Categoria: Doctrine crestine
În anul 1957, în familia Pollock din Regatul Unit s-a produs o tragedie: Cele două gemene ale familiei, Joanna și Jaqueline, au murit în urma unui accident de mașină. Devastați, soții Pollock s-au mutat într-un alt oraș, încercând să-și vindece rănile sufletești provocate de moartea copiilor. După un timp, doamna Pollock a rămas din nou însărcinată, soarele părând să răsară din nou pe strada lor.
Surprinzător, doamna Pollock a dat naștere din nou la două gemene, cărora le-a dat numele Gillian și Jennifer. Însă și mai surprinzător pentru părinți a fost următorul fapt: Cele două gemene au manifestat exact aceleași preferințe, au avut aceleași gesturi, același mers și același comportament ca surorile lor decedate. Se temeau să treacă strada, se temeau de mașini, iar când părinții le-au dus în orașul natal, ele au recunoscut parcul, școala în care învățaseră primele gemene și și-au amintit de jucăriile preferate de acestea.
Când Gillian și Jennifer au împlinit cinci ani, amintirile au început să dispară, dezvoltându-și propriul comportament fără nicio legătură cu primele gemene ale familiei Pollock, Joanna și Jaqueline.
Cazul gemenelor a fost studiat de Jan Stevenson, profesor de psihiatrie la Facultatea de Medicină din cadrul Universității Virginia, care a inclus rezultatele studiilor sale în cartea „Children who remember previous lives: A question of reincarnation”, apărută în 1987. În această carte, profesorul Stevenson prezintă, pe lângă cazul gemenelor familiei Pollock, încă 13 cazuri de copii care par să aibă amintiri dintr-o viață anterioară.
Reîncarnare – Karma – Samsara
Cazul gemenelor familiei Pollock, care par să aibă amintiri dintr-o viață anterioară, este folosit ca argument în favoarea unei concepții filosofico-religioase, considerată doctrină în unele religii, numită reîncarnare (renaștere, transmigrație, metempsihoză). Conformă acestei concepții, o parte a unei ființe (sufletul) își continua existența după moartea biologică, migrând într-un alt corp fizic. Acest corp poate fi uman (în cazul reîncarnării) sau un corp din lumea animală sau vegetală (în cazul metempsihozei).
Acest ciclu, „viața – moarte – reîncarnare”, se repetă până când sufletul se purifică și se unește cu Spiritul Universal (o supraconștiință impersonală), asemenea unei picături care se pierde în ocean. Legea care guvernează ciclul reîncarnărilor poartă denumirea de „karma” – o lege inflexibilă a cauzei și efectului, care afirmă că acțiunile sufletului din existențele anterioare influențează viața prezentă, iar acțiunile din viața prezentă vor influența încarnarea viitoare.
Cu alte cuvinte, orice acțiune din această viața va avea consecințe într-o viață viitoare, indiferent dacă acțiunea este bună sau rea. Karma nu este socotită ca fiind o pedeapsă, ci mai degrabă o lege a firii: ceea ce semeni, aceea vei culege. Toate faptele omului, fie bune, fie rele, se vor întoarce la el cândva, într-o existență viitoare. La fiecare nouă reîncarnare apare o personalitate nouă, însă se păstrează mereu ceva din vechea ființă care rămâne permanent.
Repetarea reîncarnărilor este privită ca fiind o tortură numită „samsara”, rolul înțelepților „guru” fiind acela de a-și conduce discipolii la eliberarea de această tortură a ciclurilor reîncarnării. Doctrina reîncarnării este prezentă în marile religii asiatice (hinduism, budism și jainism), în filosofiile Greciei antice (Pitagora, Socrate, Platon), în credințele unor triburi din Australia, Asia de Est, Siberia și America de Sud, precum și în unele secte exoterice (mistice) din iudaism (cabala) și islamism (secta mistică a sufiților din Iran).
În mod oficial, cele trei mari religii monoteiste: mozaismul, creștinismul și islamismul resping doctrina reîncarnării, însă în fiecare dintre aceste religii există secte ezoterice (mistice) care adoptă această doctrină. În urma unor studii se estimează că în SUA circa 25% din populație crede în reîncarnare, unii chiar pretinzând că au amintiri din viețile anterioare.
Argumente generale în favoarea reîncarnării
Susținătorii doctrinei reîncarnării prezintă câteva categorii de dovezi în favoarea acestei teorii:
1) Regresia hipnotică este cel mai popular argument adus în favoarea teoriei reîncarnării. Sub hipnoza indusă de un hipnoterapeut, individul este interogat cu privire la trecutul său, mergând până la timpul dinaintea nașterii. Răspunsurile pacienților oferă informații pe care aparent nu ar trebui să le cunoască (din perioada intrauterină sau chiar dintr-o presupusă viața anterioară).
2) Amintiri din viețile anterioare la copii, fără ca acestora să le fie indusă hipnoza. Asemenea cazului gemenelor familiei Pollock din UK, copiii își amintesc de părinții lor anteriori, de jucăriile lor, de profesorii și colegii de școală, de momentul și cauza morții.
3) Semne din naștere pe care unii copii le au exact în zona în care au primit loviturile fatale care le-a curmat viața anterioară.
4) Copii superdotați, care depășesc media de inteligență, mai ales în domeniul științelor și al artelor. Adepții teoriei reîncarnării explică aceste abilități ieșite din comun prin faptul că acești copii au practicat aceeași profesie și au avut aceleași hobby-uri și talente într-o viață anterioară.
5) Xenoglosia – capacitatea unor indivizi de a vorbi, în stare de hipnoză regresivă indusă, limbi străine pe care le cunoșteau din viețile anterioare. Uneori pacienții aflați în hipnoză regresivă folosesc versiuni arhaice ale unor limbi care nu mai sunt în circulație.
6) „Deja vu” sau senzația trăită de un individ că trăiește evenimente sau senzații pe care le-a trăit și în trecut. Aici sunt incluse cunoașterea planului unei localități pe care individul nu a vizitat-o niciodată sau cunoașterea unei clădiri în care nu a intrat niciodată. Adepții teoriei reîncarnării susțin că aceste cunoștințe surprinzătoare sunt de fapt reminiscențe ale unor vieți anterioare în care omul a vizitat acele locuri.
7) Fobii nejustificate față de apă, unele animale, etc. Regresia hipnotică vrea să dovedească faptul că aceste fobii din viața prezentă își au originea în tragediile trăite într-o viață anterioară.
8) Tendințele homosexuale și transsexuale sunt și ele explicate de adepții teoriei reîncarnării ca reprezentând o dovadă că individul respectiv a avut un alt sex într-o viață anterioară.
9) Hobby-uri și obsesii ale căror origini nu se cunosc. Adepții reîncarnării susțin că acestea își au originea în trăirile din viețile anterioare ale indivizilor.
Așa-zise argumente biblice în favoarea teoriei reîncarnării
Adepții teoriei reîncarnării susțin că Biblia ne prezintă suficiente dovezi în sprijinul acestei concepții. Iată principalele pasaje biblice despre care se susține că ar vorbi despre transmigrația sufletului:
1) Deuteronomul 25,5.6: „Când frații vor locui împreună și unul dintre ei va muri fără să lase copii, nevasta mortului să nu se mărite afară cu un străin, ci cumnatul ei să se ducă la ea, s-o ia de nevastă și să se însoare cu ea ca cumnat. Întâiul născut, pe care-l va naște, să moștenească pe fratele cel mort și să-i poarte numele, pentru ca numele acesta să nu fie șters din Israel.”
Pasajul biblic citat se referă la legea leviratului potrivit căreia, în societatea iudaică, fratele unui defunct era obligat să se căsătorească cu văduva acestuia. Adepții teoriei reîncarnării văd în această lege o dovadă în sprijinul acestei doctrine, însă această interpretare este forțată. Legea este pragmatică, urmărind să asigure descendența la moștenire a unui defunct care nu are moștenitori și siguranța economică pentru văduva defunctului și copiii ei.
2) Deuteronomul 33,6: „Trăiască Ruben și să nu moară și bărbații lui să fie mulți la număr!”
Pasajul reprezintă un fragment din binecuvântarea rostită de Moise asupra semințiilor lui Israel. Seminția lui Ruben este binecuvântată cu viață și creștere numerică, dar nu găsim în acest text nicio referire la doctrina reîncarnării.
3) Iov 33,29.30: „Iată, acestea le face Dumnezeu de două ori, de trei ori, omului, ca să-l ridice din groapă, ca să-l lumineze cu lumina celor vii.”
Cuvintele acestea aparțin lui Elihu, unul dintre prietenii lui Iov, și sunt interpretate ca susținând ideea de reîncarnare. Însă dacă ținem cont de contextul imediat, vom observa că Elihu nu se gândea nici pe departe la reîncarnări succesive ale sufletului, ci la intervențiile lui Dumnezeu în această viață, în care a fost salvat de la moarte. Versetul 28 precizează: „Dumnezeu mi-a izbăvit sufletul ca să nu intre în groapă și viața mea vede lumina.” A interpreta acest pasaj ca fiind un argument în favoarea doctrinei reîncarnării reprezintă o răstălmăcire, o denaturare a sensului natural al mesajului.
4) Matei 17,10‑13: „Ucenicii I-au pus întrebarea următoare: „Oare de ce zic cărturarii că întâi trebuie să vină Ilie?” Drept răspuns, Iisus le-a zis: „Este adevărat că trebuie să vină întâi Ilie și să așeze din nou toate lucrurile. Dar vă spun că Ilie a și venit și ei nu l-au cunoscut, ci au făcut cu el ce au vrut. Tot așa are să sufere și Fiul omului din partea lor.” Ucenicii au înțeles atunci că le vorbise despre Ioan Botezătorul.”
Adepții teoriei reîncarnării susțin că în acest dialog cu ucenicii Săi, Iisus vorbește despre reîncarnarea lui Ilie în trupul lui Ioan Botezătorul. Însă această interpretare dă naștere la cel puțin două probleme majore:
a) Pentru că sufletul unui om să se reîncarneze, trebuie mai întâi ca acel om să moară. Or acesta nu este cazul lui Ilie, despre care Biblia (vezi 2 Regi 2,11) afirmă că a fost luat la cer fără să guste moartea.
b) Dacă într-adevăr sufletul lui Ilie s-ar fi întrupat în trupul lui Ioan Botezătorul, pe Muntele Schimbării la Față, alături de Moise ar fi trebuit să apară Ioan Botezătorul, nu Ilie.
Profeția din Maleahi 4,5: „Iată, vă voi trimite pe prorocul Ilie înainte de a veni ziua Domnului” și cea rostită de îngerul Gabriel lui Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul: „El va întoarce pe mulți dintre fiii lui Israel la Domnul, Dumnezeul lor. El va merge înaintea lui Dumnezeu în duhul și puterea lui Ilie” se referă la calitatea, puterea și amploarea lucrării lui Ioan Botezătorul, care urma să semene cu cea a lui Ilie. Curajul lui Ioan Botezătorul urma să imite curajul lui Ilie care a înfruntat un întreg popor apostaziat. Reforma din timpul lui Ilie urma să fie reeditată pe timpul lui Ioan Botezătorul.
Însă cel mai puternic contraargument împotriva răstălmăcirii acestei afirmații rostite de Mântuitorul este răspunsul pe care însuși Ioan Botezătorul l-a dat preoților și leviților trimiși să-l întrebe: „Tu cine ești? … Ești Ilie?” (Ioan 1,19.21). Ioan Botezătorul a răspuns fără ezitare: „Nu sunt!” Dacă Ioan ar fi fost reîncarnarea lui Ilie, atunci răspunsul sau ar fi fost o minciună sfruntată, nedemnă de cel despre care Însuși Iisus a afirmat că este cel mai mare dintre profeți (vezi Matei 11,11).
Cu privire la moartea lui Ioan Botezătorul și la faptul că Mântuitorul nu a intervenit pentru a-l salva, am găsit o explicație stupefiantă pe una dintre paginile web care susține teoria reîncarnării. De ce a trebuit ca Ioan Botezătorul să fie decapitat, el fiind întruparea profetului Ilie? Răspuns: Pentru că și Ilie îi ucisese pe cei 450 de profeți ai lui Baal (vezi 1 Regi 18,40), conform principiului expus de Iisus: „Toți cei ce scot sabia, de sabie vor pieri” (Matei 26,52).
Așadar, conform teoriei reîncarnării, Ilie și-ar fi primit pedeapsa uciderii celor 450 de profeți ai lui Baal atunci când s-a întrupat în trupul lui Ioan Botezătorul. Absurd! Dacă Dumnezeu ar fi dorit să-l pedepsească pe Ilie, de ce l-a mai luat la cer? Și cum ar fi putut Ilie să se întrupeze într-un alt corp dacă nu a murit mai întâi? Și de ce să-l pedepsească Dumnezeu pe profetul Său care a făcut cea mai mare reforma religioasă din vremurile Vechiului Testament?
5) Ioan 9,1,2: „Când trecea Iisus, a văzut pe un orb din naștere. Ucenicii Lui L-au întrebat: „Învățătorule, cine a păcătuit: omul acesta sau părinții lui, de s-a născut orb?”
Întrebarea ucenicilor este interpretată de adepții teoriei reîncarnării ca fiind o dovadă în sprijinul acestei concepții. Cu alte cuvinte, orbul din naștere suferea pentru niște păcate pe care le-ar fi săvârșit într-o viață anterioară. Însă cunoașterea contextului cultural al vremii și al învățăturilor rabinice cu care ucenicii erau familiarizați ne oferă un răspuns pertinent la întrebarea pe care o puneau în mod justificat.
De ce ucenicii pun problema că orbul din naștere ar fi putut păcătui înainte de a se naște? Cu privire la învățăturile rabinice din vremea lui Iisus, sunt necesare unele precizări:
Talmudul iudaic precizează că orice suferință umană este cauzată de un păcat. „Nu există moarte fără păcat și nu există nelegiuire fără suferință” (1). Rabinii iudei învățau poporul că Dumnezeu avea grijă ca păcatul să-și primească pedeapsa potrivit gravității lui, conform regulii „măsură pentru măsură” pe care o găsim în Mishnah.
Tot ei susțineau că, cel puțin în unele cazuri, vinovăția unui om putea fi măsurată prin natura suferinței lui. Există câteva indicații în literatura rabinică care arată că iudeii considerau că există posibilitatea păcătuirii chiar în perioada prenatală. Despre Esau, de exemplu, Midrash Rabbah îl acuză pe Esau că a săvârșit păcat înainte de a se naște, cât și în timpul nașterii sale (2).
De aceea, ținând cont de contextul cultural al vremii și de învățăturile rabinice care circulau în vremea lui Iisus, cu care ucenicii erau familiarizați, întrebarea lor cu privire la „păcatul” orbului din naștere este justificată. De asemenea, este posibil ca întrebarea ucenicilor să fi fost influențată și de concepția unor cărturari ai vremii, la rândul lor influențați de filosofia greacă în care se vorbește despre reîncarnare.
Potrivit lui Iosephus Flavius, unii cărturari din timpul lui Iisus credeau că „numai sufletele celor buni trec într-un alt trup” (3). Însă și această afirmație a istoricului evreu este discutabilă, ea putându-se referi la ideea de înviere la sfârșitul timpului și nu la reîncarnare.
Dar chiar dacă am admite că unii cărturari ai vremii ar fi crezut în reîncarnare sub influența elenismului, este foarte puțin probabil ca această credința să fie aplicată în dreptul orbului, căci el nu era considerat a fi un om bun. Așa cum am arătat deja, învățătura rabinică a timpului arată că acest om născut orb suferea din cauza păcatelor sale, probabil săvârșite în perioada prenatală. Așadar, fiind considerat un om păcătos, el nu avea cum să se reîncarneze.
Răspunsul lui Iisus înlătură orice încercare de a privi cazul orbului din naștere prin prisma reîncarnării: „Iisus a răspuns: „N-a păcătuit nici omul acesta, nici părinții lui, ci s-a născut așa ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu” (Ioan 9,3).
Dacă orbirea din naștere ar fi fost determinată de o karma rea dintr-o viață anterioară a omului, Iisus nu ar fi răspuns în felul acesta. Dimpotrivă, El ar fi trebuit să spună clar: „Da, acest om a păcătuit într-o viață anterioară.” Ceea ce nu este cazul…
6) Matei 16,13.14: „Iisus a venit în părțile Cezareei lui Filip și a întrebat pe ucenicii Săi: „Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul omului? ” Ei au răspuns: „Unii zic că ești Ioan Botezătorul, alții, Ilie; alții, Ieremia sau unul dintre proroci.”
Ucenicii menționează patru opinii care circulau în acea vreme cu privire la identitatea lui Iisus: Ioan Botezătorul, Ilie, Ieremia sau unul dintre profeți. Este important de observat că acestea erau doar opinii, păreri, așa-zisa „gură a lumii” din acea vreme cu privire la identitatea Mântuitorului, nu și realitatea.
Din nefericire, unii contemporani ai lui Iisus, influențați de gândirea greacă, acceptau ideea de reîncarnare. După cucerirea Palestinei de către Alexandru Macedon, elenismul cu tot cortegiul de filosofii păgâne, a pătruns adânc în mentalitatea și cultura iudaică. Între ideile păgâne care au pătruns, cel puțin în unele zone ale iudaismului, a fost și teoria reîncarnării, susținută de filosofi greci că Pitagora, Platon și Aristotel.
Așadar, răspunsul ucenicilor la întrebarea: „Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul omului?” nu oglindește nici credința lor cu privire la identitatea lui Iisus, nici realitatea. El era „Christosul, Fiul Dumnezeului Celui Viu”, după cum a mărturisit cu curaj și convingere Petru (Matei 16,16).
7) Ioan 3,3: „Drept răspuns, Iisus i-a zis: „Adevărat, adevărat îți spun că dacă un om nu se naște din nou, nu poate vedea Împărăția lui Dumnezeu.”
Dialogul nocturn între Iisus și fariseul Nicodim este folosit de adepții teoriei reîncarnării ca argument biblic în favoarea acestei doctrine. Răspunsul dat de Nicodim demonstrează că el nu credea în reîncarnare: „Cum se poate naște un om bătrân? Poate el să intre a doua oară în pântecele maicii sale și să se nască?” (vers.4).
Contextul întregului dialog elimină orice urmă de îndoială. Iisus nu Se referea la renaștere prin reîncarnare, ci la renașterea spirituală care trebuie să se producă în viața oricărui om care dorește să moștenească Împărăția lui Dumnezeu. Iisus nu vorbește despre renaștere (reîncarnare) din carne și sânge, ci „din apă și din Duh” (vers.5), adică despre renașterea spirituală realizată de Duhul Sfânt și exprimată public prin botezul prin scufundare.
Punctele slabe ale teoriei reîncarnării
1) Dintre cele nouă argumente generale aduse în sprijinul teoriei reîncarnării, patru se bazează pe practica hipnozei regresive. În timpul ședinței de hipnoză, pacientului i se pun o serie de întrebări din trecutul său, care pot ajunge până în perioada prenatală. Informațiile oferite de pacienți sub hipnoză sunt considerate dovezi puternice în favoarea teoriei reîncarnării. Unii pacienți par să-și reamintească ce au fost în viețile anterioare, unde au trăit, care le-a fost numele și cum au murit.
Însă hipnoză regresivă are niște probleme puțin cunoscute de publicul larg. Dr. Larry Garret, un cunoscut hipnotizor american, care a avut peste 500 de pacienți cărora le-a aplicat hipnoza regresivă, a observat că multe dintre amintirile subiecților erau inexacte, chiar dacă ele erau în legătură cu viața actuală, cotidiană. Profesorul a observat că pacienții săi combinau adesea amintirile cu elemente imaginare: fantezii, vise, dorințe.
„De multe ori s-a întâmplat” – spune profesorul Garret – „ca oamenii să născocească tot felul de lucruri din dorințe, fantezii, vise și alte lucruri de genul acesta… Oricine se ocupă de hipnoză și realizează acest tip de regresie va descoperi că de multe ori oamenii au o imaginație atât de vie, încât vor inventa te miri ce, doar ca să fie pe placul hipnotizatorului.” (4)
Allan Spraggett, un alt cercetător al hipnozei regresive, a observat că „această metodă este plină de riscuri, cel mai mare dintre toate provenind din tendința inconștientă a minții omenești spre fantezia dramatică. Ceea ce apare prin hipnoză poate fi la fel de bine un vis despre o existență anterioară, pe care subiectul și-ar fi dorit să o trăiască sau chiar crede, adevărat sau fals, că a trăit-o.” (5)
Jean Prieur, un alt cercetător al hipnozei regresive, afirmă că „reîncarnarea măgulește eul persoanelor care se simt dezamăgite de o viață prozaică. Au trăit mereu la Roma, în Grecia, în Egipt, în Iudea, în Tibet (țări binecunoscute și despre care știm oricând câte ceva), dar niciodată în Choresmia, în Atropaten, în Arachozia, ținuturi adevărate, dar cunoscute doar de erudiți. Au fost mereu florentini, dar niciodată masageți; au fost aragonezi, dar niciodată cherusci. Dar masagetii și cheruscii au existat cu adevărat. De ce nu s-ar reîncarna?” (6).
Hipnoza este un teren foarte relativ, un nisip mișcător în care amintirile reale ale subiecților se pot combina cu dorințe neîmplinite, fantezii, imagini preluate din filme sau romane și – de ce nu? – cu gânduri induse de hipnotizor. Iar dacă hipnotizorul are legătură cu lumea ocultă, mintea subiectului poate fi manipulată în cel mai înalt și nefericit grad. Prin urmare, regresia hipnotică nu este demnă de luat în seamă ca argument în favoarea teoriei reîncarnării.
De asemenea, este demn de menționat că tot mai multe curți supreme din SUA refuză să accepte mărturiile și depozițiile persoanelor aflate în stare de hipnoză. În 1980, Curtea Supremă din statul american Minnesota a declarat că, „după opinia majorității specialiștilor, niciun expert nu poate stabili dacă amintirile evocate prin hipnoză, fie și numai o mică parte din ele, sunt adevărate, sunt minciuni sau sunt fabulații, adică o încercare de a umple golurile cu lucruri fanteziste. Aceste rezultate nu sunt considerate exacte din punct de vedere științific” (7).
Informațiile obținute prin hipnoză nu sunt demne de încredere, nu doar din cauza faptului că individul amestecă realitatea cu ficțiunea, ci și din cauza influenței pe care hipnotizorul o are asupra persoanei hipnotizate.
2) Cazurile de copii care povestesc evenimente din presupusele vieți anterioare sunt mai degrabă cazuri de posesiune demonică decât cazuri de reîncarnare. În cartea „Straniu și inexplicabil”, Paola Giovetti povestește despre cazul unei fetițe indiene care relatează ce i s-a întâmplat într-o viață anterioară în care a trăit sub numele de Suddha:
„La 5 octombrie 1978, pe când fetița mea avea un an, soțul meu și cu infirmiera m-au ucis. M-au strangulat. Apoi ea povestește cum cei doi amanți au luat cadavrul, l-au pus într-o ladă și l-au urcat într-un tren, cu gând să-l arunce în Gange atunci când trenul urma să traverseze un pod. Însă lada nu a căzut în fluviu, ci pe uscat. Cadavrul a fost descoperit, iar doctorul a fost condamnat pentru crimă la închisoare pe viață” (8).
Cazul pare cât se poate de serios și credibil. Însă chiar și maeștri indieni consideră că în aceste cazuri nu este vorba de reîncarnare adevărată, ci mai degrabă de posesiuni demonice. Duhurile care intră în trupurile unor oameni vii, povestind lucruri reale petrecute în trecut, nu sunt duhuri ale morților, ci ale demonilor.
Un maestru indian recunoaște cu sinceritate acest lucru: „Toate cele 300 de cazuri pe care le-am studiat nu sunt argumente pentru reîncarnare… Toate sunt posesiuni spirituale, ignorate de învățătorii din sudul Indiei” (9).
Cu privire la „amintirile” unor persoane aflate în hipnoză regresivă, există trei situații posibile, toate contrazicând teoria reîncarnării:
a) Este vorba despre o simplă șarlatanie în care „amintirile” subiecților în hipnoză regresivă sunt doar rodul imaginației împrospătată prin hipnoză.
b) „Amintirile” subiecților contrazic realitatea istorică și geografică, oferind informații false.
c) „Amintirile” povestite de subiecți sunt corecte din punct de vedere istoric și geografic, însă ele sunt rodul unor posesiuni demonice în care demonul, nu omul, oferă aceste informații.
3) Doctrina reîncarnării face să dispară unicitatea relațiilor familiale (părinte-copil, soț-soție, etc.), având ca fundament dragostea. Dacă un suflet se reîncarnează de mai multe ori, înseamnă că el are mai mulți părinți, fapt care ar conduce la minimalizarea acestor relații.
Relațiile familiale sunt subestimate complet în acest caz. Cea care acum îți este soție, într-o viață anterioară ar fi putut să-ți fie mamă, soră sau fiică. Cel care acum îți este tată, într-o viață anterioară ar fi putut să-ți fie frate, soț sau fiu. Doctrina reîncarnării bulversează complet relațiile naturale din societate, punându-l pe om să gândească orice despre oricine.
Recent, pe canalele media a apărut știrea ca un bărbat din Africa de Sud a murit înțepat de albinele despre care credea că sunt reîncarnarea rudelor sale. Încercând să îndepărteze albinele care își făcuseră stup pe proprietatea lui, bărbatul a îndeplinit un ritual pentru îndepărtarea lor, însă acestea l-au ucis. Purtătorul de cuvânt al tradițiilor locale a declarat că incidentul dezvăluie mânia strămoșilor!?!?
Doctrina reîncarnării elimină unicitatea persoanei, căci în urma fiecărei reîncarnări apare o nouă personalitate. Eul devine un alt individ care nu-și mai amintește nimic despre individul precedent.
4) Există o ruptură de logică în doctrina reîncarnării. Adepții acestei teorii susțin că reîncarnarea reprezintă o nouă șansă de îndreptare a unor greșeli făcute în viața anterioară. Însă chiar și cei care cred în reîncarnare recunosc faptul că marea majoritate a oamenilor nu își amintesc nimic din presupusa viața anterioară. Cum poți îndrepta niște greșeli de care nu îți amintești? Cum poți să-ți îmbunătățești karma, astfel încât să ai parte de o reîncarnare mai bună, dacă nu știi ce a fost rău în reîncarnarea precedentă?
Mai mult decât atât, ținând cont de numărul mare de greșeli pe care un om le face într-o viață, se poate spera că va exista o viața ulterioară în care să nu repete cel puțin unele dintre ele?
5) Doctrina reîncarnării schimbă radical filosofia de viață a oamenilor, răsturnând temeliile societății omenești. Nu mai au sens eforturile pentru progresul societății pentru libertate și dreptate socială, pentru îmbunătățirea condițiilor de viață și asistență socială. Credința că viața prezentă este determinată de karma vieților anterioare îl conduce pe individ la o căutare disperată prin hipnoză, fapt care îl face vulnerabil față de influențele demonice.
6) Adepții teoriei reîncarnării sunt și discipoli ai spiritismului. Problema care apare este următoarea: Dacă sufletul mortului se reîncarnează după 49 de zile, așa cum se susține, cu care suflete comunică medium-urile spiritiste? Dacă teoria reîncarnării este adevărată, înseamnă că cea spiritistă este o minciună. Și invers! Sau amândouă sunt înșelătorii?!
7) Dacă ar exista karma și reîncarnare, cum se explică faptul că populația globului crește mereu? Dacă cei ce se nasc acum sunt doar reîncarnări ale unor suflete care au trăit în trecut, populația globului ar trebui să rămână constantă, ba chiar ar trebui să scadă, ținând cont că sufletele cu o karma rea se pot reîncarna în trupuri de animale, de plante sau chiar de microbi.
Motive pentru care teoria reîncarnării este inacceptabilă pentru un creștin
Într-un interviu luat preotului Paisie Aghioritul de la Muntele Athos, în 2001, acesta fost întrebat despre reîncarnare. Răspunsul lui a fost următorul: Reîncarnarea (metempsihoza) „este viclenia cea mai mare a diavolului. Diavolul îi ține într-o viață de păcat, cu gândul că sufletul vine și revine în această lume.” Ei, dacă de data aceasta nu reușești” – le spune diavolul – „vei reveni în viață și vei reuși a doua oară. Și dacă iarăși nu reușești, vei veni, vei reveni, vei evolua…” De aceea, unii ca aceștia spun:” Nu-i nimic dacă fac și acest păcat.” Și nu le pasă. Trăiesc fără luare aminte și nu se pocăiesc… Nu am văzut o viclenie și o artă mai mare a diavolului ca aceasta…” (10).
Creștinii au multiple motive să respingă teoria reîncarnării, această situându-se la polul opus credinței creștine bazată pe Sfintele Scripturi. Desigur, ideea reîncarnării le asigură celor ce cred în ea un anumit confort spiritual. Și aceasta deoarece moartea nu este percepută ca fiind un punct, ci ca o virgulă, o treaptă spre o nouă existență. Însă, din nefericire, acest confort spiritual nu se întemeiază pe adevăr, ci pe prima mare minciună rostită de Satana, travestit în șarpele din Eden.
„Hotărât că nu veți muri” (Geneza 3,4) – a fost prima mare minciuna a Diavolului, din nefericire crezută nu doar de primii noștri părinți, ci și de majoritatea oamenilor de-a lungul istoriei. Deși Creatorul îi avertizase pe Adam și Eva că vor muri negreșit dacă vor mânca din pomul oprit, (vezi Geneza 2,17), primii noștri părinți au ales să-l creadă pe șarpe.
Din această perspectivă, teoria reîncarnării nu este altceva decât o „reîncarnare” a vechii minciuni a Diavolului căreia, din nefericire, îi dau crezare miliarde de oameni. Iată câteva motive biblice pentru care teoria reîncarnării este incompatibilă cu credința creștină biblică:
1) Teoria reîncarnării contrazice Biblia cu privire la starea omului în moarte. Potrivit Scripturii, moartea este un somn în care nu există activitate, conștiență de sine și comunicare (vezi Eclesiastul 9,5.10; Psalm 146,3.4; Ezechiel 18,4; Fapte 2,34; Psalm 6,5; Isaia 38,18, etc.)
2) Teoria reîncarnării contrazice Scriptura care afirmă clar că „oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, după care vine judecata” (vezi Evrei 9,27). Biblia nu ne lasă să înțelegem că omul ar avea parte de mai multe vieți, fiecare dintre ele fiind o nouă șansă la mântuire. Într-adevăr, omului i se oferă mai multe șanse la mântuire, însă toate aparțin acestei unice vieți pe care o trăiește pe pământ (vezi Luca 16,19‑31; Matei 25,31‑46, etc.).
3) Teoria reîncarnării face inutilă și lipsită de importanță învierea, una dintre învățăturile fundamentale ale Evangheliei (vezi 1 Corinteni 15,21.42; Matei 22,31; Luca 14,14; 20,35; Filipeni 3,11, etc.)
4) Teoria reîncarnării face inutilă judecată finală, din moment ce, între reîncarnări, acționează legea karmei. (vezi Romani 14,10; 2 Corinteni 5,10; 1 Petru 4,17; Apocalipsa 20,12, etc.)
5) Teoria reîncarnării face inutilă jertfa lui Christos și mijlocirea Sa ca Mare Preot la dreapta lui Dumnezeu (vezi Evrei 7,25.26; 8,1.2; 1 Timotei 2,5, etc.).
6) Teoria reîncarnării minimalizează evenimentul revenirii în glorie a lui Iisus Christos, făcându-l inutil (vezi Ioan 14,1‑3; Apocalipsa 1,7; 22,12, etc.)
7) Teoria reîncarnării contrazice învățătura biblică despre mântuirea prin har, credința și jertfa răscumpărătoare a lui Christos, înlocuindu-le cu eforturile omenești (vezi Efeseni 2,8‑10; Galateni 3,24; 1 Timotei 1,9, etc. ).
În concluzie, teoria reîncarnării este total incompatibilă cu învățătura creștină, cu Evanghelia și cu doctrinele fundamentale ale Bibliei, pe care fie le anulează, fie le minimalizează. Omul nu ARE un suflet care trebuie reciclat, ci ESTE un suflet viu, așa cum a ieșit din mâinile Creatorului (vezi Geneza 2,7). Dumnezeu nu dorește să salveze doar o parte din ființa umană, ci omul în întregime. De aceea va exista o înviere și o viață veșnică reală, trăită pe un Pământ Nou real.
Așadar, oricât de mult confort spiritual ar putea să le ofere oamenilor doctrina reîncarnării, ea nu este altceva decât o „reîncarnare”, o variantă, a celei mai vechi minciuni luciferice: „Hotărât că nu veți muri!” (Geneza 3,4)
Minciuna însă are „picioare scurte” și nu are niciun viitor. Nici cei care se hrănesc cu ea…
Lori Balogh
sursa: https://www.loribalogh.ro/
