Cand omul se intalneste cu Creatorul Sau

Reporter:

Grupul muzical "Sonor" s-a constituit în deceniul al optulea; au cântat la nunţi şi diferite ocazii în zona Haţegului, Hunedoara şi Deva.
Astăzi grupul se numeşte "Harul", şi-au schimbat şi numele şi stăpânul şi cântă doar pentru gloria lui Dumnezeu.
Vă prezentăm istoria adevărată, tulburătoare şi extraordinară a vieţii lui OCTAVIAN LUNCAN, unul dintre membrii acestui grup.
...........................................................................


Reporter:
- Ce v-a determinat să renunţaţi la vechiul mod de viaţă şi să fiţi parte a unui grup muzical creştin?


Un membru al grupului (Titel Munteanu)
Reporter:: In urmă cu 8 ani şi jumătate, ne pregăteam să mergem la o nuntă la Deva. Bateristul formaţiei avea un frate membru la Biserica Creştină Baptistă din oraşul Haţeg. La acea întrunire ne trezim că bateristul ne cere o Biblie, pe motiv că au trecut aproape 20 de ani de când suntem împreună şi nu s-a întâmplat nimic rău cu noi şi am umblat pe aproape toate drumurile ţării fără să ni se întâmple nici o nenorocire, iar el motiva că aceasta a fost numai pentru că Dumnezeu ne-a purtat de grijă.


Pentru noi a fost ceva ieşit din comun, niciodată nu l-am auzit vorbind de Dumnezeu. De fapt niciunul dintre noi nu aveam timp de Dumnezeu. Eram orbiţi de plăcerile lumii, n-aveam noi timp de Dumnezeu şi acum dintr-o dată, ne trezim cu el că ne cere o Biblie. Eram în apartamentul unuia dintre noi, ne-a luat ceva timp până să găsim o Biblie, şi el a luat Scriptura în mână şi a deschis-o în faţa noastră. A fost pentru prima dată când Dumnezeu ne-a vorbit astfel, după aproape 20 de ani:
"Ajunge în adevăr că în trecut aţi făcut voia neamurilor şi aţi trăit în desfrânări, în pofte, în beţii, în ospeţe, în chefuri şi în alte slujiri idoleşti neîngăduite."
Era exact viaţa noastră, şi Dumnezeu a găsit cu cale să ne avertizeze: "Ajunge!".
Acesta a fost de fapt începutul cercetării noastre.


Octavian Luncan:

Eu nu L-am cunoscut pe Dumnezeu. Am lucrat în armată, ca ofiţer. Eram comandantul unei fanfare militare şi în cei 8 ani de şcoală militară pe care i-am petrecut în Bucureşti, n-am auzit vorbindu-se despre Dumnezeu, dimpotrivă, am citit "Biblia hazlie" şi am scris poezii în care mă declaram ateu şi consideram că nu aveam nevoie de existenţa lui Dumnezeu în viaţa mea.


Veneam de la o nuntă de la Petroşani, duminica spre amiază, după ce cântaserăm de sâmbătă de la amiază. Intre 2 sate, am oprit să împărţim banii. Am oprit maşina pe dreapta drumului, am traversat câmpul în stânga, am pus lada de bere între noi, cu ţigările în gură, cu glume, împărţeam la bani, ne depănam amintirile şi aventurile de la ultima distracţie. In timpul acela s-a întâmplat ceva nemaiîntâlnit în viaţa mea.
Undeva în adâncul sufletului meu, am auzit un glas foarte cald şi ciudat, vorbindu-mi răspicat:
"Scoală-te şi du-te în partea dreaptă." M-am ridicat dintre ceilalţi, am avut o reacţie rapidă - primul lucru am simţit vinovăţia ţigării. Am aruncat ţigara din mână (fumam foarte mult - sudam ţigară de ţigară, la o nuntă poate şi 3-4 pachete, de asemenea beam foarte mult - mă lăudam că până la miezul nopţii îmi făceam partea - cam 2 kilograme de alcool şi nu mă-mbătam).


In momentul acela am simţit că trebuie să execut comanda acelui gând care mi-a vorbit. Am ieşit dintre colegi, am traversat şoseaua prin spatele maşinii şi după ce am făcut 2 paşi în câmpul din dreapta, între mărăcini şi fân necosit ce era pe lângă şanţul acela, m-am împiedecat de un obiect şi m-am prăbuşit cu faţa în jos. Prima reacţie a fost să înjur, pentru că Il înjuram pe Dumnezeu cu multă uşurinţă, din orice supărare. N-am mai apucat s-o fac din ziua aceea niciodată. Au trecut mulţi ani de atunci şi spun: "Slăvit să fie Dumnezeu". Nu L-am mai blestemat niciodată.
Ochii mi-au căzut pe obiectul acela - era o cruce, semnul unui accident de circulaţie. Cândva murise în locul acela un om. Sunt pline drumurile ţării de asemenea semne, în care oamenii şi-au pierdut viaţa. Dar, ca să înţelegeţi lucrarea şi minunea lui Dumnezeu, pe plăcuţa din mijlocul crucii am văzut scris: "LUNCAN OCTAVIAN, născut în 9 Februarie 1953, decedat în 1989."


Mă numesc LUNCAN OCTAVIAN, sunt născut în 9 Februarie 1953. "Ce coincidenţă" - acesta a fost primul gând care m-a cercetat. Ce coincidenţă că tocmai în locul acela oprisem maşina. Dacă am mai fi făcut vreo 10-15 metri în faţă sau în spate, de bună seamă că niciodată n-aş fi găsit crucea aceea, ascunsă de altfel în buruieni. Dar ce coincidenţă a fost glasul care m-a ridicat pe mine dintre ei, să păşesc în partea dreaptă, să dau faţă cu acea imagine.


A venit un gând care m-a cercetat: "Cu ce eram eu mai bun decât acel tiz al meu, care era mort în locul acela? Cu ce fusese el mai rău decât mine, ca să moară şi eu să trăiesc?" Aceste gânduri mă frământau şi în timp ce eram uimit de ce se întâmplă, am auzit înlăuntrul meu din nou vocea aceea, galsul acela: "Astăzi este duminică. Tu...de unde vii?" M-am speriat, m-a luat o teamă pentru că simţeam pentru prima dată vinovăţia indiferenţei care o simţeam faţă de duminică. Ştiam că duminica este ziua când oamenii merg la biserică. Eu de 20 de ani duminica veneam acasă, mai treaz, mai băut, mai bucuros, mai supărat, depinde în ce relaţii mă aflam cu "mediul în care munceam". De 20 de ani n-am găsit cu cale să mă gândesc că alţii duminica vin de la biserică sau se duc la biserică.


In timp ce simţeam ruşinea faţă de această stare a mea intimă, am auzit a 3-a oară glasul acela extraordinar: "Aceasta este cântarea de laudă pe care mi-ai promis-o în timpul revoluţiei, cu frica morţii în inima ta?"


Atunci mi-am adus aminte, şi am priceput ce s-a întâmplat. In timpul revoluţiei mi s-a întâmplat un lucru extraordinar. Primisem misiunea, cu un tânăr ostaş, să păzim un obiectiv militar, de pe acoperişul unei clădiri cu 4 etaje. Era vorba de arestul garnizoanei unde erau inchisi generalii Nuţă şi Mihalea. De undeva a venit un ordin, în care se preciza că un grup de 30 de elicoptere va ataca unitatea noastra, ca să-i salveze pe cei 2 generali. Ultimul semnal pe care l-am primit prin statia radio a fost ca au trecut de Sibiu şi în 13 minute vor fi pe noi. Şi inima dar şi hainele îmi tremurau de frică, îmi era frică de moarte.


Tânărul ostaş "m-a citit" şi cu o privire senină s-a apropiat de mine şi mi-a spus: "Domnule locotenent-major, vă este frică de moarte?". I-am răspuns că da, şi îmi pare rău să mor la 38 de ani, că am 2 fetiţe acasă. M-a apucat de după umeri, ca şi cum el ar fi fost superiorul iar eu subalternul, m-a dus la colţul clădirii unde el descoperise o gaură acoperită cu o bucată de tablă, urma unui coş de fum care a fost darâmat. Mi-a spus: "Dacă vă înghesuiţi bine, eu vă acopăr cu această tablă şi dacă vin elicopterele nu veţi fi reperat." ?n prima clipă am vrut să sar în adăpost, pentru că minutele trecuseră, din 13 mai erau doar câteva. Dar un gând m-a reţinut, şi i-am spus: "Tinere, dar tu ce vei face?" Mi-a răspuns: "Domnule, fiţi liniştit, eu îmi voi face datoria, dar dacă mor, eu ştiu unde mă duc, iar dumneavoastră veţi avea timp să mai trăiţi, să vă întoarceţi la Dumnezeul meu." "Tinere, sunt uimit de ce-mi spui, dar mai mult mă uimeşte dragostea ta faţă de mine. Tu eşti în stare să-mi oferi adăpostul tău de scăpare mie, pe care nici măcar nu mă cunoşti. Tu-mi oferi mie şansa vieţii tale, eşti gata să mori în locul meu. Cine te-a învăţat pe tine să-ţi dai viaţa pentru aproapele tău?" El mi-a răspuns: "Eu am învăţat în Biserica creştina din Alba-Iulia, de unde vin. Am învăţat că a-ţi da viaţa pentru aproapele tău înseamnă a trăi pentru Dumnezeu."


In câteva secunde s-a prăbuşit în mintea mea o întreagă şcoală, o viaţă în care am învăţat multe despre patriotism, despre datorie faţă de ţară, faţă de aproapele, despre morală, despre echitate. Eu m-aş fi băgat în gaura aceea ca să scap, şi tânărul de 20 de ani şi-ar fi dat viaţa pentru mine.


Mi-am amintit cum îmi băteam joc de bunica mea, şi îi spuneam că nu există Dumnezeu. Atunci mi-am dat seama că există un Dumnezeu care înalţă oameni mici, îi face mari. M-am văzut un gunoi, un nimeni în faţa acelui tânăr care era pentru mine un munte de om. N-am mai avut curaj sa intru în adăpost, pentru că îmi era ruşine de el.

El s-a retras într-un colţ, s-a rugat, apoi a venit în fugă şi mi-a spus "Domnule locotenent-major, să ştiţi că nu se va întâmpla nimic şi în câteva minute vom fi jos." "De unde ştii tu?" "In timp ce m-am rugat, Dumnezeu mi-a vorbit că nu se va întâmpla nimic." "Cum adică ţi-a vorbit Dumnezeu? Iţi vorbeşte Dumnezeu ţie?" "Da, Dumnezeu vorbeşte prin Duhul Sfânt. Duhul Sfânt este telefonul lui Dumnezeu aşezat în inima noastră, prin care comunicăm cu El."

Mi-am zis: "Doamne, ce lucruri." Eram uimit peste măsură, dar chiar atunci a sunat staţia radio: "Coborâţi, alarma încetează." In timp ce coboram scările clădirii, aruncam cascheta în sus de bucurie, îl sărutam pe tânărul acela şi îi spuneam: "Băiatule, eu sunt compozitor, şi îţi promit că prima cântare care va ieşi din gura mea va fi spre Slava Dumnezeului tău." El mi-a spus: "Să nu uitaţi niciodată că nu mie mi-aţi promis, ci lui Dumnezeu, care ne-a scăpat de moarte."

Am continuat să cânt cu grupul Sonor la tot felul de nunţi şi petreceri. Aveam salariul aproape pe jumătate mai mic decât plata la o nuntă şi am uitat de cântarea de laudă.
.............................


Şi iată-mă acum pe marginea unei şosele, în faţa acelei cruci, unde murise acel tiz al meu. Am început să plâng cu toată puterea, stând îngenuncheat la pământ. Colegii m-au văzut căzut şi au venit spre mine. M-au ridicat de umeri şi m-au întrebat: "Ţi-e rău? Ai băut?" Bateristul formaţiei le-a făcut semn cu mâna: "Lăsaţi-l în pace, cred că s-a stricat de cap."
Eu le-am răspuns: "Băieţi, nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine, dar eu de astăzi mă despart de voi. Mă duc acasă la Deva şi mă pocăiesc." Am ajuns acasă şi când am intrat pe uşă, m-am aruncat în genunchi în faţa soţiei mele, cerându-mi iertare pentru viaţa duplicitară pe care o duceam faţă de ea, şi spunându-i că eu vreau să mă pocăiesc. Ea s-a supărat, chiar s-a pronunţat cuvântul divorţ. "Eu nu las religia mea" mi-a spus ea, "du-te unde vrei, divorţăm. Nu te gândeşti la cei 2 copii? Vor fi marginalizaţi. Tu ştii bine cine sunt pocăitii, ce categorie inferioară de oameni sunt." Atunci n-am putut să-i răspund decât să plâng. Ea fusese secretară de partid pe intreprindere, făcea parte din comitetul judeţean de partid, a fost la Congresul al XIV-a şi urma ca din toamna să plece la Academia "Ştefan Gheorghiu".


In aceeaşi după-masă de duminică m-am dus la o biserică de pocăiţi, nici nu ştiam atunci de câte feluri sunt pocăiţii. Era prima biserică de pocăiţi în care am intrat în viaţa mea. M-am pus pe ultimul rând să nu mă recunoască cineva, pentru că eram şeful fanfarei militare din Deva, şi mă ştiau oamenii. Programul s-a deschis cu o rugăciune. La un moment dat, un om din capătul celălalt al bisericii şi-a ridicat vocea peste mulţime şi mi s-a adresat mie spunându-mi: "Ascultă bărbatule, care astăzi ai venit pentru prima dată în casa în care se cheamă Numele Meu. Să ştii că Eu, Domnul ţi-am dat darul cântatului, eu te-am pus deoparte din pântecele mamei tale, pentru o mare lucrare spre Slava Numelui Meu, dar tu ce ai făcut cu darul tău? Ai ajuns să cânţi destrăbălării şi urâciunii oamenilor veacului acestuia!"
Vă daţi seama? Era viaţa mea. Imi treceau fulgere din creştet până în tălpi şi tremuram tot de frică. Eram ca un copil şi am început să plâng. Glasul continua: "Eu ţi-am fost mamă şi tată, când erai printre străini." Mi-am adus aminte că părinţii mei au divorţat din cauza alcoolului, în timp ce eu eram în şcoala militară. Şi glasul acela a încheiat astfel: "Nu plânge. Eu te-am adus în casa Mea şi te voi face un stâlp al bisericii."

La câteva luni dupa ce eu am rămas în biserică, a cercetat-o Dumnezeu şi pe soţia mea şi împreună am intrat în apa botezului.
...............................
Privind în urmă, îmi pare rău că am pierdut 38 de ani de viaţă fără Dumnezeu. Nimic nu are valoare fără Dumnezeu. Căsnicia fără Dumnezeu este minciună, copiii fără Dumnezeu nu sunt fericiţi cu părinţii lor. Muzica, deşi am avut o culme profesională, fără Dumnezeu este o alergare după vânt.
..............................


Intr-o zi, un frate m-a văzut apăsat şi mi-a spus: "De ce plângi când cântă cineva la microfon?" I-am spus că i-am promis o cântare de laudă lui Dumnezeu, dar nu pot să o compun nicidecum. Acest frate mi-a spus să-I cer lui Dumnezeu această cântare, iar seara, pe genunchi la marginea patului şi cu lacrimi în ochi, l-am rugat pe Dumnezeu să-mi dea cântarea de laudă pe care I-am promis-o. La ora 3 noaptea m-am trezit şi am compus şi textul şi partitura cântării de laudă, iar de atunci viaţa mea este o cântare de laudă.

Nota editorului: Cantarea respectiva se numeste:"Pocainta, Pocainta, tu ne-apropii catre cer".