Categoria: Doctrine crestine
Credința în existența unui rai actual, în care ajung sufletele oamenilor buni, și a unui iad la fel de actual, în care sufletele oamenilor răi sunt torturate la nesfârșit, este foarte populară în sânul creștinismului. Ea poate fi regăsită în doctrinele bisericilor istorice (catolică și ortodoxă), dar și a celor protestante și neoprotestante deopotrivă.
Suntem doar la un click distanță de posibilitatea de a ne convinge de această realitate, observând ce susțin doctrinele diferitelor confesiuni creștine pe marginea acestui subiect. Iată un exemplu, luat la întâmplare, dintr-o mărturisire de credință a Bisericii Lutherane:
„Sfânta Scriptură este clară atunci când afirmă faptul că, imediat după moarte, cei nelegiuiți merg în iad, acolo unde își trăiesc agonia eternă (Luca 16,23‑31 și Psalmul 106,16‑18). Pe de altă parte, Sfânta Scriptură ne spune că toți cei salvați în Christos – prin har, prin credință – sunt în mâna lui Dumnezeu (Fapte 7,59.60 și Luca 23,46), fiind în Paradis alături de Domnul Iisus Christos (Filipeni 1,23 și Luca 23,46), trăind o eternă fericire (Apocalipsa 14,13; Psalmul 16,11; Ioan 17,24 și Români 8,18).” (Articolul „Gânduri despre doctrina romano-catolică a Purgatoriului”, site-ul Bisericii Lutherane Confesionale: https://www.bisericalutherana.ro )
Într-adevăr, credința în existența raiului și a iadului prezent este foarte populară, fiind susținută de așa-zisele experiențe din preajma morții, care fac vâlvă printre oamenii avizi după supranatural (vezi articolul „Experiențele din apropierea morții – o viziune biblică asupra fenomenului” de la adresa: https://www.loribalogh.ro/2024/01/experientele-din-apropierea-mortii-o-viziune-biblica-asupra-fenomenului ) Însă oare tot ce este popular este și autentic?
În Vechiul Testament, există o poruncă dată de Dumnezeu poporului Său ales din acele timpuri: „Să nu te iei după mulțime ca să faci rău” (Exodul 23,2). Parafrazând porunca, ea ar putea suna astfel: „Să nu te iei după mulțime împrumutând credințele ei greșite, însușindu-ți valorile ei greșite, săvârșind faptele ei nelegiuite și folosind metodele ei nepermise. „
Mulțimea poate fi o forță intimidantă, însă faptul că un lucru este susținut de mulțime nu reprezintă o garanție ca acel lucru este un adevăr. Să ne reamintim câteva exemple biblice legate de acest subiect:
– Pe vremea profetului Ilie, câți erau de partea adevărului și câți erau de partea învățăturilor false? Ilie singur în fața a 850 de preoți idolatri; Ilie, și încă 7000 de bărbați care au rămas loiali lui Dumnezeu, împotriva unei întregi națiuni căzută în idolatrie, de la curtea împărătească până la cel din urmă om din popor.
– În valea Dura, în care împăratul Nebucadnețar al Babilonului a ridicat chipul de aur înaintea căruia trebuiau să se închine toți reprezentanții imperiului, câți oameni au stat vertical, refuzând închinarea idolatră? Doar trei tineri iudei. De partea cui era adevărul în acel context: de partea mulțimii uriașe, care făcea mătănii în ritmuri de muzică religioasă înaintea idolului său de partea celor trei tineri?
– Pe vremea Mântuitorului exista o mulțime de farisei, cărturari, saduchei și preoți care cunoșteau bine profețiile mesianice ale Vechiului Testament. Totuși, câți dintre ei L-au recunoscut pe Mesia în Pruncul de curând născut, înfășat în scutece? Doar câțiva păstori umili, un bătrân numit Simeon, o prorociță numită Ana și câțiva străini veniți din depărtările Orientului: magii de la Răsărit.
Ceilalți, inclusiv preotul care L-a ținut în brațe pe Pruncul sfânt cu ocazia închinării Sale lui Dumnezeu, nu au văzut în El mai mult decât un pui de om neajutorat ca toți ceilalți. Și totuși, acest Prunc era Fiul cel veșnic al lui Dumnezeu.
Exemplele pot continua. Dacă în istoria creștinismului nu ar fi existat oameni verticali, care să lupte contra curentului general, care să iubească mai mult adevărul și pe Dumnezeu Însuși mai mult decât propria lor viață, astăzi nu ar fi existat nici confesiunile neoprotestante, nici cele protestante, nici chiar Biserica creștină în general. Căci această Biserică a lui Christos are la temelia ei jertfa Fiului lui Dumnezeu și sângele martirilor care a curs doar pentru că aceștia nu s-au luat după mulțime ca să facă rău. Și pentru că mulțimea nu tolerează ideea ca indivizi solitari sau „turme mici” de credincioși (vezi Luca 12,32) să aibă alte credințe, alte valori și alte obiceiuri ca ale ei, persecuția este inevitabilă.
Credința în existența raiului și a iadului, deși este foarte populară, și deși este argumentată de teologi cu argumente biblice discutabile, ridică niște întrebări pe care ar trebui să și le pună orice om cu o rațiune sănătoasă și cu un minim de cunoștințe biblice. În cele ce urmează voi da curs câtorva întrebări legate de acest subiect, cu speranța că Duhul Sfânt va trezi conștiința vreunui cititor al articolului și-l va îndemna să se aplece cu mai multă atenție asupra declarațiilor Scripturii pe marginea subiectului în discuție.
1) Cartea Apocalipsa este o revelație a lui Iisus Christos, a lucrării Sale mântuitoare în favoarea omenirii decăzute și a marii lupte dintre bine și rău. Însă Apocalipsa ne mai descoperă ceva: ea dă la o parte „cortina” istoriei, invitându-ne să privim dincolo de istoria păcatului spre lumea nouă și viața veșnică pe care Dumnezeu a pregătit-o pentru copiii Săi credincioși.
Dacă Dumnezeu nu ne-ar fi lăsat Apocalipsa, nu am fi avut nicio idee despre viața viitoare pe un Nou Pământ refăcut de Creatorul tuturor lucrurilor. Unul dintre cele mai mângâietoare pasaje din această carte, care descrie viața viitoare pe care o vor moșteni cei credincioși, este cel din capitolul 21,1‑4:
„Apoi am văzut un cer nou și un pământ nou; pentru că cerul dintâi și pământul dintâi pieriseră și marea nu mai era. Și am văzut coborându-se din cer, de la Dumnezeu, cetatea sfântă, Noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. Și am auzit un glas tare, care ieșea din scaunul de domnie, și zicea: „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei și ei vor fi poporul Lui, și Dumnezeu Însuși va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. El va șterge orice lacrimă din ochii lor. Și moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.”
În mesajul transmis de glasul venit din scaunul de domnie există șapte verbe, toate la timpul viitor: „El va locui cu ei”, „ei vor fi poporul Lui”, „Dumnezeu Însuși va fi cu ei”, „El va fi Dumnezeul lor”, „El va șterge orice lacrimă”, „moartea nu va mai fi”, „nu va mai fi tânguire”. Dacă ar exista un rai prezent, adică un loc în care sufletele oamenilor buni ar ajunge imediat după moarte, toate aceste verbe ar fi trebuit să fie la prezent: „El locuiește cu ei”, „ei sunt poporul Lui”, „Dumnezeu Însuși este cu ei”, „El este Dumnezeul lor”, „El șterge orice lacrimă din ochii lor”, „moartea nu mai este” și „nu mai este tânguire, nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut” pentru ei.
Totuși apostolul Ioan folosește timpul viitor. Și aceasta nu o singură dată, ci de șapte ori. Înțelegem de aici că raiul, în sensul de spațiu ceresc pregătit pentru cei mântuiți, aparține viitorului și nu prezentului. Oare să fi făcut Ioan o greșeală gramaticală sau mai degrabă greșeala este la cei ce aleg să creadă o teorie pe care Dumnezeu nu o susține în Cuvântul Său?
2) Epistola apostolului Iuda ne oferă o informație importantă cu privire la ceea ce s-a întâmplat cu ocazia învierii lui Moise: „Arhanghelul Mihail, când se împotrivea Diavolului și se certa cu el pentru trupul lui Moise, n-a îndrăznit să rostească împotriva lui o judecată de ocară, ci doar a zis: „Domnul să te mustre! „ (vers. 9).
Controversa de la mormântul lui Moise era legată desigur de dreptul lui Dumnezeu de a-l învia pe Moise și de a-l lua la cer din moment ce acesta păcătuise. Diavolul pretindea că Moise, din cauza păcatului care l-a împiedicat să intre în Canaan, îi aparținea de drept, fiind prada lui, iar Domnul Christos nu avea niciun drept să-l ia la Sine.
Această controversă între Domnul Christos și Satana pe seama destinului lui Moise ne face să ne întrebăm: Dacă ar exista un rai actual, în care ajung sufletele oamenilor buni, ce rost ar fi avut această discuție tensionată între Diavol și Arhanghelul Mihail? Dacă sufletul lui Moise, pe care Scriptura îl descrie că a fost un „om blând, mai blând decât orice om de pe fața pământului” (vezi Numeri 12,3) ar fi fost în rai, la ce i-ar fi folosit lui Satana să țină sub stăpânirea aun trup, care oricum s-a transformat în țărână?
Nu ar fi fost irațional ca Satana să se împotrivească? Însă tocmai faptul că a existat această controversă tensionată între Arhanghelul Mihail și Satana dovedește faptul că sufletul lui Moise nu se afla în rai, ci el urma să învie la porunca Creatorului și apoi să fie luat la cer în prezența nemijlocită a lui Dumnezeu.
3) Pe ultima pagină a Bibliei se află promisiunea cea mai scumpă pentru adevărații urmași ai Domnului Christos: făgăduința că El va reveni curând pentru a pune capăt istoriei păcatului și a restabili pacea și armonia în Univers: „Iată, Eu vin curând și răsplată Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui.” (Apocalipsa 22,12). Făgăduința este repetată în penultimul verset al Apocalipsei și totodată a Bibliei: „Cel ce adeverește aceste lucruri zice: „Da, Eu vin curând. ” Amin! Vino, Doamne, Iisuse!” (vers. 20).
Dacă am accepta existența unui rai și a unui iad actual, în care ajung sufletele oamenilor imediat după moarte, cuvintele Mântuitorului ar da naștere la niște întrebări justificate:
– Dacă oamenii și-ar fi primit răsplata pentru faptele lor imediat după moarte, de ce Domnul Christos vorbește despre o răsplată pe care o va aduce El personal la revenirea Sa pe pământ? Este clar că El vorbește de răsplătirea tuturor oamenilor, și a celor buni, și a celor răi, căci precizează: „ca să dau fiecăruia după fapta lui.”
– Dacă soarta oamenilor ar fi fost deja decisă la moarte și sufletele lor s-ar afla fie în rai, fie în iad (fie în purgatoriu, conform doctrinei catolice), ce rost ar mai avea revenirea Mântuitorului pe pământ?
– Ce rost ar mai avea judecata finală din moment ce sufletele oamenilor își primesc răsplata imediat după moarte? Ce rost ar mai avea învierea trupurilor celor drepți, din moment ce ei sunt fericiți în rai fără trupurile lor fizice?
În orice guvernare democratică de pe pământ, întâi are loc judecata omului care este suspectat de a fi comis a anumită nelegiuire, și abia apoi el primește pedeapsa proporțională cu gravitatea faptelor sale. De ce atunci, în cazul guvernării lui Dumnezeu, despre care Biblia afirmă că este dreaptă (vezi Apocalipsa 15,3; Psalmul 145,17; 89,14, etc.), lucrurile ar fi inversate? Ar fi corect ca nelegiuiții din timpurile Vechiului Testament să fie pedepsiți timp de mii de ani, pentru ca abia la urmă să fie judecați? La ce folosește o judecată finală dacă pedeapsa este deja în curs? Ce mai poate schimba judecata finală dacă omul își primește răsplata sau pedeapsa la moarte?
Dacă am lua în serios doar afirmațiile lui Iisus din această ultima făgăduință de pe paginile Scripturii, am fi feriți de învățătura falsă prin care Diavolul a reușit să amăgească aproape întreaga lume, păgână și creștină deopotrivă.
4) Domnul Christos a rostit două pilde care tratează practic același subiect: răsplătirea binelui și a râului la judecata finală a lui Dumnezeu. În Pilda neghinei, oamenii buni sunt simbolizați prin grâu, în timp ce oamenii răi sunt simbolizați prin neghină (vezi Matei 13, 24‑30; 36‑43). În Pilda năvodului, cei buni sunt simbolizați prin peștii buni, iar nelegiuiții prin peștii cei răi (vezi Matei 13, 47‑50). Ambele pilde vorbesc despre o separare a celor buni de cei răi și răsplătirea care li se cuvine „la sfârșitul veacului” (vers. 39.40.49), nicidecum la sfârșitul vieții personale, la moarte:
„Deci, cum se smulge neghina și se arde în foc, așa va fi la sfârșitul veacului. Fiul omului va trimite pe îngerii Săi și ei vor smulge din Împărăția Lui toate lucrurile care sunt pricină de păcătuire și pe cei ce săvârșesc fărădelegea, și-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plânsul și scrâșnirea dinților” (Matei 13,40‑42).
„Tot așa va fi și la sfârșitul veacului. Îngerii vor ieși, vor despărți pe cei răi din mijlocul celor buni și-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plânsul și scrâșnirea dinților” (Matei 13,49.50).
Din cuvintele Domnului Christos rezultă clar că va exista în viitor un „cuptor aprins” în care își vor găsi sfârșitul cei răi și nepocăiți, care au refuzat constant harul salvator al lui Dumnezeu. Însă pedepsirea va veni atunci, „la sfârșitul veacului”, nu la moarte! Iar pedepsirea celor nelegiuiți se va face proporțional cu vinovăția fiecărui om, după cum ne asigură Însuși Mântuitorul:
„Robul acela, care a știut voia stăpânului său și nu s-a pregătit deloc și n-a lucrat după voia Lui, va fi bătut cu multe lovituri. Dar dacă n-a știut-o și a făcut lucruri vrednice de lovituri, va fi bătut cu puține lovituri. Cui i s-a dat mult, i se va cere mult și cui i s-a încredințat mult, i se va cere mai mult” (Luca 12,47.48).
„Multe lovituri” sau „puține lovituri”, dar în niciun caz „infinit de multe lovituri”, așa cum presupune credința în existența unui iad veșnic! Întrebarea este simplă: Dacă ar exista acum un rai și un iad, în care ajung sufletele oamenilor imediat după moarte, ce rost ar mai fi avut rostirea celor două parabole, care vorbesc despre judecata divină și răsplătirea celor buni și a celor răi „la sfârșitul veacului”? În acest caz, nu ar putea fi acuzat Domnul Christos de dezinformare voită a oamenilor?
5) În 1 Corinteni 15,16‑18 există o afirmație a apostolului Pavel care ridică noi întrebări vis-a-vis de credința într-un iad și un rai în zilele noastre: „Căci dacă nu învie morții, nici Christos n-a înviat. Și dacă n-a înviat Christos, credința voastră este zadarnică, voi sunteți încă în păcatele voastre și, prin urmare, și cei ce au adormit în Christos sunt pierduți. „
Apostolul Pavel era îngrijorat cu privire la răspândirea în mijlocul creștinilor din Corint a ideii că nu poate exista înviere din morți. El știa că dacă Satana va reuși să zdruncine credința în învierea de la sfârșitul veacului, îi va putea atrage pe credincioși mult mai ușor în cursa învățăturii mincinoase despre nemurirea sufletului.
Sămânța acestei minciuni o sădise Satana deja în grădina Edenului, când el îi asigurase pe primii noștri părinți: „Hotărât că nu veți muri! ” (Geneza 3,4), deși Creatorul îi avertizase că vor muri dacă vor mânca din pomul interzis (vezi Geneza 2,17). Dacă omul nu moare cu adevărat, atunci nici nu mai e nevoie de înviere, nu-i așa?
În versetul 18, apostolul Pavel aduce în discuție o consecință logică a eventualității în care Domnul Christos nu ar fi înviat: „prin urmare și cei care au adormit în Christos sunt pierduți.” A adormi în Christos înseamnă a încheia viața în credința în Christos, adică a fi iertat, împăcat cu Dumnezeu și mântuit. Însă dilema apare chiar aici: Dacă acești oameni și-au încheiat viața împăcați cu Dumnezeu, potrivit credinței populare ei ar trebui să fie în rai. Dar cum ar putea ei să fie în rai dacă Biblia afirmă că sunt pierduți? Ar fi un nonsens.
Învățătura nebiblică despre un rai și un iad actual întunecă toată frumusețea doctrinelor biblice despre judecata finală, înviere, înălțarea la cer și viața veșnică. Mai rău decât atât, această învățătură aruncă o umbră deasă asupra caracterului lui Dumnezeu, care i-ar pedepsi disproporțional pe oamenii nelegiuiți. Pentru păcatele săvârșite de-a lungul unei vieți limitate de 70‑80 de ani, aceștia ar primi pedepse groaznice, care nu se vor sfârși niciodată în veșnicie. Unde se mai regăsește imaginea unui Dumnezeu al iubirii în scenele iadului veșnic?
Doctrina cu privire la învierea și răsplătirea finală a oamenilor (nu la moartea lor! ) este pe deplin rațională, armonizându-se perfect cu celelalte învățături biblice precum cele legate de judecată finală, starea oamenilor în moarte și mai ales cu învățăturile cu privire la caracterul sfânt, drept și iubitor al lui Dumnezeu.
6) Textul de aur al Bibliei! Poate puțini dintre noi ne-am gândit că acest text demontează învățătura falsă cu privire la existența unui iad veșnic în zilele noastre: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3,16).
Conform DEX, verbul „a pieri” înseamnă „a înceta să mai trăiască”, „a fi distrus, nimicit”, „a se ruina”, „a se ofili”, „a se usca”, „a lua sfârșit, „a dispărea fără urmă, fără a mai putea fi găsit”. În discuția cu fariseul Nicodim, Domnul Christos vorbește despre două categorii distincte de oameni (o polarizare a lumii): Unii care cred în El și care vor avea parte de viață veșnică, și alții care refuză să creadă în El, și ca urmare vor pieri. Adică vor înceta să mai trăiască, vor dispărea fără urmă, vor fi distruși, nimiciți, conform definiției verbului „a pieri”.
Învățătura populară despre iadul veșnic, în care ar ajunge sufletele celor nelegiuiți după moarte, pusă alături de cuvintele Mântuitorului din textul de aur, ne face să ne întrebăm: Cum pot pieri oamenii în iad, dacă acolo vor suferi chinuri veșnice? Cum vor dispărea ei fără urmă și cum vor fi nimiciți dacă acolo nu există moarte, ci viața veșnică în chinuri? Câte contradicții există între învățătura populară despre iad și rai și revelația Scripturii cu privire la om și starea sa în moarte!
7) Biblia vorbește despre „iazul de foc” ca fiind „moartea a doua” (vezi Apocalipsa 20, 14). Dar ce este moartea? Cu toții știm că moartea înseamnă sfârșitul vieții, un punct, un final. Cum se împacă ideea de moarte cu învățătura populară despre existența unui iad veșnic? Căci în iad nu se moare, ci se trăiește veșnic. E adevărat, cei nelegiuiți ar avea o viață veșnică trăită în chinuri, dar, în final, tot viață veșnică ar fi.
Cum se împacă doctrina iadului veșnic cu ceea ce Biblia numește „moartea a doua”? Expresia „moartea a doua” nu ar avea niciun sens dacă învățătura despre iad ar fi adevărată. Când Biblia vorbește despre viață veșnică, trebuie să înțelegem viață veșnică, iar când aceeași Biblie vorbește despre moarte, trebuie să înțelegem că e vorba de moarte, nu de viață. Dacă vom confunda termenii, vom ajunge la aberații și absurdități. Iar una dintre cele mai mari absurdități care există în creștinism este tocmai doctrina despre un iad veșnic care funcționează în prezent.
8) Pilda bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr (vezi Luca 16,19‑31) este folosită de creștinii care susțin învățătura despre existența unui rai și a unui iad actual ca fiind cel mai convingător argument în favoarea acestei învățături. Aceștia consideră că Mântuitorul vorbește despre o situație reală, nu despre una imaginară.
Dacă în pasajul respectiv Domnul Iisus ar fi vorbit despre o situație reală, în care doi oameni ajung să primească răsplata pentru ceea ce au făcut în viață imediat după moarte, respectiv bogatul ajungând în iad, iar săracul Lazăr ajungând în rai ( „sânul lui Avraam” ), s-ar naște câteva întrebări la care ar fi greu de găsit un răspuns pertinent:
– Între învățăturile Mântuitorului se regăsește și aceea că „Fiul omului are să vină în slava Tatălui Său, cu îngerii Săi, și atunci va răsplăti fiecăruia după faptele lui” (Matei 16,27; vezi și cap. 25,31‑41). Ar fi putut Domnul Christos să Se contrazică pe Sine, învățându-i pe oameni că judecata și răsplătirea lor vor avea loc la revenirea Sa, iar în alte ocazii învățându-i că judecata și răsplătirea lor vor avea loc imediat după moarte?
– Pot conversa oamenii aflați în rai cu cei aflați în iad?
– Pot cei din rai să-i vadă arzând pe cei din iad și totuși să fie fericiți, știind că între ei se pot afla unii dintre cei dragi? Dacă așa ar sta lucrurile, cerul ar fi un loc îngrozitor, iar fericirea celor mântuiți ar fi umbrită de vederea suferințelor iadului.
– Cât de mare este sânul lui Avraam, astfel încât în el să încapă toți cei mântuiți?
– Au sufletele ochi, degete și limbă, așa cum le descrie pilda? Dacă după moartea lor, bogatul și săracul Lazăr ar fi ajuns în iad, respectiv în rai, se presupune că acolo ar fi ajuns doar sufletele lor, căci trupurile ar fi rămas în mormânt. Ce rațiune ar avea atunci cererea bogatului ca Lazăr să-și moaie degetul în apă, pentru ca să-i răcorească limba (Luca 16,24)?
Pilda bogatului nemilostiv este o poveste populară care circula pe vremea Domnului Christos. În timpul exilului babilonian, apoi în timpul dominației persane, teoria nemuririi sufletului a influențat mult teologia iudaică. Rabinii care vorbeau despre lumea viitoare își imaginau grădina Edenului aproape de Gheenă. Prin urmare cei mântuiți și cei pierduți puteau să se vadă reciproc. Acestea erau concepțiile timpului, iar Domnul Christos s-a folosit de ele pentru a scoate în evidență câteva adevăruri:
1) Bogăția câștigată cu lăcomie nu este un semn al binecuvântării lui Dumnezeu.
2) Prăpastia uriașă dintre rai și iad arată că nu există o a doua șansă de mântuire după moarte. Destinul veșnic al omului este hotărât în această viață.
3) Cuvântul lui Dumnezeu este suficient pentru a ne învăța cele necesare mântuirii. Nicio minune, nici chiar învierea din morți nu ar avea o putere mai mare de convingere decât Cuvântul lui Dumnezeu.
Pildele nu sunt surse de doctrina biblică. Ele au un alt rol: să ne transmită învățături necesare pregătirii noastre pentru cer. Pilda semănătorului nu este o lecție de agricultură, iar Pildă aluatului nu ne dă lecții de brutărie. Nici în Pilda bogatului nemilostiv nu ni se dau lecții de doctrina despre starea omului în moarte.
Revista catolică „Orbis Catholicus” a consacrat un studiu elaborat asupra acestei probleme în numărul său din 11 aprilie 1956 (vol. 7, p. 333):
„Niciodată Iisus nu ne vorbește despre ceea ce fac sau ceea ce au devenit cei morți în așteptarea învierii. Parabola bogatului și a săracului Lazăr nu trebuie să ne inducă în eroare, deoarece ea este o parabolă în primul rând și, în al doilea rând, ea folosește imaginea tradițională a literaturii. Nu se poate spera să găsim în ea ceva precis asupra stării celor morți dispăruți. „
În concluzie, învățătura despre un rai și un iad actual reprezintă o variantă a teoriei nemuririi sufletului, aceasta din urmă trăgându-și seva din prima mare minciună rostită de „șarpele cel vechi, numit Diavolul și Satana” (vezi Apocalipsa 12,9) în grădina Edenului: „Hotărât că nu veți muri!” (Geneza 3,4).
Învățătura nu este rațională, intrând în conflict cu doctrinele fundamentale ale Bibliei (doctrina despre judecata finală, înviere, răsplătirea binelui și a răului). Mai mult decât atât, ea aruncă o umbră deasă asupra caracterului lui Dumnezeu.
Iadul biblic va fi doar la sfârșitul timpului, după judecata finală. El va fi temporar, până ce focul morții a doua va consuma tot ce va fi de consumat. Da, va exista o pedeapsă a celor nelegiuiți și, mai ales, a celor care sunt vinovații morali: Diavolul și demonii săi. Vor fi date mai multe sau mai puține „lovituri” celor vinovați, dar ele vor fi limitate și proporționale cu gravitatea vinovăției.
Apoi, după ce va trece „ziua care va arde ca un cuptor”, în care „toți cei trufași și toți cei răi vor fi ca miriștea”, nelăsând în urmă „nici rădăcină, nici ramură” (Maleahi 4,1), Dumnezeu va face toate lucrurile noi (Apocalipsa 21,5). O nouă Creație, un cer nou și un pământ nou în care va domni neprihănirea.
Aceasta este speranța creștinismului autentic, care ne apropie de Dumnezeu, iubindu-L mai mult, slujindu-L cu mai multă ardoare. Căci „în dragoste nu este frică; ci dragostea adevărată izgonește frica; pentru că frica are cu ea pedeapsa și cine se teme n-a ajuns desăvârșit în dragoste” (1 Ioan 4,18).Credința în existența unui rai actual, în care ajung sufletele oamenilor buni, și a unui iad la fel de actual, în care sufletele oamenilor răi sunt torturate la nesfârșit, este foarte populară în sânul creștinismului. Ea poate fi regăsită în doctrinele bisericilor istorice (catolică și ortodoxă), dar și a celor protestante și neoprotestante deopotrivă.
Suntem doar la un click distanță de posibilitatea de a ne convinge de această realitate, observând ce susțin doctrinele diferitelor confesiuni creștine pe marginea acestui subiect. Iată un exemplu, luat la întâmplare, dintr-o mărturisire de credință a Bisericii Lutherane:
„Sfânta Scriptură este clară atunci când afirmă faptul că, imediat după moarte, cei nelegiuiți merg în iad, acolo unde își trăiesc agonia eternă (Luca 16,23‑31 și Psalmul 106,16‑18). Pe de altă parte, Sfânta Scriptură ne spune că toți cei salvați în Christos – prin har, prin credință – sunt în mâna lui Dumnezeu (Fapte 7,59.60 și Luca 23,46), fiind în Paradis alături de Domnul Iisus Christos (Filipeni 1,23 și Luca 23,46), trăind o eternă fericire (Apocalipsa 14,13; Psalmul 16,11; Ioan 17,24 și Români 8,18).” (Articolul „Gânduri despre doctrina romano-catolică a Purgatoriului”, site-ul Bisericii Lutherane Confesionale: https://www.bisericalutherana.ro )
Într-adevăr, credința în existența raiului și a iadului prezent este foarte populară, fiind susținută de așa-zisele experiențe din preajma morții, care fac vâlvă printre oamenii avizi după supranatural (vezi articolul „Experiențele din apropierea morții – o viziune biblică asupra fenomenului” de la adresa: https://www.loribalogh.ro/2024/01/experientele-din-apropierea-mortii-o-viziune-biblica-asupra-fenomenului ) Însă oare tot ce este popular este și autentic?
În Vechiul Testament, există o poruncă dată de Dumnezeu poporului Său ales din acele timpuri: „Să nu te iei după mulțime ca să faci rău” (Exodul 23,2). Parafrazând porunca, ea ar putea suna astfel: „Să nu te iei după mulțime împrumutând credințele ei greșite, însușindu-ți valorile ei greșite, săvârșind faptele ei nelegiuite și folosind metodele ei nepermise. „
Mulțimea poate fi o forță intimidantă, însă faptul că un lucru este susținut de mulțime nu reprezintă o garanție ca acel lucru este un adevăr. Să ne reamintim câteva exemple biblice legate de acest subiect:
– Pe vremea profetului Ilie, câți erau de partea adevărului și câți erau de partea învățăturilor false? Ilie singur în fața a 850 de preoți idolatri; Ilie, și încă 7000 de bărbați care au rămas loiali lui Dumnezeu, împotriva unei întregi națiuni căzută în idolatrie, de la curtea împărătească până la cel din urmă om din popor.
– În valea Dura, în care împăratul Nebucadnețar al Babilonului a ridicat chipul de aur înaintea căruia trebuiau să se închine toți reprezentanții imperiului, câți oameni au stat vertical, refuzând închinarea idolatră? Doar trei tineri iudei. De partea cui era adevărul în acel context: de partea mulțimii uriașe, care făcea mătănii în ritmuri de muzică religioasă înaintea idolului său de partea celor trei tineri?
– Pe vremea Mântuitorului exista o mulțime de farisei, cărturari, saduchei și preoți care cunoșteau bine profețiile mesianice ale Vechiului Testament. Totuși, câți dintre ei L-au recunoscut pe Mesia în Pruncul de curând născut, înfășat în scutece? Doar câțiva păstori umili, un bătrân numit Simeon, o prorociță numită Ana și câțiva străini veniți din depărtările Orientului: magii de la Răsărit.
Ceilalți, inclusiv preotul care L-a ținut în brațe pe Pruncul sfânt cu ocazia închinării Sale lui Dumnezeu, nu au văzut în El mai mult decât un pui de om neajutorat ca toți ceilalți. Și totuși, acest Prunc era Fiul cel veșnic al lui Dumnezeu.
Exemplele pot continua. Dacă în istoria creștinismului nu ar fi existat oameni verticali, care să lupte contra curentului general, care să iubească mai mult adevărul și pe Dumnezeu Însuși mai mult decât propria lor viață, astăzi nu ar fi existat nici confesiunile neoprotestante, nici cele protestante, nici chiar Biserica creștină în general. Căci această Biserică a lui Christos are la temelia ei jertfa Fiului lui Dumnezeu și sângele martirilor care a curs doar pentru că aceștia nu s-au luat după mulțime ca să facă rău. Și pentru că mulțimea nu tolerează ideea ca indivizi solitari sau „turme mici” de credincioși (vezi Luca 12,32) să aibă alte credințe, alte valori și alte obiceiuri ca ale ei, persecuția este inevitabilă.
Credința în existența raiului și a iadului, deși este foarte populară, și deși este argumentată de teologi cu argumente biblice discutabile, ridică niște întrebări pe care ar trebui să și le pună orice om cu o rațiune sănătoasă și cu un minim de cunoștințe biblice. În cele ce urmează voi da curs câtorva întrebări legate de acest subiect, cu speranța că Duhul Sfânt va trezi conștiința vreunui cititor al articolului și-l va îndemna să se aplece cu mai multă atenție asupra declarațiilor Scripturii pe marginea subiectului în discuție.
1) Cartea Apocalipsa este o revelație a lui Iisus Christos, a lucrării Sale mântuitoare în favoarea omenirii decăzute și a marii lupte dintre bine și rău. Însă Apocalipsa ne mai descoperă ceva: ea dă la o parte „cortina” istoriei, invitându-ne să privim dincolo de istoria păcatului spre lumea nouă și viața veșnică pe care Dumnezeu a pregătit-o pentru copiii Săi credincioși.
Dacă Dumnezeu nu ne-ar fi lăsat Apocalipsa, nu am fi avut nicio idee despre viața viitoare pe un Nou Pământ refăcut de Creatorul tuturor lucrurilor. Unul dintre cele mai mângâietoare pasaje din această carte, care descrie viața viitoare pe care o vor moșteni cei credincioși, este cel din capitolul 21,1‑4:
„Apoi am văzut un cer nou și un pământ nou; pentru că cerul dintâi și pământul dintâi pieriseră și marea nu mai era. Și am văzut coborându-se din cer, de la Dumnezeu, cetatea sfântă, Noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. Și am auzit un glas tare, care ieșea din scaunul de domnie, și zicea: „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei și ei vor fi poporul Lui, și Dumnezeu Însuși va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. El va șterge orice lacrimă din ochii lor. Și moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.”
În mesajul transmis de glasul venit din scaunul de domnie există șapte verbe, toate la timpul viitor: „El va locui cu ei”, „ei vor fi poporul Lui”, „Dumnezeu Însuși va fi cu ei”, „El va fi Dumnezeul lor”, „El va șterge orice lacrimă”, „moartea nu va mai fi”, „nu va mai fi tânguire”. Dacă ar exista un rai prezent, adică un loc în care sufletele oamenilor buni ar ajunge imediat după moarte, toate aceste verbe ar fi trebuit să fie la prezent: „El locuiește cu ei”, „ei sunt poporul Lui”, „Dumnezeu Însuși este cu ei”, „El este Dumnezeul lor”, „El șterge orice lacrimă din ochii lor”, „moartea nu mai este” și „nu mai este tânguire, nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut” pentru ei.
Totuși apostolul Ioan folosește timpul viitor. Și aceasta nu o singură dată, ci de șapte ori. Înțelegem de aici că raiul, în sensul de spațiu ceresc pregătit pentru cei mântuiți, aparține viitorului și nu prezentului. Oare să fi făcut Ioan o greșeală gramaticală sau mai degrabă greșeala este la cei ce aleg să creadă o teorie pe care Dumnezeu nu o susține în Cuvântul Său?
2) Epistola apostolului Iuda ne oferă o informație importantă cu privire la ceea ce s-a întâmplat cu ocazia învierii lui Moise: „Arhanghelul Mihail, când se împotrivea Diavolului și se certa cu el pentru trupul lui Moise, n-a îndrăznit să rostească împotriva lui o judecată de ocară, ci doar a zis: „Domnul să te mustre! „ (vers. 9).
Controversa de la mormântul lui Moise era legată desigur de dreptul lui Dumnezeu de a-l învia pe Moise și de a-l lua la cer din moment ce acesta păcătuise. Diavolul pretindea că Moise, din cauza păcatului care l-a împiedicat să intre în Canaan, îi aparținea de drept, fiind prada lui, iar Domnul Christos nu avea niciun drept să-l ia la Sine.
Această controversă între Domnul Christos și Satana pe seama destinului lui Moise ne face să ne întrebăm: Dacă ar exista un rai actual, în care ajung sufletele oamenilor buni, ce rost ar fi avut această discuție tensionată între Diavol și Arhanghelul Mihail? Dacă sufletul lui Moise, pe care Scriptura îl descrie că a fost un „om blând, mai blând decât orice om de pe fața pământului” (vezi Numeri 12,3) ar fi fost în rai, la ce i-ar fi folosit lui Satana să țină sub stăpânirea aun trup, care oricum s-a transformat în țărână?
Nu ar fi fost irațional ca Satana să se împotrivească? Însă tocmai faptul că a existat această controversă tensionată între Arhanghelul Mihail și Satana dovedește faptul că sufletul lui Moise nu se afla în rai, ci el urma să învie la porunca Creatorului și apoi să fie luat la cer în prezența nemijlocită a lui Dumnezeu.
3) Pe ultima pagină a Bibliei se află promisiunea cea mai scumpă pentru adevărații urmași ai Domnului Christos: făgăduința că El va reveni curând pentru a pune capăt istoriei păcatului și a restabili pacea și armonia în Univers: „Iată, Eu vin curând și răsplată Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui.” (Apocalipsa 22,12). Făgăduința este repetată în penultimul verset al Apocalipsei și totodată a Bibliei: „Cel ce adeverește aceste lucruri zice: „Da, Eu vin curând. ” Amin! Vino, Doamne, Iisuse!” (vers. 20).
Dacă am accepta existența unui rai și a unui iad actual, în care ajung sufletele oamenilor imediat după moarte, cuvintele Mântuitorului ar da naștere la niște întrebări justificate:
– Dacă oamenii și-ar fi primit răsplata pentru faptele lor imediat după moarte, de ce Domnul Christos vorbește despre o răsplată pe care o va aduce El personal la revenirea Sa pe pământ? Este clar că El vorbește de răsplătirea tuturor oamenilor, și a celor buni, și a celor răi, căci precizează: „ca să dau fiecăruia după fapta lui.”
– Dacă soarta oamenilor ar fi fost deja decisă la moarte și sufletele lor s-ar afla fie în rai, fie în iad (fie în purgatoriu, conform doctrinei catolice), ce rost ar mai avea revenirea Mântuitorului pe pământ?
– Ce rost ar mai avea judecata finală din moment ce sufletele oamenilor își primesc răsplata imediat după moarte? Ce rost ar mai avea învierea trupurilor celor drepți, din moment ce ei sunt fericiți în rai fără trupurile lor fizice?
În orice guvernare democratică de pe pământ, întâi are loc judecata omului care este suspectat de a fi comis a anumită nelegiuire, și abia apoi el primește pedeapsa proporțională cu gravitatea faptelor sale. De ce atunci, în cazul guvernării lui Dumnezeu, despre care Biblia afirmă că este dreaptă (vezi Apocalipsa 15,3; Psalmul 145,17; 89,14, etc.), lucrurile ar fi inversate? Ar fi corect ca nelegiuiții din timpurile Vechiului Testament să fie pedepsiți timp de mii de ani, pentru ca abia la urmă să fie judecați? La ce folosește o judecată finală dacă pedeapsa este deja în curs? Ce mai poate schimba judecata finală dacă omul își primește răsplata sau pedeapsa la moarte?
Dacă am lua în serios doar afirmațiile lui Iisus din această ultima făgăduință de pe paginile Scripturii, am fi feriți de învățătura falsă prin care Diavolul a reușit să amăgească aproape întreaga lume, păgână și creștină deopotrivă.
4) Domnul Christos a rostit două pilde care tratează practic același subiect: răsplătirea binelui și a râului la judecata finală a lui Dumnezeu. În Pilda neghinei, oamenii buni sunt simbolizați prin grâu, în timp ce oamenii răi sunt simbolizați prin neghină (vezi Matei 13, 24‑30; 36‑43). În Pilda năvodului, cei buni sunt simbolizați prin peștii buni, iar nelegiuiții prin peștii cei răi (vezi Matei 13, 47‑50). Ambele pilde vorbesc despre o separare a celor buni de cei răi și răsplătirea care li se cuvine „la sfârșitul veacului” (vers. 39.40.49), nicidecum la sfârșitul vieții personale, la moarte:
„Deci, cum se smulge neghina și se arde în foc, așa va fi la sfârșitul veacului. Fiul omului va trimite pe îngerii Săi și ei vor smulge din Împărăția Lui toate lucrurile care sunt pricină de păcătuire și pe cei ce săvârșesc fărădelegea, și-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plânsul și scrâșnirea dinților” (Matei 13,40‑42).
„Tot așa va fi și la sfârșitul veacului. Îngerii vor ieși, vor despărți pe cei răi din mijlocul celor buni și-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plânsul și scrâșnirea dinților” (Matei 13,49.50).
Din cuvintele Domnului Christos rezultă clar că va exista în viitor un „cuptor aprins” în care își vor găsi sfârșitul cei răi și nepocăiți, care au refuzat constant harul salvator al lui Dumnezeu. Însă pedepsirea va veni atunci, „la sfârșitul veacului”, nu la moarte! Iar pedepsirea celor nelegiuiți se va face proporțional cu vinovăția fiecărui om, după cum ne asigură Însuși Mântuitorul:
„Robul acela, care a știut voia stăpânului său și nu s-a pregătit deloc și n-a lucrat după voia Lui, va fi bătut cu multe lovituri. Dar dacă n-a știut-o și a făcut lucruri vrednice de lovituri, va fi bătut cu puține lovituri. Cui i s-a dat mult, i se va cere mult și cui i s-a încredințat mult, i se va cere mai mult” (Luca 12,47.48).
„Multe lovituri” sau „puține lovituri”, dar în niciun caz „infinit de multe lovituri”, așa cum presupune credința în existența unui iad veșnic! Întrebarea este simplă: Dacă ar exista acum un rai și un iad, în care ajung sufletele oamenilor imediat după moarte, ce rost ar mai fi avut rostirea celor două parabole, care vorbesc despre judecata divină și răsplătirea celor buni și a celor răi „la sfârșitul veacului”? În acest caz, nu ar putea fi acuzat Domnul Christos de dezinformare voită a oamenilor?
5) În 1 Corinteni 15,16‑18 există o afirmație a apostolului Pavel care ridică noi întrebări vis-a-vis de credința într-un iad și un rai în zilele noastre: „Căci dacă nu învie morții, nici Christos n-a înviat. Și dacă n-a înviat Christos, credința voastră este zadarnică, voi sunteți încă în păcatele voastre și, prin urmare, și cei ce au adormit în Christos sunt pierduți. „
Apostolul Pavel era îngrijorat cu privire la răspândirea în mijlocul creștinilor din Corint a ideii că nu poate exista înviere din morți. El știa că dacă Satana va reuși să zdruncine credința în învierea de la sfârșitul veacului, îi va putea atrage pe credincioși mult mai ușor în cursa învățăturii mincinoase despre nemurirea sufletului.
Sămânța acestei minciuni o sădise Satana deja în grădina Edenului, când el îi asigurase pe primii noștri părinți: „Hotărât că nu veți muri! ” (Geneza 3,4), deși Creatorul îi avertizase că vor muri dacă vor mânca din pomul interzis (vezi Geneza 2,17). Dacă omul nu moare cu adevărat, atunci nici nu mai e nevoie de înviere, nu-i așa?
În versetul 18, apostolul Pavel aduce în discuție o consecință logică a eventualității în care Domnul Christos nu ar fi înviat: „prin urmare și cei care au adormit în Christos sunt pierduți.” A adormi în Christos înseamnă a încheia viața în credința în Christos, adică a fi iertat, împăcat cu Dumnezeu și mântuit. Însă dilema apare chiar aici: Dacă acești oameni și-au încheiat viața împăcați cu Dumnezeu, potrivit credinței populare ei ar trebui să fie în rai. Dar cum ar putea ei să fie în rai dacă Biblia afirmă că sunt pierduți? Ar fi un nonsens.
Învățătura nebiblică despre un rai și un iad actual întunecă toată frumusețea doctrinelor biblice despre judecata finală, înviere, înălțarea la cer și viața veșnică. Mai rău decât atât, această învățătură aruncă o umbră deasă asupra caracterului lui Dumnezeu, care i-ar pedepsi disproporțional pe oamenii nelegiuiți. Pentru păcatele săvârșite de-a lungul unei vieți limitate de 70‑80 de ani, aceștia ar primi pedepse groaznice, care nu se vor sfârși niciodată în veșnicie. Unde se mai regăsește imaginea unui Dumnezeu al iubirii în scenele iadului veșnic?
Doctrina cu privire la învierea și răsplătirea finală a oamenilor (nu la moartea lor! ) este pe deplin rațională, armonizându-se perfect cu celelalte învățături biblice precum cele legate de judecată finală, starea oamenilor în moarte și mai ales cu învățăturile cu privire la caracterul sfânt, drept și iubitor al lui Dumnezeu.
6) Textul de aur al Bibliei! Poate puțini dintre noi ne-am gândit că acest text demontează învățătura falsă cu privire la existența unui iad veșnic în zilele noastre: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3,16).
Conform DEX, verbul „a pieri” înseamnă „a înceta să mai trăiască”, „a fi distrus, nimicit”, „a se ruina”, „a se ofili”, „a se usca”, „a lua sfârșit, „a dispărea fără urmă, fără a mai putea fi găsit”. În discuția cu fariseul Nicodim, Domnul Christos vorbește despre două categorii distincte de oameni (o polarizare a lumii): Unii care cred în El și care vor avea parte de viață veșnică, și alții care refuză să creadă în El, și ca urmare vor pieri. Adică vor înceta să mai trăiască, vor dispărea fără urmă, vor fi distruși, nimiciți, conform definiției verbului „a pieri”.
Învățătura populară despre iadul veșnic, în care ar ajunge sufletele celor nelegiuiți după moarte, pusă alături de cuvintele Mântuitorului din textul de aur, ne face să ne întrebăm: Cum pot pieri oamenii în iad, dacă acolo vor suferi chinuri veșnice? Cum vor dispărea ei fără urmă și cum vor fi nimiciți dacă acolo nu există moarte, ci viața veșnică în chinuri? Câte contradicții există între învățătura populară despre iad și rai și revelația Scripturii cu privire la om și starea sa în moarte!
7) Biblia vorbește despre „iazul de foc” ca fiind „moartea a doua” (vezi Apocalipsa 20, 14). Dar ce este moartea? Cu toții știm că moartea înseamnă sfârșitul vieții, un punct, un final. Cum se împacă ideea de moarte cu învățătura populară despre existența unui iad veșnic? Căci în iad nu se moare, ci se trăiește veșnic. E adevărat, cei nelegiuiți ar avea o viață veșnică trăită în chinuri, dar, în final, tot viață veșnică ar fi.
Cum se împacă doctrina iadului veșnic cu ceea ce Biblia numește „moartea a doua”? Expresia „moartea a doua” nu ar avea niciun sens dacă învățătura despre iad ar fi adevărată. Când Biblia vorbește despre viață veșnică, trebuie să înțelegem viață veșnică, iar când aceeași Biblie vorbește despre moarte, trebuie să înțelegem că e vorba de moarte, nu de viață. Dacă vom confunda termenii, vom ajunge la aberații și absurdități. Iar una dintre cele mai mari absurdități care există în creștinism este tocmai doctrina despre un iad veșnic care funcționează în prezent.
8) Pilda bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr (vezi Luca 16,19‑31) este folosită de creștinii care susțin învățătura despre existența unui rai și a unui iad actual ca fiind cel mai convingător argument în favoarea acestei învățături. Aceștia consideră că Mântuitorul vorbește despre o situație reală, nu despre una imaginară.
Dacă în pasajul respectiv Domnul Iisus ar fi vorbit despre o situație reală, în care doi oameni ajung să primească răsplata pentru ceea ce au făcut în viață imediat după moarte, respectiv bogatul ajungând în iad, iar săracul Lazăr ajungând în rai ( „sânul lui Avraam” ), s-ar naște câteva întrebări la care ar fi greu de găsit un răspuns pertinent:
– Între învățăturile Mântuitorului se regăsește și aceea că „Fiul omului are să vină în slava Tatălui Său, cu îngerii Săi, și atunci va răsplăti fiecăruia după faptele lui” (Matei 16,27; vezi și cap. 25,31‑41). Ar fi putut Domnul Christos să Se contrazică pe Sine, învățându-i pe oameni că judecata și răsplătirea lor vor avea loc la revenirea Sa, iar în alte ocazii învățându-i că judecata și răsplătirea lor vor avea loc imediat după moarte?
– Pot conversa oamenii aflați în rai cu cei aflați în iad?
– Pot cei din rai să-i vadă arzând pe cei din iad și totuși să fie fericiți, știind că între ei se pot afla unii dintre cei dragi? Dacă așa ar sta lucrurile, cerul ar fi un loc îngrozitor, iar fericirea celor mântuiți ar fi umbrită de vederea suferințelor iadului.
– Cât de mare este sânul lui Avraam, astfel încât în el să încapă toți cei mântuiți?
– Au sufletele ochi, degete și limbă, așa cum le descrie pilda? Dacă după moartea lor, bogatul și săracul Lazăr ar fi ajuns în iad, respectiv în rai, se presupune că acolo ar fi ajuns doar sufletele lor, căci trupurile ar fi rămas în mormânt. Ce rațiune ar avea atunci cererea bogatului ca Lazăr să-și moaie degetul în apă, pentru ca să-i răcorească limba (Luca 16,24)?
Pilda bogatului nemilostiv este o poveste populară care circula pe vremea Domnului Christos. În timpul exilului babilonian, apoi în timpul dominației persane, teoria nemuririi sufletului a influențat mult teologia iudaică. Rabinii care vorbeau despre lumea viitoare își imaginau grădina Edenului aproape de Gheenă. Prin urmare cei mântuiți și cei pierduți puteau să se vadă reciproc. Acestea erau concepțiile timpului, iar Domnul Christos s-a folosit de ele pentru a scoate în evidență câteva adevăruri:
1) Bogăția câștigată cu lăcomie nu este un semn al binecuvântării lui Dumnezeu.
2) Prăpastia uriașă dintre rai și iad arată că nu există o a doua șansă de mântuire după moarte. Destinul veșnic al omului este hotărât în această viață.
3) Cuvântul lui Dumnezeu este suficient pentru a ne învăța cele necesare mântuirii. Nicio minune, nici chiar învierea din morți nu ar avea o putere mai mare de convingere decât Cuvântul lui Dumnezeu.
Pildele nu sunt surse de doctrina biblică. Ele au un alt rol: să ne transmită învățături necesare pregătirii noastre pentru cer. Pilda semănătorului nu este o lecție de agricultură, iar Pildă aluatului nu ne dă lecții de brutărie. Nici în Pilda bogatului nemilostiv nu ni se dau lecții de doctrina despre starea omului în moarte.
Revista catolică „Orbis Catholicus” a consacrat un studiu elaborat asupra acestei probleme în numărul său din 11 aprilie 1956 (vol. 7, p. 333):
„Niciodată Iisus nu ne vorbește despre ceea ce fac sau ceea ce au devenit cei morți în așteptarea învierii. Parabola bogatului și a săracului Lazăr nu trebuie să ne inducă în eroare, deoarece ea este o parabolă în primul rând și, în al doilea rând, ea folosește imaginea tradițională a literaturii. Nu se poate spera să găsim în ea ceva precis asupra stării celor morți dispăruți. „
În concluzie, învățătura despre un rai și un iad actual reprezintă o variantă a teoriei nemuririi sufletului, aceasta din urmă trăgându-și seva din prima mare minciună rostită de „șarpele cel vechi, numit Diavolul și Satana” (vezi Apocalipsa 12,9) în grădina Edenului: „Hotărât că nu veți muri!” (Geneza 3,4).
Învățătura nu este rațională, intrând în conflict cu doctrinele fundamentale ale Bibliei (doctrina despre judecata finală, înviere, răsplătirea binelui și a răului). Mai mult decât atât, ea aruncă o umbră deasă asupra caracterului lui Dumnezeu.
Iadul biblic va fi doar la sfârșitul timpului, după judecata finală. El va fi temporar, până ce focul morții a doua va consuma tot ce va fi de consumat. Da, va exista o pedeapsă a celor nelegiuiți și, mai ales, a celor care sunt vinovații morali: Diavolul și demonii săi. Vor fi date mai multe sau mai puține „lovituri” celor vinovați, dar ele vor fi limitate și proporționale cu gravitatea vinovăției.
Apoi, după ce va trece „ziua care va arde ca un cuptor”, în care „toți cei trufași și toți cei răi vor fi ca miriștea”, nelăsând în urmă „nici rădăcină, nici ramură” (Maleahi 4,1), Dumnezeu va face toate lucrurile noi (Apocalipsa 21,5). O nouă Creație, un cer nou și un pământ nou în care va domni neprihănirea.
Aceasta este speranța creștinismului autentic, care ne apropie de Dumnezeu, iubindu-L mai mult, slujindu-L cu mai multă ardoare. Căci „în dragoste nu este frică; ci dragostea adevărată izgonește frica; pentru că frica are cu ea pedeapsa și cine se teme n-a ajuns desăvârșit în dragoste” (1 Ioan 4,18).
sursa: https://www.loribalogh.ro/
