Categoria: Doctrine crestine
Cineva spunea, mai în glumă, mai în serios, ca la un kilometru de drum există doi kilometri de șanțuri. Aluzia este evidentă: Orice cale de mijloc, orice cale echilibrată în orice domeniu al vieții are extremele ei. Orice adevăr este flancat de minciuni și rătăciri, și orice valoare autentică este însoțită de falsuri și surogate. Și dacă adevărul este unul singur, minciunile și falsurile sunt numeroase.
Așa este construită lumea noastră de când „șarpele cel vechi, numit Diavolul și Satana” (vezi Apocalipsa 12,9) i-a amăgit pe primii noștri părinți în grădina Edenului, șoptindu-le ademenitor două adevăruri flancate de două minciuni: „Atunci șarpele a zis femeii: „Hotărât că nu veți muri (minciună n.n.); dar Dumnezeu știe că în ziua în care veți mânca din el vi se vor deschide ochii (adevăr n.n.) și veți fi ca Dumnezeu (minciună n.n.), cunoscând binele și răul (adevăr n.n.)” (Geneza 3,4.5).
Pentru ca un pahar să fie otrăvit nu trebuie să conțină 100% otravă. Sunt suficiente doar câteva picături de otravă turnate într-o băutură sănătoasă, pentru ca întreg conținutul paharului să fie otrăvit. Marele amăgitor cunoaște prea bine acest lucru. De aceea, în „laboratoarele” răului care lucrează zi și noapte sub licența sa, sunt pregătite tot mai ademenitoare, dar în același timp, tot mai mortale „băuturi” otrăvite, pe care le oferă lumii întregi. Atât bisericii creștine, în general, dar mai ales Bisericii lui Christos.
Scopul pe care-l urmărește atunci când întinde paharul otrăvit al rătăcirilor Bisericii lui Christos din timpul sfârșitului este dezvăluit chiar de Domnul nostru în ultimele Sale cuvântări dinaintea patimilor Sale: „Căci se vor scula Christoși mincinoși și proroci mincinoși; vor face semne mari și minuni, până acolo încât să înșele, dacă va fi cu putință, chiar și pe cei aleși” (Matei 24,24).
Rătăcirile pe tărâmul credinței, cauzate de îndepărtarea de Cuvântul lui Dumnezeu, au reprezentat un fenomen prezent în istoria Bisericii creștine încă din primele momente ale existenței sale. Încă din primele secole, Biserica creștină a fost confruntată cu o mulțime de erezii, unele mai amăgitoare decât altele, prinzând în lațul lor o mulțime de suflete (erezia lui Marcion, modalismul, arianismul, gnosticismul, monarhismul, etc.). Unele dintre aceste erezii vechi au reînviat în timpurile moderne, având ca urmare smulgerea unor suflete prețioase din „trupul lui Christos”, care este Biserica Sa (vezi 1 Corinteni 12,12‑14).
Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea nu a scăpat nici ea de valul reînvierii unor erezii vechi. Concepțiile antitrinitariene, având obârșia în vechea erezie a preotului Arie din Alexandria din secolul al IV-lea, se fac auzite tot mai mult în zilele noastre. Și deoarece Biserica Adventistă are un specific aparte față de alte denominațiuni evanghelice, considerând scrierile lui Ellen G. White ca fiind inspirate de Dumnezeu pentru Biserica Sa din timpul sfârșitului, mișcarea antitrinitariană din mijlocul ei se folosește din plin de aceste scrieri, alături de scrierile altor pionieri ai mișcării advente, pentru a ataca biserica și a rupe din trupul ei.
În articolele anterioare am adus în discuție 16 erori de gândire ale mișcării antitrinitariene din sânul Bisericii Adventiste. Erorile strict teologice ale acestei mișcări pot fi relativ ușor demascate cu ajutorul Cuvântului lui Dumnezeu, dacă omul are bunăvoința de a se lăsa călăuzit de Duhul lui Dumnezeu.
Erorile la care m-am referit au de-a face mai mult cu gândirea, rațiunea și uneori chiar cu caracterul moral al celor ce susțin doctrina nontrinitariană în Biserica Adventistă. Din studiul unor materiale cu caracter antitrinitarian, fie publicate sub formă de tipărituri, fie postate pe pagini de internet, am observat în gândirea antitrinitariană câteva lucruri care m-au întristat, altele care m-au șocat, iar altele care de-a dreptul m-au indignat.
Voi continua să prezint alte trei erori ale mișcării antitrinitariene din Biserica Adventistă, cu speranța că ele vor fi de folos celor care au încă nedumeriri.
17) Folosindu-se de câteva afirmații timpurii ale autoarei Ellen G. White și ale soțului său, James White, antitrinitarienii susțin că doctrina Trinității este o doctrina spiritistă. Prin urmare, cei care cred în ea și o susțin sunt considerați spiritiști.
Într-adevăr, există astfel de afirmații în scrierile timpurii ale soților White. Iată ce scria James White în anul 1846 în revista „The Day Star”: „Felul în care acești spiritiști Îl resping sau Îl neagă pe singurul Dumnezeu și pe Domnul nostru Iisus Christos este în primul rând prin vechiul crez nescripturistic trinitarian…” (James White, „The Day Star”, 24 ianuarie 1846).
Acuzația este gravă, cu atât mai mult cu cât este făcută de unul dintre cei trei lideri fondatori ai Bisericii Adventiste și pentru multă vreme ales președinte al Conferinței Generale. Mai mult decât atât, acuzația este reală. Da, „vechiul crez nescripturistic trinitarian”, care era predicat în bisericile protestante americane din acea vreme era o formă disimulată de spiritism.
Confuzia pe care o fac antitrinitarienii adventiști (din neștiință sau din rea-voință) constă în faptul că ei nu fac deosebire între doctrina Trinității care se predica în acele vremuri în America și cea care este inclusă în punctele fundamentale de credință ale Bisericii Adventiste de azi. Ceea ce trebuie să cunoaștem, pentru a nu face astfel de confuzii, este ce fel de trinitarianism era predicat în bisericile protestante din America în secolul al XIX-lea.
Pe site-ul oficial al Bisericilor Metodiste Unite se poate citi următoarea mărturisire de credință: „Nu este decât un singur Dumnezeu viu și adevărat, veșnic, fără trup sau părți ale lui, de o infinită putere, înțelepciune și bunătate, Făcătorul și Susținătorul tuturor lucrurilor: văzute și nevăzute. Și în unitatea acestei Dumnezeiri sunt trei Persoane de aceeași substanță, putere și veșnicie – Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt” („United Methodist Church Website”, January 2018).
Atât soții White, cât și ceilalți pionieri ai mișcării advente nu au fost de acord cu acest fel de crez trinitarian care învață despre un Dumnezeu aproape impersonal, fără trup, fără formă, asemenea unui abur sau asemenea unei lumini difuze. Ellen G. White a luat o atitudine clară împotriva acestui gen de trinitarianism spiritualist, scriind pe larg despre acest subiect în „Special Testimonies”:
„Sunt sfătuită să spun că opiniile acelora care cercetează idei științifice avansate nu sunt demne de încredere („ideile avansate” sunt în legătură cu Dumnezeirea n.n.). Sunt formulate concepții de felul celor următoare: „Tatăl este invizibil, asemenea luminii. Fiul este lumina întrupată. Duhul Sfânt este lumina răspândită pretutindeni.” „Tatăl este ca roua, un abur invizibil. Fiul este ca roua adunată într-o formă plină de frumusețe. Duhul este ca roua ce cade peste verdeață plină de viață.” O altă reprezentare: „Tatăl este ca un abur invizibil. Fiul este asemenea norului plumburiu. Duhul este ploaia ce cade și aduce putere reînviorătoare.
Toate aceste interpretări spiritualiste nu sunt nimic. Ele sunt neadevărate și imperfecte. Ele slăbesc și micșorează Majestatea care nu poate fi comparată cu nicio asemănare pământească. Dumnezeu nu poate fi comparat cu lucrurile făcute de mâinile Sale. Acestea sunt doar niște lucruri pământești, care suferă sub blestemul lui Dumnezeu din cauza păcatului omului. Tatăl nu poate să fie descris prin lucrurile de pe pământ. Tatăl este plinătatea întruchipată a Dumnezeirii și este invizibil ochilor noștri. Fiul este plinătatea manifestată a Dumnezeirii. Cuvântul lui Dumnezeu declară că El este „întipărirea Ființei Lui”. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru că oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică.”
Mângâietorul, pe care Domnul Christos a făgăduit că Îl va trimite după ce Se va înălța la cer, este Duhul Sfânt în toată plinătatea Dumnezeirii, care face vizibilă puterea harului divin pentru toți aceia care Îl primesc pe Christos că Mântuitor personal și cred în El. Sunt trei Persoane vii în acest Trio ceresc și în Numele acestor trei Puteri – Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt – sunt botezați cei ce Îl primesc pe Christos cu o credință vie și aceste Puteri vor conlucra cu supușii ascultători ai cerului în eforturile lor de a trăi o viață nouă în Christos” („Special Testimonies”, seria B, nr. 7, p.62.63, 1905).
Atât Ellen G. White, cât și pionierii Bisericii Adventiste au condamnat spiritualizarea până la depersonalizare a celor trei Persoane divine. Se poate observa, fără nicio urmă de îndoială, că Ellen G. White susține doctrina Trinității, căci scrie despre „trei Puteri” – un „Trio ceresc” alcătuit din Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Pionierii adventiști au insistat asupra faptului că atât Tatăl, cât și Fiul lui Dumnezeu sunt Persoane divine reale, cu trup și formă, nicidecum un abur, o ceață sau raze de lumină.
În timpul viziunii pe care a primit-o la Exeter la mijlocul lui februarie 1845, Ellen G. White părea că se află în prezența lui Iisus. În timpul viziunii ea L-a întrebat pe Iisus ceva care era foarte important pentru ea: „L-am întrebat pe Iisus dacă Tatăl Său are o formă ca a Sa. El a spus că are, dar eu nu o pot vedea, pentru că, a spus El, „dacă ai vedea odată gloria Persoanei Sale, ai înceta să exiști” (Ellen G. White, „Scrieri timpurii”, p.54).
Această viziune nu a fost singura din care Ellen G. White a aflat un lucru foarte important despre Dumnezeire: că Persoanele divine sunt reale și că sunt Ființe personale, lucru care era negat de către trinitarienii spiritualiști. Dacă ea a combătut acest gen de trinitarianism spiritualist, nu același lucru s-a întâmplat cu trinitarianismul adevărat, corect, pe care l-a susținut mai ales în scrierile de la sfârșitul secolului al XIX-lea.
În 1897, Ellen G. White a publicat în revista „Signs of the Times” („Semnele timpului”) un articol intitulat „Christos, Dătătorul vieții.” În acest articol ea afirmă: „În El (Iisus Christos n.n.) era viața originară, neîmprumutată, nederivată” („Signs of the Times”, 8 aprilie 1897, p.6.7). Prin această afirmație cu privire la Persoana lui Iisus Christos, ea pune semnul egalității între veșnicia Tatălui și cea a Fiului, ambele Persoane divine fiind veșnice și având plinătatea Dumnezeirii.
În același an, 1897, Ellen G. White a declarat că Duhul Sfânt este a treia Persoană a Dumnezeirii („Special Testimonies for Ministers and Workers”, nr.10/1897). Ambele afirmații trinitariene au fost reluate și incluse în volumul „The Desire of Ages” („Hristos Lumina Lumii”) apărut în 1898 (p.530.671).
În 1899, în fața studenților din Avondale, Australia, Ellen G. White declară: „Noi trebuie să înțelegem că Duhul Sfânt, care este o Persoană, întocmai cum Dumnezeu este o Persoană, pășește în locurile acestea.” („Manuscript 66”, 1899).
În 1901, aceeași autoare declară: „Demnitarii cerești cei veșnici – Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt – urmau să-i înzestreze pe ucenici cu o putere mai mare decât a oamenilor muritori…” („Manuscript 145”, 1901).
În 1905, Ellen G. White a făcut o altă declarație trinitariană evidentă: „Noi trebuie să cooperăm cu cele trei Puteri preaînalte ale cerului – Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt – iar aceste Puteri vor lucra prin noi, făcându-ne să fim niște conlucrători cu Dumnezeu” („Special Testimonies”, seria B, 7:51, 1905).
În concluzie, deși Ellen G. White (ca de altfel majoritatea pionierilor adventiști) a condamnat trinitarianismul spiritualist predicat în bisericile protestante americane din acea vreme, ea a susținut doctrina corectă a Trinității, scriind despre trei Persoane divine reale, distincte, fiecare dintre ele având plinătatea Dumnezeirii.
18) În anul 1886, într-un articol publicat în revista „Review and Herald”, Ellen G. White declară: „De-a lungul tuturor acestor veacuri, adevărul lui Dumnezeu a rămas același. Ce era adevărat la început este adevăr și acum. Deși adevăruri noi și importante, potrivite cu generațiile care urmează, au fost deschise înțelegerii, descoperirile prezente nu contrazic pe cele ale trecutului. Fiecare nou adevăr înțeles doar îl face mai semnificativ pe cel vechi” („Review and Herald, 2 martie 1886, par.6).
Apelând la declarații de acest gen, antitrinitarienii adventiști le aplică la introducerea doctrinei Trinității în crezul Bisericii Adventiste, doctrină care ar contrazice adevărurile „vechi” cu privire la Dumnezeire ale pionierilor bisericii. Însă cei care includ doctrina Trinității între adevărurile „noi” care le contrazic pe cele „vechi” comit o mare eroare.
De ce? Pentru simplul motiv că pionierii adventiști nu au descoperit adevărul despre Dumnezeire prin studiu și rugăciune, așa cum s-a întâmplat în cazul altor doctrine, devenite adevărate „pietre de hotar” ale bisericii (Sabatul, Îndreptățirea prin credință, Sanctuarul și Judecată preadventă, Starea omului în moarte, Cele trei solii îngerești și Reforma sanitară). Concepțiile pionierilor adventiști cu privire la Dumnezeire nu erau adevăruri descoperite prin studiu și rugăciune, ci moșteniri cu care au intrat în mișcarea adventă din bisericile de proveniență.
Concepțiile pionierilor despre Dumnezeire erau foarte diferite. Unii erau arieni (J. M. Stephenson, Uriah Smith, în prima parte a vieții), alții erau semi-arieni (John Andrews, James White, John Waggoner, Joseph Bates, etc.), iar alții erau trinitarieni (Ellen G. White și majoritatea credincioșilor de rând, proveniți din Bisericile Metodiste și Baptiste).
Adevărul despre Dumnezeire s-a cristalizat relativ târziu în Biserica Adventistă, mai ales după declarațiile evident trinitariene ale lui Ellen G. White din anii 1897 și 1898. Ea a avut un rol deosebit în cristalizarea doctrinei Trinității în Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea spre sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.
Asemenea altor doctrine care s-au cristalizat treptat (Sabatul, Sanctuarul, Îndreptățirea prin credință, Reforma sanitară, etc.), și doctrina Trinității a avut nevoie de timp pentru a ajunge la forma actuală. Principiul după care lucrează Dumnezeu este arătat în Scriptură: El oferă poporului Său lumina treptat, pe măsură ce omul o poate primi și înțelege, pe măsură ce poporul Său se maturizează spiritual (vezi Ioan 16,12.13; Proverbe 4,18).
19) În revista „Signs of the Times” din 8 aprilie 1897, Ellen G. White face o declarație clară cu privire la divinitatea absolută a Domnului Christos. Declarația apare și în „Selected Messages” (vol.1, p.296.297): „În El era viața originară, neîmprumutată, nederivată, pe care o avea prin Sine Însuși. Această viață nu este inerentă în om. El o poate poseda numai prin Christos. Nu o poate câștiga; îi este dată ca un dar gratuit, dacă va crede în Christos caă Mântuitor personal…”
Aceeași declarație apare și în volumul „The Desire of Ages” („Hristos Lumina Lumii”), apărut în 1898, precum și în „Scrisoarea 309” din 1905.
Din acest paragraf, antitrinitarienii trag o concluzie complet eronată, pe care o întâlnim în compilația „Negru pe alb despre Dumnezeire – citate direct din penița mesagerului Domnului”, în nota de sub pasajul citat mai sus. Concluzia autorului compilației (necunoscut) este următoarea: „Viața originară, neîmprumutată, pe care o are prin Sine Însuși (Iisus Christos n.n.) poate fi DATĂ.”
Sublinierea autorului compilației are o bătaie mai lungă. În concepția antitrinitarienilor semi-arieni, Domnul Christos s-ar fi născut în mod literal, biologic, din Tatăl, cândva în veșnicia trecutului. Conform acestui crez, Tatăl L-ar fi înzestrat pe Fiul Său cu toate atributele divine, inclusiv cu acela de a avea viață în Sine Însuși, acea viața „originară, neîmprumutată și nederivată” pe care o are doar Tatăl.
Crezul semi-arian poate fi susținut prin orice alte argumente, însă nu prin paragraful extras din scrierile lui Ellen G. White. Și aceasta pentru simplul motiv că ea, după ce scrie despre „viața originară și neîmprumutată” pe care Iisus Christos o are prin Sine Însuși, afirmă clar și fără echivoc că „această viață nu este inerentă în om” și că omul o poate poseda numai prin Christos, „dacă va crede în Christos ca Mântuitor personal”.
Ellen G. White vorbește despre două tipuri diferite de viață. Viața care îi este dată omului nu este acea „viața originară și neîmprumutată” pe care o are doar Dumnezeu, independentă la modul absolut. Viața omului este condiționată de credința în Christos și de relația mântuitoare cu El. Dacă credința și relația cu Izvorul vieții dispare, dispare și viața omului.
Într-un alt paragraf, Ellen G. White compară prin antiteză viața lui Christos cu viața omului, prima fiind asemănată cu o fântână, iar a doua cu un pârâiaș. „De la Iisus este viața noastră derivată. În El este viața care este originară – viața neîmprumutată, nederivată. În El este fântâna vieții. Viața noastră este ceva ce primim, ceva ce Dătătorul ia înapoi la Sine” (Ellen G. White, „Review and Herald”, August 1914, par. 1).
Ce semnifică această triplă subliniere pe care Ellen G. White o face în dreptul vieții lui Iisus Christos: viața „originară”, „neîmprumutată” și „nederivată”?
1) „Originară” (în trad. română) – Când afirmăm despre un lucru că este originar, înțelegem ca el este inițial, primordial, primar (vezi definiția din DEX).
„Original” (în trad. engleză) – Când afirmăm despre un lucru că e original, înțelegem ca el nu este o copie și că el nu provine din altceva.
Indiferent pe care dintre cele două adjective îl adăugăm vieții lui Christos, un lucru este cert: Viața lui Christos nu poate fi originară (sau originală în trad. engleză) dacă ea provine de la Tatăl. Viața Tatălui este originară (originală) pentru că ea a existat întotdeauna și va exista în eternitate. Dacă Tatăl I-ar fi dat Fiului această viață, viața Fiului nu ar mai fi originară (originală).
2) „Neîmprumutată” – Termenul subliniază aceeași idee ca și cuvântul „originar” (sau „original”). Iisus Christos are viața neîmprumutată, deci are viața în Sine Însuși, care nu vine de la Tatăl. E viața autentică.
3) „Nederivată” – Termenul accentuează ceea ce afirmă termenii anteriori, și anume că viața lui Christos nu provine, nu e derivată dintr-o altă sursă. Iisus are viața în Sine Însuși. Ellen G. White a folosit trei termeni cu aceeași semnificație, ceea ce înseamnă că lucrul pe care a intenționat să ni-l transmită este foarte important. Ea pune în contrast viața omului (neoriginară, împrumutată și derivată) cu viața lui Christos, care este „originară, neîmprumutată și nederivată”.
Așadar, argumentul că Dumnezeu Tatăl i-a transferat Fiului Sau „viața originară, neîmprumutată și nederivată” este fără niciun fundament biblic. Este doar o încercare de a mistifica o declarație clară a lui Ellen G. White. Însăși concepția semi-ariană potrivit căreia Iisus Christos ar avea un început al existenței vine în contradicție cu ideea de „viața originară, neîmprumutată și nederivată.”
De fapt, Iisus Christos este supranumit „Fiul cel veșnic al lui Dumnezeu”, titulatură care este incompatibilă cu ideea de început al existenței. „El a fost egal cu Dumnezeul infinit și atotputernic… El este Fiul cel veșnic și care există prin Sine Însuși” (Ellen G. White, „manuscript 101, 1897).
Într-o altă lucrare, aceeași autoare afirmă: „Cuvântul a existat ca făptură divină chiar ca Fiu veșnic al lui Dumnezeu, fiind una cu Tatăl Său. El a fost Mijlocitorul legământului din veșnicie” (Ellen G. White, „Solii alese” 1, 120.5).
Erorile mișcării antitrinitariene din Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea nu se opresc aici. Însă așa după cum nu e nevoie să cunoaștem toate bancnotele false, ci e suficient să o cunoaștem pe cea autentică, la fel nu ne folosește să trecem în revistă, în mod exhaustiv, toate erorile de gândire ale unei mișcări care se pretinde reformatoare, dar care este nebiblică.
Un lucru este cert: Nici Biblia, nici scrierile lui Ellen G. White nu susțin doctrina nontrinitariană. Mai curând sau mai târziu, adepții mișcării antitrinitariene vor trebui să renunțe fie la concepțiile lor, fie la scrierile lui Ellen G. White, care în mod evident susțin doctrina Trinității.
Chiar dacă ar fi adevărat că Duhul Sfânt nu ar fi o Persoană distinctă de Tatăl și Fiul, ci ar fi doar spiritul depersonalizat de natura umană a lui Christos, este de neînțeles de ce El este atât de văduvit (în concepția antitrinitariană) de importanța pe care o are în dinamica mântuirii omului. Unii adepți ai acestei mișcări se simt ofensați dacă Numele Duhului Sfânt este amintit în rugăciunile sau predicile din cadrul serviciilor divine.
Lipsa de respect față de „ceva” care aparține Divinității merge până acolo încât în unele publicații sau postări ale adepților antitrinitarieni Numele „Duhul Sfânt” este scris cu litere mici: „duhul sfânt”, ca și cum El ar fi pe picior de egalitate cu „duhurile rele” (de observat că în gândirea antitrinitariană duhurile rele și îngerii buni, care sunt „duhuri slujitoare” – Evrei 1,14 – sunt privite ca fiind ființe distincte și reale, în timp ce Duhul Sfânt nu beneficiază de același statut!)
În antiteză cu această atitudine neglijentă față de cea de-a treia Persoană a Dumnezeirii pe care o manifestă adepții mișcării antitrinitariene este atitudinea și învățătura Mântuitorului nostru. În discursul de rămas bun rostit înainte de patimile și moartea Sa, Iisus le-a vorbit ucenicilor Săi despre multe lucruri de care aceștia aveau nevoie. Dar mai ales le-a vorbit despre Duhul Sfânt, Mângâietorul – un alt Paraclet, un alt Apărător, un alt Ajutor („allos parakletos” – „un Altul de același fel”), pe care ucenicii urmau să-l primească după înălțarea Sa la cer. Trei capitole din Evanghelia lui Ioan sunt dedicate acestui subiect (14,15,16).
Dacă Însuși Fiul lui Dumnezeu a acordat o importanță atât de mare temei venirii Mângâietorului, cât de important trebuie să fie acest subiect pentru noi! Mai important decât să încercăm să intrăm în tainele naturii Duhului Sfânt (căci oricum nu vom reuși să o înțelegem!), este să înțelegem lucrarea pe care El o face în viața omului și a Bisericii lui Christos. Cu privire la acest lucru Ellen G. White afirma:
„Pentru noi nu este absolut esențial să fim în stare să definim exact ce este Duhul Sfânt. Christos ne spune că Duhul Sfânt este Mângâietorul, „Duhul adevărului care purcede de la Tatăl”. Cu privire la Duhul Sfânt, este arătat în mod lămurit că în lucrarea Sa de călăuzire a oamenilor în tot adevărul El nu va vorbi de la El” („despre El”, în trad. engl) (Ellen G. White, „Faptele Apostolilor” 51.3).
„Natura Duhului Sfânt este o taină. Oamenii nu pot să o explice, fiindcă Dumnezeu nu le-a descoperit-o. Oameni, având păreri fanteziste, pot grupa laolaltă anumite pasaje din Scriptură și din ele să clădească o susținere omenească; dar primirea acelor vederi nu va întări biserica. Cu privire la asemenea taine, care sunt prea adânci pentru priceperea omenească, tăcerea este de aur” (Ellen G. White, „Faptele Apostolilor” 52.1).
„Deoarece acesta este mijlocul prin care noi trebuie să primim putere, de ce nu flămânzim și nu însetăm după darul Duhului? De ce nu vorbim despre El, de ce nu ne rugăm pentru El și nu predicăm despre El? Domnul este mult mai binevoitor să dea Duhul Sfânt celor care Îi slujesc decât sunt părinții să dea daruri bune copiilor lor. Pentru botezul zilnic cu Duhul Sfânt fiecare lucrător ar trebui să înalțe rugăciunile lui către Dumnezeu” (Ellen G. White, „Faptele Apostolilor”,50.2).
sursa: https://www.loribalogh.ro/