Categorie: Doctrine crestine
Ce este păcatul?
Conceptul de păcat este atât de amplu, încât trebuie definit analitic, analizând termenii biblici folosiți în acest sens. Există însă și definiții mai scurte, ca de pildă:
„Pacatul este neconformare față de legea morală a lui Dumnezeu, atât în fapte, cât și în dispoziție sau stare” (A.H. Strong).
„Păcatul poate fi definit în cele din urmă ca fiind orice lucru în viața unei creaturi care nu exprimă sau care este contrar caracterului sfânt al Creatorului” (J.O. Buswell).
Din definițiile de mai sus, rezultă că păcatul presupune:
· existenţa unei legi morale revelate (Rom. 7.7-9)
· călcarea voită, în depline facultăţi mentale, a legii morale, prin comitere sau prin omitere (1 In. 3.4; Iac. 4.17)
Mai trebuie precizat că necunoaşterea legii morale sau necredința nu-l absolvă pe vinovat de călcarea legii (Rom. 14.11-12,23).
Care sunt cei mai semnificativi termeni NT pentru păcat?
Cei mai semnificativi termeni grecești pentru păcat sunt:
· hamartia (a greși ținta corectă, a atinge o țintă greșită, de 227 ori în NT) – eșecul de conformare față de standardul lui Dumnezeu, prin omitere sau prin comitere
· parabates (călcare, greșeală: Rom. 2.23; 4.15; 5.14; Gal. 3.19 etc.) – o încălcare specifică a Legii lui Dumnezeu
· anomos (fără-de-lege, nelegiuire: Mat. 13.41; 24.12; 1 Tim. 1.9) – o încălcare a legii în sensul cel mai larg; în sens eschatologic se referă la Antichrist
· adikia (ne-dreptate: Rom. 1.18; Lc. 16.9; Rom. 6.13; 2 Tes. 2.10) – un comportament nedrept, în sensul cel mai larg
· asebes (ne-evlavios: Rom. 1.18; 1 Tim.1.9; 1 Pet. 4.18) – oameni neevlavioși, nemântuiți, apostați
· paraptoma (a cădea pe lângă: Rom. 5.15-20; Mat. 6.14; 18.35; 2 Cor. 5.19; Gal. 6.1; Ef. 2.1; Iac. 5.16) – deviere deliberată de la poruncile lui Dumnezeu
· kakos (rău) – în sens fizic, boală: Mc. 1.32 sau în sens moral (Mat. 21.41; 24.48; Mc. 7.21; Fapte 9.13; Rom. 12.17; 13.3-4
· poneros (termenul de bază pentru rău moral: Mat. 7.11; 12.39; 15.19; Fapte 17.15; Rom. 12.9); folosit și în legătură cu Satan (Mat. 13.19,38; 1 In. 2.13-14, 5.18) și cu duhurile rele (Lc. 11.26; Fapte 19.12) etc.
Din studiul acestor termeni, putem conclude că păcatul:
· nu este o substanță, un lucru sau o simplă imperfecțiune, ci este o forță activă și destructivă care operează în domeniul realității, luând forme diferite
· este o realitate contrară unui standard clar stabilit de Dumnezeu, o încălcare a standardelor Sale
· implică și aspecte pasive (omiterea de a face binele), dar mai ales active (comiterea concretă a răului)
· implică participarea omului ca agent responsabil.
Cum a intrat păcatul în lumea umană?
Păcatul a intrat în lumea noastră prin neascultarea lui Adam şi a Evei de porunca lui Dumnezeu de a nu mânca din fructul oprit (Gen. 2.16-17; 3.1-6). Narațiunea din Geneza este istorică, nu alegorică. Diavolul, luând înfăţişare de şarpe, a reuşit să strecoare în prima pereche de oameni îndoiala, necredinţa şi neascultarea de porunca lui Dumnezeu.
Ce urmări a avut păcatul lui Adam?
Păcatul lui Adam a atras blestemul divin asupra şarpelui, a pământului, a primei perechi de oameni şi a urmaşilor acesteia (Gen. 3.15-19; Rom. 5.10-12; 6.23; Efes. 2.1-2):
· șarpele: condiția, hrana și destinul său (Gen. 3.14-15)
· pământul cu lumea vegetală și animală: spini și pălămidă, armonie distrusă, ferocitate, viruşi (Gen. 3.17-18; Is. 11.6-9; Rom. 8.19-22)
· Adam și Eva, precum și urmașii lor:
– un trup afectat de durere, oboseală, epuizare fizică, boli, maladii, îmbătrânire şi moarte (Ex. 15.26; Deut. 28.59-62)
– o natură umană afectată de păcat și corupție (Gen. 6.5; Ier. 17.9; Ef. 2.2-3)
– o relaţie cu Dumnezeu distrusă (Gen. 2.17, 3.8-10; 1 Cor. 15.22; Rom. 5.18-19; Apoc. 20.15; 21.8).
Referitor la păcatul lui Adam trecut asupra tuturor oamenilor, teologia calvină a formulat conceptele de păcat moștenit și de păcat imputat.
Ce este păcatul moștenit?
Păcatul moștenit se referă la starea sau condiția păcătoasă în care se nasc toți oamenii.
Acest păcat poate fi numit:
· păcat moștenit, pentru că este preluat de fiecare om prin naștere, ca moștenire de la părinții care l-au moștenit de la părinții lor, până la Adam
· păcat originar, pentru că provine din Adam, rădăcina originară a rasei umane și este prezent în fiecare om încă de la naștere
· natură păcătoasă, pentru că este cauza absenței neprihănirii originare și rădăcina interioară din care ies păcatele personale ale fiecărui om
Cum se manifestă păcatul moștenit?
Păcatul moștenit afectează pe toți oamenii, la nivelul întregii lor ființe (concept teologic numit depravare totală), astfel:
· rațiunea: intelectul este orbit (2 Cor. 4.4), mintea este blestemată (Rom. 1.28), priceperea este întunecată (Ef. 4.18)
· sentimentele: sunt degradate și întinate (Rom. 1.21-26; Tit 1.15)
· voința: este înrobită de păcat și în potrivnică lui Dumnezeu (Rom. 6.20; 7.20)
Ce este depravarea totală?
Depravarea totală este un concept important în teologia calvinistă. Termenul „depravare” (decădere) are sens apropiat de „adokimos”, care înseamnă „care nu rezistă la probă” (cf. Rom. 1.28 – minte blestemată). În această expresie,
· depravare se referă la eșecul omului în încercarea de a place lui Dumnezeu
· totală se referă la faptul că aceasta îi afectează pe toți oamenii, în toate aspectele ființei lor
Depravarea totală nu înseamnă:
· că fiecare om va da curs decăderii la maxim
· că păcătoșii nu pot accede la faptul existenței lui Dumnezeu
· că păcătoșii nu pot face fapte bune în ochii oamenilor sau chiar în ochii lui Dumnezeu
Depravarea totală poate fi înțeleasă doar în raport cu sfințenia lui Dumnezeu: moralitatea și bunătatea oamenilor sunt relative și nu pot constitui merite pentru mântuire înaintea unui Dumnezeu sfânt.
Care este remediul pentru păcatul moștenit?
Consecința păcatului moștenit este moartea spirituală, adică separarea de viața lui Dumnezeu în viața aceasta (Efes. 2.1-3). Păcatul moștenit nu constituie motivul în sine pentru care Dumnezeu îi condamnă pe păcătoși, ci cauza care îi face pe oameni să păcătuiască. De aceea, remediul trebuie să vizeze inițierea legăturii cu Dumnezeu și ținerea sub control a naturii umane păcătoase. Aceasta se realizează prin:
· nașterea din nou, care implică moartea față de păcat și o viață nouă în Christos (Rom. 6.18; 8.1; Gal. 5.24)
· darul Duhului Sfânt, care rodește în noi, înfăptuind sfințirea (Gal. 5.22-24; 2 Tes. 2.13; 1 Pet. 1.2)
Ce este păcatul imputat?
Termenul „imputare” vine din lat. „imputare”, care înseamnă „a pune în socoteala cuiva”. Prin păcat imputat se înțelege că păcatul lui Adam a fost pus în socoteala tuturor oamenilor, ca bază juridică a faptului că pedeapsa pe care a primit-o Adam a venit peste toți oamenii (Rom. 5.12).
Există două concepții privind modul în care ne este imputat păcatul lui Adam, derivate din Rom. 5.12:
· concepția federală – doar Adam a păcătuit, dar fiindcă el era reprezentantul federal al întregii rase umane, păcatul său a fost pus în contul întregii omeniri
· concepția seminală – omenirea a păcătuit împreună cu Adam, întrucât omenirea era „prezentă seminal” în Adam când acesta a păcătuit
Care este remediul pentru păcatul imputat?
Dacă pedeapsa pentru păcatul imputat este moartea fizică, remediul este imputarea neprihănirii Domnului Isus Christos, prin credință și pocăință. Prin naștere fizică, toți oamenii sunt „în Adam”; prin naștere spirituală (din nou), toți credincioșii sunt „în Christos” (Ioan 1.12-13; 3.3-6). A fi în Christos implică faptul că neprihănirea Lui devine și a noastră (1 Cor. 1.30).
Care este perspectiva penticostală despre păcatul lui Adam?
Concepția penticostală despreăcat este mai apropiată de gândirea arminiană decât de cea calvină. Păcatul lui Adam a afectat pe toți oamenii, la nivelul întregii lor ființe; omul și-a pierdut inocența, dar chipul lui Dumnezeu din om nu a fost anulat, ci doar l-a distorsionat și slăbit. Omul se naște lipsit de neprihănirea originară, cu o natură păcătoasă, supusă robiei păcatului (Rom. 6); și totuși, el are voința capabilă de a răspunde chemării lui Dumnezeu și de a primi harul mântuirii (In. 3.14-16; Evr. 3.7-13).
Omul este muritor din cauza păcatului lui Adam, dar păcatul adamic nu constituie bază juridică pentru acuzarea omului în ziua judecății. Păcatul este imputat fiecărui om în parte în baza faptului că el alege să păcătuiască în mod voluntar și personal. Astfel, fiecare om va fi judecat după păcatele sale personale.
Ce este păcatul personal?
Păcatul personal este acea încălcare voită a legii lui Dumnezeu, comisă de fiecare om în mod personal, prin faptă, atitudine sau dorinţă (Rom. 1.18; 3.9-18; 5:13; 7.8; Iac. 1.15; 1 In. 3.4; 5.17).
Care sunt sursele păcatului personal?
Ca surse ale păcatului personal, amintim:
· Satan – cel rău, tatăl minciunii, care amăgește pe oameni să trăiască potrivit modului de viață pe care îl promovează el (Mat. 12.36; Lc. 10.18; In. 12.31etc.)
· lumea – contrară poporului lui Dumnezeu și supusă scopurilor lui Satan (In. 15.18-19; 1 In. 2.15-17)
· firea pământească – identificată cu inima sau cu carnea, aceasta este o importantă sursă a păcatelor din exterior (Mat. 15.19)
Ce mijloace de prevenire a păcatului ne oferă Dumnezeu?
Dumnezeu ne-a oferit un Salvator, care să ne elibereze din starea de păcat, de mizerie şi de pieire veşnică (Ioan 1.17; 3.16; Efes. 1.3-4). Pentru prevenirea păcatului personal, El ne pune la îndemână:
· Cuvântul lui Dumnezeu (Ps. 119.11)
· prezența Duhului Sfânt (Gal. 5.16-24; Evr. 5.14; Rom. 8.34)
· mijlocirea Domnului Isus (Evr. 7.25; in. 17.15)
Care este remediul pentru păcatul personal?
Remediul pentru păcatul personal este iertarea, acordată de Dumnezeu în urma mărturisirii păcatelor (care include pocăința și părăsirea păcatului respectiv – Ps. 32.5; 51.1-4; Prov. 28.13; 1 In. 1.6-10).
sursa: https://limanuribune.wordpress.com/
