Categorie: Doctrine crestine
Originea omului
Care sunt principalele perspective asupra originii omului?
Există două perspective majore asupra originii omului: (1) evoluționismul, cu două variante – naturalist și teist – și (2) creaționismul.
Când a fost creat omul?
Biblia afirmă că omul a fost creat în cea de-a șasea zi a Creației (Gen. 1.26-31). Referitor la zilele Creației, creaționiștii au opinii diferite: zile-epoci sau zile-solare (de 24 de ore).
Noi optăm pentru ultima opinie, din câteva motive: (1) expresia „o seară și o dimineață” indică intervale de timp de 24 de ore; (2) în V.T., termenul „zi” asociat cu un numeral indică întotdeauna o zi solară; (3) genealogiile din Gen. 5 și 11 indică o creație relativ recentă a lui Adam; (4) Ex. 20.11; 31.17 indică zile de 24 de ore, întrucât tiparul Creației slujește ca bază pentru ciclul săptămânal al omului. În general, adepții acestei opinii plasează actul creării omului cu aprox. 4.000 de ani î.Chr.
Cum a fost creat omul?
Omul a fost creat printr-un act direct, special și nemijlocit, prevăzut în planul lui Dumnezeu (Gen.1.26-27). Dumnezeu l-a modelat pe om din țărâna pământului, apoi i-a suflat în nări suflare de viață, și omul a devenit „un suflet viu” (Gen. 1.27; 2.7). Această acțiune „n-a implicat nici un fel de procese evolutive care să-l lege pe om de formele sălbatice sub-, ne- sau pre-umane” (C.C. Ryrie). Omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, posedând facultăți intelectuale și o natură sfântă, cu responsabilitatea de a dezvolta un caracter sfânt.
La ce se referă termenii „chipul” și „asemănarea” lui Dumnezeu?
În teologia catolică și ortodoxă, termenii „chipul” (ebr. tselem) și „asemănarea” (ebr. demuth) sunt distincți, primul făcând referire la partea fizică, iar al doilea la partea etică a chipului lui Dumnezeu. Sub raport lingvistic, tselem se referă la chip modelat, conturat, în sens concret, iar demuth la asemănare în sens mai abstract, ideal.
Totuși, se pare că uzajul biblic nu susține o distincție clară între acești termeni, care apar uneori interschimbabil (compară Gen 1.27 cu Iac. 3.9). Folosirea împreună a doi termeni cu sens apropiat pare să aibă rol de accentuare (după chiar chipul lui Dumnezeu), încercând „a exprima o idee foarte dificilă, în care vrea să facă clar faptul că omul este într-un anume sens reflectarea concretă a lui Dumnezeu, dar în același timp vrea să spiritualizeze acest lucru până la abstracție” (A.H.Leitch).
Ce se înțelege prin faptul că omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu?
Acest fapt a fost explicat în diferite moduri, funcție de accentul pus fie pe aspectele corporale, fie pe cele necorporale ale ființei umane.
Concepția corporală are la bază gândirea ebraică, care privește omul în totalitatea sa, fără a separa ființa fizică de funcțiile ei spirituale. Astfel, deși chipul lui Dumnezeu vizează ambele aspecte ale ființei umane (corporal și spiritual), prioritar este aspectul corporal: înfățișarea exterioară și în poziția bipedă a omului. Prin cădere, trupul originar al omului a pierdut starea perfectă în ce privește sănătatea (necontaminat cu vreun microb și nesupus morții). Slăbiciunea acestei concepții constă în faptul că Dumnezeu este spirit și nu are trup material după care să fi fost modelat omul.
Concepția necorporală asociază chipul lui Dumnezeu cu fațetele personalității: înzestrările intelectuale și emoționale, exercitarea voinței, asemănarea morală etc.
O concepție combinată pare mai adecvată, întrucât include în chipul lui Dumnezeu din om elemente din ambele concepții: trup uman, ca instrument pentru exprimarea personalității, cu destin etern de „trup spiritual” (1 Cor. 15.44); ființă vie, ca Dumnezeu, nu ca idolii morți (Fapte 17.28-29); ființă personală, dotată cu rațiune, sentimente și voință (Gen. 1.28); duh înzestrat cu conștiință și capacitate de comuniune cu Dumnezeu (Rom. 2.14-16) etc.
Caderea omului
Cum a fost afectat chipul lui Dumnezeu de căderea omului în păcat?
Deși există opinii diferite, noi credem că prin cădere în păcat, chipul lui Dumnezeu din om a fost desfigurat, dar nu s-a pierdut. Omul a rămas o ființă vie, rațională, capabilă de comuniune cu Creatorul lui. Chipul lui Dumnezeu din omul căzut stă la baza instituirii pedepsei capitale (Gen. 9.6), a calității de cap a bărbatului (1 Cor. 11.7) și a interdicției blestemării aproapelui (Iac. 3.9). Regenerarea și sfințirea modelează în credincios chipul lui Christos, pe care îl va purta desăvârșit în eternitate (Rom. 8.29, 2 Cor. 3.18).
Transmiterea fiintei umane
Cum se transmite, din generație în generație, partea imaterială a omului?
Se știe că trupul uman se transmite de la părinți. În ce privește transmiterea părții spirituale, există trei opinii majore: (1) pre-existența; (2) creaționismul și (3) transducianismul.
Pre-existența este o opinie fără suport biblic, susținută într-o anume formă de Origen (185-254), dar respinsă de Biserică. Această opinie susține că, la început, Dumnezeu a creat toate sufletele umane, ca apoi să le închidă în trupuri fizice, ca pedeapsă. Pre-existența admite ideea reîncarnării și nu lămurește faptul că omul se naște în păcat.
Creaționismul susține că sufletul este creat de Dumnezeu, între concepție și naștere, în stare pură. Sufletul devine păcătos de îndată ce se unește cu trupul care moștenește vinovăția adamică. În favoarea acestei opinii, pot fi aduse mai multe argumente biblice: cf. Ecl. 12.7, Is. 42.5; Zah. 12.1, Evr. 12.1, sufletul și trupul au origini diferite; sufletul este de natură spirituală care nu poate fi transmisă prin generare naturală; poate explica lipsa de păcat a lui Christos. Slăbiciunea acestui punct de vedere constă în faptul că nu poate explica transmiterea trăsăturilor ereditare și că ar putea sugera ideea că Dumnezeu creează suflete păcătoase. Creaționismul este susținut mai ales de catolici și de reformați.
Traducianismul susține că sufletul a fost creat în ziua a șasea, odată cu crearea omului și este transmis și individualizat odată cu trupul, prin generare naturală (procreere). Această poziție teologică poate fi susținută cu: (a) argumente biblice: Evr. 7.10 – Levi este părtaș la un act rațional și moral încă înainte de a se fi născut; Gen. 2.1-3 – Dumnezeu a încheiat lucrarea de creație în ziua a șasea; Gen. 2.7 – Dumnezeu a suflat suflare de viață doar în nările lui Adam. (b) argumente teologice: A admite poziția creaționistă presupune că Dumnezeu creează fiecare suflet perfect, și apoi îl face să cadă în cazul fiecărui nou născut. (c) argumente fiziologice: întrucât omul trebuie privit ca o unitate a sufletului și a trupului, pare normal ca atât fizicul, cât și psihicul să origineze și să se dezvolte împreună.
Elementele naturii umane
Care sunt elementele esențiale ale naturii umane?
Omul are o natură materială (trupul) și o natură imaterială (sufletul și duhul). Cu privire la natura imaterială, în general Biserica apuseană consideră că sufletul este tot una cu duhul (teoria dihotomică), în timp ce Biserica răsăriteană face distincție între suflet și duh (teoria trihotomică). Majoritatea teologilor penticostali este trihotomistă. În Biblie, accentul cade pe unitatea dintre elementele naturii umane.
Ce susține teoria dihotomică?
Teoria dihotomică susține că omul este alcătuit din două părți: trup și suflet (Mat. 6.25; 10.28) sau trup și duh (Ecl. 12.7; 1 Cor. 5.3,5). Termenii suflet (psuche) și duh (pneuma) sunt folosiți interschimbabil în pasaje ca: Gen.41.8 și Ps. 42.6; Mat. 20.28 și 27.50; Ioan 12.27 și 13.21; Evr. 12.23 și Apoc. 6.9. Distincția dintre suflet și duh ține mai degrabă de perspectiva din care este privită partea imaterială a omului.
Sufletul este „partea imaterială a omului, privită ca o viață individuală și conștientă, capabil să posede și să însuflețească un organism fizic”, iar duhul este aceeași parte imaterială a omului „privită ca un agent moral și rațional, susceptibilă de influență divină și de ocupare divină” (A.H. Strong).
Ce susține teoria trihotomică?
Teoria trihotomică susține că omul este alcătuit din trei părți: trup, suflet și duh (1 Tes. 5.23; Evr. 4.12). Distincția dintre suflet și duh nu este doar funcțională, ci este de substanță. „Trupul este calea prin care omul dobândește conștiențasimțurilor sau existenței lumii și prin care el intră în contact cu mediul fizic înconjurător; sufletul este calea prin care dobândește conștiența de sine și exprimarea sinelui în raport cu alți oameni; iar duhul este calea prin care dobândește conștiența existenței lui Dumnezeu” (F.H. Barackman).
În general, trihotomiștii atribuie sufletului rațiunea, sentimentele și voința, iar duhului conștiința și credința. Această teorie permite clasificarea oamenilor în lumești, firești și duhovnicești (1 Cor. 2.14-3.4), și lămurește faptul că oamenii nemântuiți sunt morți în raport cu Dumnezeu (în sensul că duhul lor este inoperant în sfera lucrurilor spirituale).
sursa: https://limanuribune.wordpress.com/
