nega posibilitatea de a alege şi de a-şi controla viaţa. M-a cuprins mânia faţă de ce simţeam eu că e o adevărată nedreptate.
După ce am vorbit cu mama, m-am hotărât să mă ocup eu de problemă. I-am telefonat directoarei sanatoriului şi m-am interesat de situaţie. Ea a reiterat informaţia pe care mi-o dăduse şi mama. I-am explicat cu calm că eu cred că bunicul trebuie să fie mutat în aceeaşi cameră cu bunica, după cum i se promisese. Ea a insistat, în continuare, pe idea că bunicul s-ar întrece pe sine şi şi-ar putea face rău în grija lui pentru bunica. Eu am repetat că era important să fie respectată promisiunea şi am spus că amândoi ar beneficia, din punct de vedere emoţional, dacă ar împărţi camera. La urma urmei, împărţiseră aceeaşi cameră 68 de ani. Nu vedeam de ce să li se refuze, la capătul unei vieţi lungi şi pline de iubire, posibilitatea de a-şi ţine companie unul altuia. S-au iubit atât de mult, iar împărţirea aceleiaşi camere făcuse parte din “înţelegere”.
După multe discuţii şi contraziceri, nu m-am mai putut stăpâni. Sentimentele mele au luat-o razna. Am întrebat: ”La ce bun? Dacă bunicul, la cei 98 de ani ai săi ar mai avea colesterolul mare şi ar dori să mănânce brânză, ştiţi ce aş face? L-aş lăsa. De fapt, chiar m-aş duce şi i-aş cumpăra brânza preferată! Şi dacă n-ar putea să mănânce singur, l-aş hrăni eu. Pentru el e mai important să fie în aceeaşi cameră cu bunica. Important pentru starea lui emoţională, pentru starea lui psihică, pentru sclipirea din privirea lui”.
A urmat o lungă pauză la capătul celălalt al firului. Apoi, directoarea mi-a spus că înţelege ce spun şi că o să ia măsuri. Era ora 9 când am încheiat convorbirea cu directoarea sanatoriului şi i-am spus că are timp până la ora 14 să îi mute pe bunicii mei împreună. I-am adus la cunoştinţă, de asemenea, că dacă până la acea oră nu au făcut transferul, eu personal îi voi lua pe amândoi de acolo şi voi căuta un alt sanatoriu, unde vor putea împărţi aceeaşi camară.
Apoi am sunat-o pe mama şi i-am spus: “Lasă totul deoparte şi ia-ţi geanta. Mergem la bunici”. M-am dus cu maşina la mama, oprindu-mă pe drum să cumpăr ceva pentru bunicul. Mama mă aştepta la uşă surâzând şi am pornit împreună spre sanatoriu.
Când am ajuns, bunica dormea profound iar bunicul stătea lângă ea, mângâindu-i părul. Faţa îi surâdea şi vechea sclipire pe care i-o ştiam, licărea în minunaţii săi ochi albaştri. Îşi făcea de lucru cu cuvertura bunicii, îndreptându-i cearşaful de pe pat. Şi a început să-mi povestească încă o dată despre “iubita” lui şi cât de mult o iubea. A sporovăit iar despre târg şi despre funda roşie din frumosul ei păr castaniu. Mi-a arătat fotografia din portvizit. Era, în sfârşit, acasă.
Ps: Avand in vedere faptul ca tot mai multe familii tinere se confrunta cu probleme majore in viata de familie, ultimele doua editoriale au fost adaugate cu scopul de a arata inca o data ca SE POATE, cu ajutorul Tatalui si cu sacrificiu reciproc, intretine o relatie minunata intr-o casnicie. Nu ne ramane decat sa dorim tuturor familistilor care ne viziteaza, sa aiba parte de o relatie cu adevarat binecuvantata de Dumnezeu! Cu pretuire, echipa www.resursecrestine.ro
