Categoria: Doctrine crestine
După o întâlnire de seară într-un grup de rugăciune, o tânără din Coreea de Sud pretinde că a fost vizitată de Iisus, care a însoțit-o într-o călătorie în Iad. La finalul călătoriei, tânăra susține că a primit porunca de a reda prin desene scenele văzute în acel loc, pentru ca lumea să fie avertizată cu privire la consecințele faptelor și gândurilor rele.
Însoțită de Iisus, tânăra pretinde că a văzut oameni fără număr căzând în groapa Iadului, unde sufletele lor sunt ținute într-o închisoare din care nu vor mai scăpa în veci. Demonii văzuți de tânără sunt descriși ca fiind sadici și deosebit de brutali, singura lor plăcere fiind aceea de a chinui sufletele pierdute și de a se bucura la auzul strigătelor de groază ale celor chinuiți. Apoi, asemenea unui film de groază, prin fața tinerei s-au derulat scenele torturilor veșnice la care erau supuse sufletele celor pierduți, în funcție de păcatele pe care le-au săvârșit în timpul vieții.
(Atenție! Urmează scene care ar putea să vă afecteze emoțional! )
Astfel, violatorii, ucigașii și răpitorii de copii sunt veșnic arși și străpunși, fără să scape niciodată în eternitate de aceste torturi. Hoții sunt străpunși pe vecie cu mii de ace și săgeți, în timp ce mincinoșilor li se toarnă în gură lavă fierbinte sau li se umple gura cu cărbuni aprinși.
Idolatrii sunt sugrumați de șerpi, apoi eliberați din strânsoare, pentru ca apoi să fie din nou sugrumați, ciclul repetându-se la nesfârșit. Imoralii sunt străpunși de țepe uriașe în organele sexuale, iar celor care au refuzat să predice Evanghelia li se taie degetele și sunt sugrumați.
Celor care au mâncat și au băut lucruri interzise li se toarnă pe gât tot felul de lucruri îngrozitoare, în timp ce aceia care i-au rănit pe alții prin cuvintele lor sunt veșnic străpunși în limbă cu o țeapă. Cei care au păcătuit în gând au parte de o altă tortură veșnică: mii de gândaci intră și ies din trupurile lor (!?), fiind devorați de aceștia. Și aceasta fără ca trupurile lor să se consume și fără ca chinurile lor să ia sfârșit vreodată.
Astfel de relatări, mai mult sau mai puțin explicite, de cele mai multe ori asociate cu revenirea unor oameni din moarte clinică, nu pot să nu aibă ecou în sufletele oamenilor. Cei mai mulți sunt îngroziți, propunându-și să se pocăiască pentru a nu ajunge în Iad. Așa s-a întâmplat în America anilor 1800‑1850, în timpul Celei de-a Doua Mari Treziri, când, în adunările în corturi organizate de bisericile protestante, predicatorii aveau ca tema predilectă Iadul și chinurile veșnice.
Uneori și cu mult zel (dar mai ales cu multă imaginație), acești predicatori povesteau cu lux de amănunte ce se întâmplă cu sufletul celui decedat și ce chinuri îl așteaptă în Iad. Nu este de mirare că în urma unor astfel de predici emoționale, numărul membrilor bisericilor protestante din America a crescut cu 25%, în timp ce participarea la serviciile divine s-a dublat.
Există însă și o altă categorie de oameni: cei care întorc spatele lui Dumnezeu, afirmând că dacă Dumnezeu pedepsește păcatul în felul acesta, îngăduind torturi veșnice pentru niște păcate săvârșite într-o viață de 70‑80 de ani, ei nu vor să se închine unui asemenea Dumnezeu crud și nedrept.
Este cunoscut cazul lui Robert Ingersoll, vestitul ateu militant american, care și-a dedicat viața luptei împotriva credinței creștine. Într-o adunare publică, în care a vorbit împotriva credinței în Dumnezeu și a Bibliei, Ingersoll și-a scos ceasul de aur din buzunar și, punându-l pe masă, a spus: „Îl blestem și Îl hulesc pe Dumnezeu, apoi Îi dau cinci minute să mă lovească sau să mă trăsnească.” Cele cinci minute au trecut fără să se întâmple nimic, iar Ingersoll a spus triumfător: „Vedeți? Nu există Dumnezeu, căci dacă ar fi existat, m-ar fi lovit mortal.”
Cum a ajuns Ingersoll să devină unul dintre cei mai înverșunați atei ai timpurilor moderne? Născut în familia unui pastor protestant american, Robert Ingersoll a fost nevoit să audă de sute de ori amenințările tatălui său ori de câte ori făcea ceva rău: „Robert, dacă mai faci aceste păcate, Dumnezeul Cel Atotputernic te va duce în Iad și vei arde în vecii vecilor.”
Sătul să mai audă astfel de amenințări de la tatăl său, într-o zi Robert i-a spus acestuia: „Tată, dacă astfel este Dumnezeul pe care Îl servești, eu nu vreau să am nimic de-a face cu El.” Apoi s-a ridicat și a părăsit mânios casa părintească pentru totdeauna, devenind unul dintre cei mai înverșunați atei din timpurile moderne.
Într-adevăr, doar atunci când Dumnezeu va trage linie și va pune capăt istoriei acestei lumi, se va vedea cât rău a produs această învățătură așa-zis creștină în rândurile oamenilor. Căci, așa cum remarcă cineva, învățătura despre torturile veșnice ale Iadului nu este altceva decât o „fabrică de atei.” Și nu doar de atei, ci și de creștini nesinceri care, de teama unor astfel de chinuri, se întorc la Dumnezeu formal, din interes.
Deoarece credința Bibliei este simplă și rațională, voi prezenta câteva argumente biblice și raționale împotriva doctrinei Iadului și a torturilor veșnice. Sunt doar câteva argumente dintre cele existente, urmând ca cercetătorii Scripturilor – oameni care își folosesc rațiunea cu care au fost înzestrați de Creator – să adauge și altele, poate mult mai concludente.
Am apreciat un comentariu adăugat de o persoană care a urmărit clipul video în care tânăra sud-coreeană descria scenele de groază pe care pretinde că le-a văzut în Iad: „Nu înțeleg”, afirmă ea, „de ce oamenii răi sunt chinuiți de demoni, care sunt și mai răi.”
Iată o dilemă, o întrebare de bun simț a unui om care gândește în timp ce caută adevărul. Astfel de oameni sunt numiți de Scriptură oameni cu „o inimă mai aleasă”, asemenea creștinilor din Berea din timpul vizitelor misionare ale apostolului Pavel. Aceștia îl ascultau pe Pavel predicând, însă nu se opreau aici: mergeau acasă și verificau cu Scripturile dacă ceea ce li se spusese era conform cu adevărul (vezi Fapte 17,10.11).
Ori de câte ori avem de-a face cu o învățătură aparent biblică, voia lui Dumnezeu este să o trecem prin filtrul Scripturii, punându-ne întrebări, folosindu-ne rațiunea și, mai ales, cerând călăuzirea Duhului Sfânt. În caz contrar, oricât de sinceri am fi, riscăm să devenim victime ale unor învățături străine de Biblie, de Evanghelie și de caracterul sfânt al lui Dumnezeu, învățături pe care aceeași Scriptură le numește fără niciun menajament „învățăturile dracilor” (vezi 1 Timotei 4,1).
Iată câteva argumente raționale și de bun simț împotriva doctrinei torturilor veșnice:
1) Biblia afirma despre Dumnezeu, „fericitul și singurul Stăpânitor, Împăratul împăraților și Domnul domnilor”, că este „singurul care are nemurirea” (vezi 1 Timotei 6,15.16). Desigur, este vorba de nemurirea necondiționată, deosebită de nemurirea condiționată a ființelor cerești create, care depinde de ascultarea lor de voia lui Dumnezeu. O astfel de nemurire condiționată vor primi și oamenii mântuiți.
Însă paradoxul abia acum apare: Dacă ar exista un Iad veșnic, în care vor fi torturați la nesfârșit cei găsiți nevrednici pentru cer, înseamnă că și cei nelegiuiți vor primi nemurirea. Căci oricât de mult și teribil vor fi chinuiți în Iad, ei nu vor muri niciodată. Dar ce fel de nemurire vor primi cei torturați în Iad: o nemurire condiționată sau necondiționată?
Dacă ar fi vorba de o nemurire condiționată, ce ar trebui să facă acești oameni ca să piardă această nemurire și să moară, scăpând astfel de chinurile nesfârșite ale Iadului? Iar dacă este o nemurire necondiționată, cum armonizăm acest lucru cu afirmația clară a Scripturii care susține că Dumnezeu este singurul care are nemurirea necondiționată?
Ceea ce rațiunea refuză să înțeleagă este următorul lucru: Dacă nemurirea celor pierduți în Iad ar fi necondiționată, asemenea nemuririi lui Dumnezeu, ea ar fi superioară nemuririi condiționate a celor mântuiți. Și aceasta pentru simplul motiv că nemurirea condiționată se poate pierde (vezi cazul primilor noștri părinți), pe când nemurirea necondiționată nu se pierde niciodată. Ceea ce mi se pare nu doar nebiblic, dar și absurd…
2) În cazul oricărei fărădelegi săvârșite de om, există o vinovăție a celui ce săvârșește păcatul, dar și o vinovăție morală a celui care l-a împins spre păcat. Biblia este plină de dovezi și exemple cu privire la faptul că cel care îi ispitește pe oameni să păcătuiască este Diavolul (vezi Matei 4, 1‑10; Fapte 5,3; Luca 22,5, etc.).
În cazul existenței unui Iad veșnic care funcționează astăzi (așa cum arată întreaga iconografie creștină pe această temă), cei care îi chinuie pe păcătoși în Iad sunt tocmai vinovații morali pentru toate păcatele săvârșite pe pământ, adică Diavolul și demonii săi. Ar fi drept și corect lucrul acesta din partea lui Dumnezeu? Nu ar fi mai corect ca păcătoșii să îi chinuie pe demoni, pe cei care i-au împins spre păcat?
3) Mântuitorul ne spune că „focul cel veșnic” (veșnic prin consecințele sale veșnice, nu prin durata!) „a fost pregătit Diavolului și îngerilor lui” (Matei 25,41). Înțelegem din această afirmație că Iadul este destinat pedepsirii Diavolului și demonilor săi, nicidecum ca el să fie un loc pe care aceștia să-l gestioneze cu cea mai mare plăcere, chinuindu-i pe cei pe care i-au condus în păcat.
În prezentarea tinerei din Coreea apare ideea că cea mai mare plăcere a demonilor din Iad este să-i chinuie pe oameni, bucurându-se de suferințele lor veșnice. Dilemă: Iadul este un loc în care Dumnezeu îi pedepsește pe Satana și pe îngerii căzuți sau un loc în care să le ofere acestora plăcere, satisfacție și bucurie eternă?
4) Privind ilustrațiile care încearcă cu mai multă sau mai puțină imaginație să redea chinurile suferite de păcătoși în Iad, se naște o altă mare dilemă: Dacă în Iad ajung suflete lipsite de trup (căci trupurile celor decedați rămân în mormânt și redevin țărână, vezi Geneza 3,19), cum putem înțelege chinurile fizice descrise: lavă aprinsă turnată în „gura” mincinoșilor, insecte care devorează „trupurile” celor care au păcătuit cu gândul, țepușele înfipte în „organele genitale” ale imoralilor, ace și săgeți înfipte în „trupurile” hoților, șerpi care îi sugrumă pe idolatri, etc?
Toate torturile Iadului presupun existența unor trupuri fizice, capabile să simtă durerea la infinit. Dar cum putem vorbi de trupuri în Iad din moment ce Biblia ne spune că acestea rămân în mormânt, prefăcându-se în țărână? Și dacă, prin absurd, am admite că ar exista trupuri fizice în Iad, care trup ar rezista o eternitate la nesfârșitele suferințe fără să capituleze?
5) Cum împăcăm învățătura despre Iad, ca loc al torturilor veșnice, cu principiul biblic al proporționalității pedepsei în funcție de gravitatea faptelor săvârșite? În actul de justiție din instanțele pământești se încearcă, de regulă, să se aplice pedepse corespunzătoare pentru fiecare infracțiune în parte. Pedeapsa trebuie să fie proporțională cu gravitatea faptei comise. Un om care fură o găină nu va fi pedepsit la fel cu cel care ucide un om (cel puțin în cazul unei judecați drepte).
Biblia ne învață că, în dreptatea Sa, Dumnezeu va judeca corect și va pedepsi proporțional cu vinovăția omului. Însuși Mântuitorul ne asigură de acest lucru: „Robul acela care a știut voia stăpânului său și nu s-a pregătit deloc și n-a lucrat după voia lui, va fi lovit cu multe lovituri. Dar cine n-a știut-o și a făcut lucruri vrednice de lovituri, va fi bătut cu puține lovituri. Cui i s-a dat mult, i se va cere mult. Cui i s-a încredințat mult, i se va cere mai mult” (Luca 12,47.48).
„Loviturile” pedepsei divine vor fi mai multe sau mai puține, în funcție de vinovăția omului, dar vor fi finite. Nu vor fi veșnice!
Dacă Biblia ne învață că Dumnezeu este drept și sfânt, dar și milos, îndurător și iertător (vezi Exodul 34,6.7; Osea 11,8; Marcu 6,34), dacă aceeași Scriptură ne arată că judecata Sa va fi dreaptă și pedepsele Sale vor fi proporționale cu gravitatea faptelor rele comise, de unde a apărut în doctrinele majorități bisericilor creștine învățătura despre un loc al torturilor veșnice? O astfel de învățătură contrară spiritului Evangheliei și caracterului lui Dumnezeu nu putea să se nască decât în „laboratoarele” răului, aruncând o pată întunecată asupra Celui care ni se descopere a fi dragoste (vezi 1 Ioan 4,8).
6) Viața este complexă și plină de neprevăzut. Din istoria biblică învățăm că din oameni buni și credincioși s-au născut copii răi, care nu le-au urmat exemplul (vezi cazul lui Samuel și fiii săi, Isaac și Esau, Adam și Cain, etc.). Să ne imaginăm un caz concret: Adam va fi mântuit și va ajunge în Rai (Paradisul recâștigat), în timp ce Cain va ajunge în Iad, suferind o veșnicie, fără să spere că acele chinuri teribile vor avea sfârșit. Cât de fericit va putea fi un părinte aflat în Rai, știind că propriul lui copil va suferi la nesfârșit cele mai teribile chinuri?
Da, este adevărat că Biblia ne spune că Dumnezeu va șterge orice lacrimă din ochii celor mântuiți (vezi Apocalipsa 21,4), dar acest lucru nu-i va dezumaniza pe cei mântuiți, făcându-i insensibili la suferitele inimaginabile ale celor dragi aflați în Iad. Lipsa empatiei fața de cei aflați în suferință înseamnă lipsa dragostei, iar lipsa dragostei este de neacceptat în Împărăția dragostei lui Dumnezeu.
Cartea Apocalipsei ne asigură de faptul că, după ce Dumnezeu va reînnoi Creația Sa, „nu va mai fi nici tânguire, nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut” (vezi Apocalipsa 21,4). Este greu de înțeles această promisiune în situația în care, undeva, într-un colț întunecat al Împărăției lui Dumnezeu numit Iad, oamenii se vor tângui, vor țipa de durere și groază și vor suferi veșnic.
7) Existența unui Iad în care păcătoșii sunt și vor fi torturați la nesfârșit ar arunca o umbra serioasă asupra caracterului lui Dumnezeu. Biblia ne descoperă un Dumnezeu al dragostei, un Dumnezeu sfânt și drept.
Psalmistul ne spune că „mânia Lui ține numai o clipă, dar îndurarea Lui ține toată viața” (Psalmul 30,5), dar și că „El nu Se ceartă fără încetare și nu tine mânia pe vecie” (Psalmul 103,9). Prin pana profetului Isaia, Dumnezeu ne spune: „Nu vreau să cert în veci, nici să țin o mânie necurmată, când înaintea Mea cad în leșin duhurile și sufletele pe care le-am făcut” (Isaia 57,16). Profetul Ieremia se întreabă retoric: „Își va ține El mânia pe vecie? O va păstra El totdeauna? ” (Ieremia 3,5). Iar Unsul ne vestește prin profetul Său: „Vă vestesc un an de îndurare al Domnului și o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru…” (Isaia 61,2).
Este evidentă diferența dintre îndurarea lui Dumnezeu în comparație cu mânia Lui care durează doar o clipă. Existența unui Iad veșnic ar răsturna cu susul în jos toate aceste afirmații clare ale Bibliei, căci atunci mânia lui Dumnezeu nu ar ține o clipă, ci o veșnicie. Iar acest lucru ar arunca o pată serioasă asupra caracterului Său sfânt, drept și iubitor.
8) Iată o altă dilemă de nerezolvat în cazul în care Dumnezeu S-ar folosi de un Iad al torturilor veșnice, despre care mulți creștini cred că deja funcționează. Biblia relatează despre prima crimă săvârșită în istoria omenirii: crima lui Cain împotriva fratelui său Abel (vezi Geneza 4,1‑16). Conform doctrinei Iadului veșnic, Cain ar trebui să sufere în focul cel veșnic deja de câteva mii de ani. Și aceasta doar pentru o singură crimă!
Pe de altă parte, în secolul al XX-lea au trăit unii dintre cei mai mari criminali ai omenirii, fiind răspunzători pentru moartea a milioane de oameni nevinovați. Hitler, Pol Pot și Stalin sunt doar câteva nume. Conform doctrinei Iadului veșnic, acești criminali ar trebui să sufere chinuri de nedescris. Nu vi se pare nedrept ca cineva care a ucis un singur om să sufere cu câteva mii de ani mai mult decât acești criminali din secolul al XX-lea, care sunt răspunzători pentru moartea a milioane de oameni?
Doctrina Iadului ca loc al torturilor veșnice răstoarnă orice idee despre dreptate, lovind în final în caracterul și reputația lui Dumnezeu înaintea întregului Univers creat.
9) Pe ultima pagină a Bibliei găsim una dintre cele mai frumoase promisiuni ale Mânuitorului pentru cei care așteaptă Împărăția Sa: „Iată, Eu vin curând și răsplată Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui” (Apocalipsa 22,12).
Iisus ne asigură că răsplată fiecărui om va fi dată doar la revenirea Lui în glorie. Cum se împacă acest adevăr biblic cu învățătura populară că acum există un loc în care unii sunt răsplătiți, iar alții sunt pedepsiți? În orice guvernare democratică de pe pământ, întâi are loc judecata omului care este suspectat de a fi comis a anumită nelegiuire, și abia apoi el primește pedeapsa proporțională cu gravitatea faptelor sale.
De ce atunci în cazul guvernării lui Dumnezeu, despre care Biblia afirmă că este dreaptă (vezi Apocalipsa 15,3; Psalmul 145,17; 89,14, etc.), lucrurile ar fi inversate? Ar fi corect ca nelegiuiții din timpurile Vechiului Testament să fie pedepsiți timp de mii de ani, pentru ca abia la urmă să fie judecați? La ce folosește o judecată finală dacă pedeapsa este deja în curs? Ce mai poate schimba judecata finală dacă omul își primește răsplata sau pedeapsa la moarte?
Cât de irațională este învățătura despre un Iad ca loc al torturilor veșnice care funcționează în prezent! Cine are interesul să-L denigreze în felul acesta pe Dumnezeul iubirii? Răspunsul este unul singur: cel care de la început s-a dovedit a fi „tatăl minciunii” – Diavolul (vezi Ioan 8,44).
10) Vorbind despre locuința morților și starea omului în moarte, patriarhul Iov afirma: „Acolo nu te mai necăjesc cei răi, acolo se odihnesc cei sleiți de puteri. Acolo cei puși în lanțuri sunt toți lăsați în pace, nu mai aud glasul asupritorului; cel mic și cel mare sunt totuna acolo și robul scapă de stăpânul său.” (Iov 3,17‑19).
Ați auzit de un Iad în care cei care ajung acolo se odihnesc, sunt lăsați în pace și nu mai sunt necăjiți de cei răi? Toate învățăturile populare despre Iad susțin contrariul: cei care ajung acolo nu au pace, nu găsesc odihnă și sunt torturați în veci de cei răi – demonii. Pe cine ar trebui să credem: pe Dumnezeu, care ne vorbește prin Cuvântul Său, sau pe oamenii care dau naștere la învățături și doctrine nebiblice?
11) Versiunea Bibliei tradusă de Bartolomeu Anania traduce astfel versetele din Eclesiastul: „Cei vii știu că vor muri, dar cei morți nu știu nimic și parte de răsplată nu mai au… Tot ce găsește mâna ta să facă, fă, atât cât îți stă în putere, fiindcă în Iad, acolo unde mergi tu, nu există nici faptă, nici gând de a face, nici cunoaștere, nici înțelepciune” (Eclesiastul 9, 5.10). Dacă cineva nu are conștiență de sine, cum poate fi chinuit? Suferințele fizice sau sufletești sunt strâns legate de conștiența de sine. Dar dacă aceasta lipsește?
12) Biblia vorbește despre „iazul de foc” ca fiind „moartea a doua” (vezi Apocalipsa 20,14). Dar ce este moartea? Cu toții știm că moartea înseamnă sfârșitul vieții, un punct, un final. Cum se împacă ideea de moarte cu învățătura populară despre existența unui Iadul veșnic? Căci în Iad nu se moare, ci se trăiește veșnic. E adevărat, cei nelegiuiți ar avea o viață veșnică trăită în chinuri, dar, în final, tot viață veșnică ar fi.
Cum se împacă doctrina Iadului veșnic cu ceea ce Biblia numește „moartea a doua”? Expresia „moartea a doua” nu ar avea niciun sens dacă învățătura despre Iad ar fi adevărată. Când Biblia vorbește despre viață veșnică, trebuie să înțelegem viață veșnică, iar când aceeași Biblie vorbește despre moarte, trebuie să înțelegem că e vorba de moarte, nu de viață. Dacă vom confunda termenii, vom ajunge la aberații și absurdități. Iar una dintre cele mai mari absurdități care există în creștinism este tocmai doctrina despre un Iad veșnic care funcționează în prezent.
13) Biblia asociază viața veșnică cu hrănirea cu fructele pomului vieții. În Eden, după căderea primilor noștri părinți, acestora li s-a interzis accesul la pomul vieții aflat în mijlocul grădinii tocmai pentru a nu deveni niște păcătoși nemuritori (vezi Geneza 3,24). După încheierea istoriei păcatului, pomul vieții apare din nou în viziunile despre Noul Pământ primite de Ioan în Apocalipsa. Pomul vieții este descris ca aflându-se în mijlocul cetății Noului Ierusalim, rodind 12 feluri de rod, în timp ce frunzele lui vor servi la „vindecarea neamurilor” (Apocalipsa 22,2).
Este evident că la pomul vieții vor avea acces doar cei mântuiți, fără nicio excepție. Însă aici apare marea dilemă: Dacă există un Iad veșnic, înseamnă că sufletele chinuite acolo trebuie să trăiască veșnic pentru a fi chinuite la nesfârșit. Dar cum este posibil să trăiască veșnic dacă aceste suflete nu au acces la pomul vieții?
14) Psalmistul folosește o metaforă semnificativă atunci când se referă la locuința morților – „locul tăcerii”. „Nu morții laudă pe Domnul și nici vreunul din cei care se coboară în locul tăcerii” (Psalmul 115,17).
O întrebare firească: Dacă oamenii care au dus o viață în ascultare de voia lui Dumnezeu ar ajunge în cer imediat după moarte, ce motive ar avea să tacă? De ce ar fi Paradisul un loc al tăcerii? Nu ar izbucni din inimile și de pe buzele lor laude la adresa Celui care i-a salvat? Iar dacă cei nelegiuiți ar ajunge după moarte în Iad, cum ar rezista ei chinurilor teribile de acolo fără să strige de durere? Conform învățăturii despre Iadul cel veșnic, păcătoșii ar trebui să sufere acolo chinuri inimaginabile. Cum ar putea ei să tacă în mijlocul acelor chinuri și torturi? Iată încă un motiv pentru care învățătura despre un Iad veșnic este ireconciliabilă cu învățătura sănătoasă a Scripturii.
15) Unul dintre adevărurile esențiale ale Bibliei este cel exprimat de Ioan în prima sa epistolă, capitolul 4,8: „Dumnezeu este dragoste”. Însăși natura Lui este dragoste, ceea ce înseamnă că dragostea rezumă toate faptele Sale și explică toate căile Sale. Când Biblia afirmă că „Dumnezeu este dragoste”, aceasta înseamnă că toate gândurile Sale sunt dragoste; voința Sa este dragoste; cuvintele și faptele Sale sunt dragoste; bucuriile Lui sunt dragoste; lacrimile Sale sunt dragoste; gelozia Sa este dragoste; chiar și reproșurile Sale, chiar și judecățile Sale, chiar și pedepsele Sale sunt dragoste.
Cum se împacă învățătura despre Iad ca loc al torturilor veșnice cu dragostea unui Dumnezeu sfânt și desăvârșit? Biblia afirmă că „Dumnezeu este dragoste”, dar nu găsim nicăieri în Scriptură o afirmație de genul: „Dumnezeu este dreptate”. Aceasta înseamnă că dreptatea lui Dumnezeu izvorăște din dragoste și nu invers.
Când va sosi timpul încheierii definitive a istoriei păcatului, dreptatea lui Dumnezeu se va manifesta prin pedepsirea celor nelegiuiți. Însă dreptatea Sa va izvorî tot din dragoste. De aceea, învățătura despre un Iad al torturilor veșnice este total incompatibilă atât cu dreptatea lui Dumnezeu, cât mai ales cu dragostea Sa.
Concluzii
Doctrina Iadului veșnic nu este inventată de om, ci este un produs realizat în laboratoarele celui pe care Domnul Christos îl numește „mincinos și tatăl minciunii” (Ioan 8,44). În această viață nu vom putea niciodată contabiliza toate consecințele nefaste ale acestei învățături. Niciodată nu vom ști câți atei a produs această doctrina falsă, nici câți creștini nesinceri au îmbogățit statisticile bisericilor ca urmare a groazei care a pus stăpânire pe sufletele lor, la auzul chinurilor de nedescris care îi așteaptă acolo pe cei păcătoși.
Învățătura despre un loc al torturilor veșnice îmi ridică în mod firesc o întrebare: Dacă „Dumnezeu este dragoste” (vezi 1 Ioan 4,8), poate El să accepte ca un om să se întoarcă la El dintr-un alt motiv decât dragostea? Îi place lui Dumnezeu să fie căutat și slujit de creștini speriați, îngroziți și forțați să asculte de El doar din teama de a nu ajunge în chinurile veșnice ale Iadului?
„În dragoste nu este frică, ci dragostea desăvârșită izgonește frica; pentru că frica are cu ea pedeapsa, și cine se teme, n-a ajuns desăvârșit în dragoste” (1 Ioan 4,18).
Dumnezeu nu dorește să aibă lângă Sine în cer, nici în Biserica Sa de pe pământ, oameni speriați și îngroziți la gândul că vor fi chinuiți veșnic dacă nu vor împlini voia Sa. Ca orice părinte, El, Tatăl nostru al tuturor, tânjește după o slujire a copiilor Săi motivată doar de dragoste. Căci doar dragostea conferă valoare tuturor deciziilor pe care le luăm și tuturor faptelor pe care le săvârșim.
Iadul biblic va fi doar la sfârșitul timpului, după judecata finală. El va fi temporar, până ce focul morții a doua va consuma tot ce va fi de consumat. Da, va exista o pedeapsă a celor nelegiuiți și, mai ales, a celor care sunt vinovații morali: Diavolul și demonii săi. Vor fi date mai multe sau mai puține „lovituri” celor vinovați, dar ele vor fi limitate și proporționale cu gravitatea vinovăției.
Apoi, după ce va trece „ziua care va arde ca un cuptor”, în care „toți cei trufași și toți cei răi vor fi că miriștea”, nelăsând în urmă „nici rădăcină, nici ramură” (Maleahi 4,1), Dumnezeu va face toate lucrurile noi (vezi Apocalipsa 21,5). O noua Creație, un cer nou și un pământ nou în care va domni neprihănirea.
Aceasta este speranța creștinismului autentic, care ne apropie de Dumnezeu iubindu-L mai mult, slujindu-L cu mai multă ardoare. Căci „în dragoste nu este frică; ci dragostea adevărată izgonește frica; pentru că frica are cu ea pedeapsa și cine se teme n-a ajuns desăvârșit în dragoste” (1 Ioan 4,18).
sursa: https://www.loribalogh.ro/