Categoria: Doctrine crestine
Așa după cum am specificat în articolul precedent, nu am avut în vedere în mod special erorile teologice ale mișcării antitrinitariene, pe care orice om sincer și fără prejudecăți, care studiază Biblia cu rugăciune, le poate depista foarte ușor. Studiind unele materiale cu conținut antitrinitarian, fie publicate în formă tipărită, fie postate pe pagini de internet, am observat unele erori grave de gândire ale adepților acestei mișcări, erori care vor constitui subiectul acestor articole.
Însă mai grave decât erorile de gândire pe care le-am depistat în aceste materiale, sunt erorile de comportament ale unor militanți antitrinitarieni, care denotă serioase probleme de caracter. Iată două exemple:
1) În lucrarea „Omega ereziilor mortale”, o lucrare evident antitrinitariană, publicată sub semnătura lui David Clayton, este condamnată inițiativă Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea din anul 1945 de a reedita cărțile standard adventiste, eliminând afirmațiile antitrinitariene din conținutul acestora. Motivația acestui demers a fost ideea că aceste afirmații nu mai corespund crezului actual al bisericii.
Acest demers a fost susținut de teologul și istoricul adventist LeRoy Froom, care argumenta astfel necesitatea acestei reeditări în cartea Sa „Mișcarea destinului”: „Următorul pas inevitabil și logic în implementarea credințelor noastre fundamentale unificate a implicat revizuirea anumitor lucrări standard, așa încât să eliminăm afirmații care învață și astfel perpetuează vederi eronate despre Dumnezeire. Astfel de puncte de vedere erau acum în dezacord cu unele principii de credința acceptate, prezentate în manualul bisericii” (pag. 422 – sublinierea ne aparține).
Un exemplu de reeditare a unor cărți standard adventiste este lucrarea „Daniel și Apocalipsa”, scrisă de Uriah Smith, unul dintre pionierii mișcării advente și pentru mult timp redactor al revistei „Review and Herald”. La reeditarea cărții au fost șterse 18 afirmații antitrinitariene pe care autorul le făcuse în momentul scrierii ei.
Biserica și-a asumat acest demers, care de altfel este corect. Atunci când primești o lanternă ca să deslușești mai bine ce este în jurul tău, e numai normal să renunți la lumina lumânării de care te-ai folosit până atunci. Biserica Adventistă, având ca punct fundamental de credință doctrina Trinității, nu poate tipări și populariza lucrări în care apar afirmații contrare acestei doctrine, chiar dacă aceste lucrări aparțin unor pionieri ai mișcării advente deosebit de respectați și în zilele noastre.
Să ne gândim puțin: Primii adventiști, până la descoperirea adevăratului Sabat în 1846, au serbat duminica. Dacă ar exista scrieri din acea perioadă, în care pionierii adventiști să încurajeze serbarea duminicii (deși nu știu să existe astfel de lucrări), nu ar fi normal ca acele scrieri, după descoperirea adevăratului Sabat, să fie reeditate, eliminându-se referințele cu privire la necesitatea păzirii duminicii?
Aceeași problemă se ridică și în dreptul altor subiecte, cum sunt principiile Reformei sanitare, primite de Biserica Adventistă abia în 1863. Dacă ar exista scrieri ale pionierilor de dinainte de 1863, în care să se încurajeze sau să se tolereze consumul de alimente necurate, alcool și tutun, e numai normal ca la reeditarea lor afirmațiile contrare doctrinei actuale a bisericii să fie eliminate.
Revenind la Uriah Smith și scrierile lui, este demn de remarcat faptul că el și-a schimbat concepția despre Dumnezeire de-a lungul vieții. Dacă la început era un arian convins, crezând că Iisus Christos este prima ființă creată de Dumnezeu Tatăl, în a doua parte a vieții Uriah Smith a adoptat crezul semi-arian, considerând că Iisus Christos a fost născut în mod literal din Dumnezeu Tatăl cândva, în veșnicia trecutului.
Mai mult decât atât, în 1896, același Uriah Smith a făcut o declarație foarte apropiată de doctrina Trinității, afirmând: „… în formula de botez, Numele „Duhul Sfânt” sau „Spiritul Sfânt” este asociat cu cel al Tatălui și al Fiului. Dacă Numele poate fi folosit în acest fel, de ce nu ar fi corect ca el să fie o parte a aceleiași Trinități în imnul de laudă „Laudă Tatălui, Fiului și Duhului Sfânt?” (Uriah Smith, „Review and Herald”, 1896, vol. 73, nr. 43, pag. 685).
Așadar, Biserica Adventistă a eliminat cele 18 afirmații antitrinitariene din lucrarea „Daniel și Apocalipsa”, conform principiului biblic: „Cercetați toate lucrurile și păstrați ce este bun” (1 Tesaloniceni 5,21).
Însă exact același lucru îl fac și autorii unor lucrări cu puternic caracter antitrinitarian. În lucrarea „Ce au crezut pionierii adventiști despre doctrina Trinității” – o compilație realizată în 1996 de Lynnford Beachy – găsim scris în nota de sub Cuprins, la pagina 5, următoarele:
„Cu toate că Stephenson (un pionier al mișcării advente n.n.) a făcut o declarație care promova ideea că Christos este o Ființă creată (cu care cei care publică această lucrare nu pot fi de acord, drept pentru care a fost ștearsă), articolul său a fost inclus pentru învățăturile biblice valoroase pe care le conține…” (sublinierea ne aparține).
Iată ce credea J.M.Stephenson despre Persoana lui Iisus Christos, afirmație ștearsă din compilația realizată de Lynnford Beachy: „… pentru a fi Cel întâi născut din toată zidirea (Creația), El (Iisus Christos n.n. ) trebuie să fie o ființă creată și prin urmare viața și nemurirea Lui trebuie să depindă de voința Tatălui, ca și în cazul îngerilor și al oamenilor răscumpărați…” (J.M.Stephenson, „The Atonement”, Review and Herald, VI (Nov 14, 1854), 128).
Așadar și antitrinitarienii șterg afirmații din lucrările pionierilor adventiști care nu se potrivesc convingerilor lor. Mă întreb: Ce fel de caracter are un om care îl acuză pe un alt om de aceleași lucruri pe care le face și el?
2) În aceeași lucrare a lui David Clayton, Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea este acuzată pentru faptul de a fi tipărit cartea „Evanghelizare” – o compilație din scrierile lui Ellen G. White – argumentând ca autoarea a fost împotriva scoaterii unor afirmații din contextul lor, mai ales în contextul crizei provocate de Dr. Kellogg.
Într-adevăr, compilațiile au și avantaje, dar și dezavantaje. Avantajul constă în faptul că o lucrare de acest gen adună toate paragrafele care tratează un subiect anume într-un singur loc. Dezavantajul constă în lipsa contextelor în care autorul (în cazul nostru Ellen G. White) a făcut acele afirmații. Însă acest dezavantaj este ameliorat prin indicarea sursei paragrafelor, ajutându-l pe cercetător să identifice și să citească paragraful dorit în contextul său original.
Așadar, Biserica Adventistă este acuzată pentru realizarea compilației „Evanghelizare”, lucrare în care sunt prezente cele mai multe afirmații ale lui Ellen G. White cu privire la divinitatea absolută a lui Iisus Christos și personalitatea Duhului Sfânt.
Însă mișcarea antitrinitariană face exact același lucru. Două lucrări, care circulă în mediul adventist cu scopul vădit de a face „lucrare misionară” între credincioși, nu sunt altceva decât compilații:
– „Ce au crezut pionierii adventiști despre doctrina Trinității” – o compilație realizată în 1996 de Lynnford Beachy din scrierile unor pionieri adventiști
– „Negru pe alb despre Dumnezeire – citate din penița mesagerului Domnului” – o compilație fără autor cunoscut din scrierile lui Ellen G. White.
Ceea ce este dureros cu privire la cea de-a doua compilație este faptul că dintre toate afirmațiile evident trinitariene ale lui Ellen G. White cu privire la personalitatea Duhului Sfânt este amintită doar una singură, aceasta fiind răstălmăcită după bunul plac al autorului.
Mă întreb din nou: Ce fel de caracter are un om care îl acuză pe semenul său exact de aceleași lucruri pe care le face și el? „Tu, deci, care înveți pe alții, pe tine însuți nu te înveți? Tu, care propovăduiești „Să nu furi!”, furi?” (Romani 2,21) Vă rog să trageți singuri concluzia…
În continuare voi relua enumerarea erorilor de gândire pe care le-am depistat în lucrările antitrinitariene care circulă în mediul adventist:
5) Se afirmă de către antitrinitarieni că doctrina Trinității a fost introdusă între punctele fundamentale de credință ale Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea după moartea lui Ellen G. White în 1915. Argumentul antitrinitarienilor este faptul că, dacă această doctrină ar fi fost introdusă în crezul Bisericii Adventiste în timpul vieții lui Ellen G. White, ea ar fi luat atitudine împotriva ei, considerând-o o erezie.
Această afirmație denotă fie o necunoaștere a istoriei Bisericii Adventiste, fie rea-voință din partea celor care se exprimă în felul acesta. Atât istoria bisericii, cât și scrierile lui Ellen G. White (în mod deosebit cele din a doua parte a vieții), demonstrează faptul că ideea de Trinitate exista în Biserica Adventistă înainte de moartea lui Ellen G. White, chiar dacă curentul antitrinitarian era încă puternic.
Ellen G. White nu numai că nu a condamnat doctrina Trinității (cea corectă, biblică, nu cea spiritualistă din bisericile protestante americane ale vremii), ci chiar a susținut-o în scrierile sale, mai ales începând cu anul 1897, când ea a făcut primele declarații clare despre divinitatea absolută a Domnului Iisus Christos și personalitatea Duhului Sfânt.
Provenind din Biserica Metodistă Episcopală, Ellen G. White a intrat în mișcarea adventă cu o moștenire trinitariană. Asemenea soțului său, James White, și a altor pionieri ai mișcării advente, Ellen White nu a fost de acord cu trinitarianismul spiritualist care era predicat de metodiști și alte confesiuni protestante americane. Acest trinitarianism spiritist nega faptul că persoanele Dumnezeirii ar avea o formă trupească, asemănându-le cu aburul, roua sau lumina.
Pe site-ul oficial al Bisericilor Metodiste Unite se află următoarea mărturisire de credință: „Nu este decât un singur Dumnezeu viu și adevărat, veșnic, fără trup sau părți ale trupului, de o infinită putere, înțelepciune și bunătate, Făcătorul și susținătorul tuturor lucrurilor văzute și nevăzute. Și în unitatea acestei Dumnezeiri sunt trei Persoane de aceeași substanță, putere și veșnicie – Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt” („United Methodist Church Website”, January 2018).
Ellen G. White și pionierii adventiști nu au fost de acord cu această doctrină cu privire la Trinitate, care prezenta un Dumnezeu aproape impersonal, fără formă, asemenea unui abur sau asemenea unei lumini.
În 1850, Ellen G. White scria: „L-am văzut adesea pe Iisus cel minunat și am văzut că El era o Persoană. L-am întrebat dacă Tatăl Său era o Persoană și avea o formă ca a Sa. Iisus a răspuns: „Eu sunt imaginea exactă a Persoanei Tatălui Meu” („Scrieri timpurii”, pag. 77).
În a doua parte a activității sale, Ellen G. White a făcut câteva afirmații evident trinitariene, care au avut o contribuție majoră în statornicirea doctrinei Trinității în Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea. Astfel, în 1897, ea a publicat în revista „Signs of the Times” („Semnele timpului”) un articol intitulat „Christos, Dătătorul vieții”.
În acest articol ea afirmă: „În El (Iisus Christos n.n. ) era viața originară, neîmprumutată, nederivată„ („Signs of the Times”, 8 aprilie 1897, pag. 6.7 – sublinierea ne aparține). Afirmând aceste lucruri despre Persoana Domnului Christos, Ellen G. White punea semnul egalității între veșnicia Tatălui și cea a Fiului, ambele Persoane divine fiind veșnice și având plinătatea Dumnezeirii.
În același an, 1897, Ellen White a făcut o declarație legată de Duhul Sfânt, afirmând că El este cea de-a treia Persoană a Dumnezeirii („Special Testimonies for Ministries and Workers, no.10/1897). Cele două afirmații evident trinitariene au fost repetate în volumul „Christos Lumina Lumii”, publicat în anul următor, 1898.
În acest volum ea declară că „Iisus Christos este viața originară, neîmprumutată, pe care o are prin Sine Însuși”, iar Duhul Sfânt este cea de-a treia Persoană a Dumnezeirii („The Desire of Ages”, pag. 530.671).
Spațiul acestui articol nu permite să fie prezentate și alte dovezi că doctrina Trinității primea contur în crezul Bisericii Adventiste cu mult timp înainte de moartea lui Ellen G. White. Totuși este de menționat articolul lui F. M. Wilcox, pastor și editor adventist, intitulat „Solia pentru lumea de azi”, publicat în 1913 în „Review and Herald”, cu doi ani înainte de moartea lui Ellen G. White. În acest articol era enunțat crezul adventiștilor de ziua a șaptea, care a stat la baza declarației oficiale a bisericii cu privire la punctele fundamentale de credință din 1931.
Un fragment din acest articol afirmă că „adventiștii de ziua a șaptea cred: 1) În Trinitatea divină. Această Trinitate este alcătuită din Tatăl cel veșnic, o Persoană spirituală, individuală, atotputernică, atotștiutoare, infinită în putere și dragoste; din Domnul Iisus Christos, Fiul Tatălui celui veșnic, prin care au fost create toate lucrurile și prin care se va realiza mântuirea oștirii celor răscumpărați; din Duhul Sfânt, a treia Persoană a Dumnezeirii, singurul mijloc de regenerare în lucrarea de răscumpărare.”
Faptul că acest articol a fost scris de un pastor adventist în care Ellen G. White avea mare încredere (F. M. Wilcox a fost ales de Ellen G. White între cei cinci administratori post-mortem ai scrierilor sale), faptul că el a fost publicat în același număr al revistei în care însăși Ellen G. White a publicat un articol și faptul că ea nu a reacționat negativ la declarația de credința publicată de F. M. Wilcox, combătând doctrina Trinității ca fiind o erezie, demonstrează că această doctrină fusese acceptată de o mare parte a Bisericii Adventiste înainte de moartea lui Ellen White și cu mult timp înainte ca ea să apară în declarațiile de credința oficiale ale bisericii.
6) În mediul antitrinitarian circulă o mulțime de idei conspiraționiste în legătură cu afirmațiile clare ale lui Ellen G. White cu privire la divinitatea absolută a lui Iisus Christos și personalitatea Duhului Sfânt. Unii vehiculează ideea că, după moartea lui Ellen G. White, unii lideri corupți ai Bisericii Adventiste au modificat unele afirmații din scrierile sale.
Pentru cei ce au bănuieli în această privință, le stau la dispoziție fotocopiile manuscriselor lui Ellen G. White de pe website-ul Ellen White Estate. În cazul unor manuscrise semnate de autoare, lucrurile sunt indiscutabile. Iar în cazul existenței unor pagini dactilografiate, pot fi observate corecturi făcute de autoare, precum și semnătura ei. Ellen G. White avea obiceiul să revadă orice scriere a sa, fie de mână, fie dactilografiată, înainte de a fi bună de tipar.
Există multe astfel de fotocopii ale manuscriselor sau ale paginilor dactilografiate, care sunt puse la dispoziția celor care doresc să verifice dacă afirmațiile lui Ellen G. White au fost modificate în timp sau au rămas neatinse. La adresa de internet https://whiteestate.org/ poate fi găsit un articol scris de Tim Poirier, intitulat „Ellen White’s Trinitarian Statements”, în care sunt prezentate fotocopiile celor mai importante declarații despre Persoanele Dumnezeirii în scrierile lui Ellen G. White.
7) Credincioșii antitrinitarieni adventiști afirmă că crezul pionierilor Bisericii Adventiste cu privire la Dumnezeire este o doctrina corectă și că biserica a renunțat la ea. Însă această afirmație conține o eroare majoră.
Crezul pionierilor adventiști cu privire la Dumnezeire nu a fost o doctrina descoperită de ei prin studiu și rugăciune, așa cum s-a întâmplat cu alte doctrine specifice ale Bisericii Adventiste cum sunt: doctrina Sanctuarului, curățarea Sanctuarului ceresc și anul 1844, judecata preadventă, starea omului în moarte, Sabatul biblic și cele trei solii îngerești.
Pionierii bisericii au intrat în mișcarea adventă fiecare cu propriile concepții despre Dumnezeu, moștenite de la bisericile din care au provenit. Cei veniți din Bisericile Baptiste și Metodiste au intrat în mișcarea adventă cu moștenirea doctrinei Trinității. Cei proveniți din „Christian Connection” („Conexiunea Creștină”) au adus cu ei moștenirea doctrinei nontrinitariene. Unii dintre pionierii adventiști au fost arieni (J. M. Stephenson, Uriah Smith în prima parte a vieții), alții au fost semi-arieni (J. Andrews, J. Bates, Uriah Smith în a doua parte a vieții, etc. ), iar alții au fost trinitarieni (Ellen G. White și un număr mare de credincioși adventiști proveniți din Bisericile Baptiste și Metodiste).
Divergențele de crez cu privire la Dumnezeire nu i-a împiedicat pe pionierii adventiști să lucreze în armonie pentru înaintarea lucrării lui Dumnezeu. De fapt, chiar în mișcarea millerită s-a observat colaborarea armonioasă între cei doi lideri principali, deși aveau concepții diferite cu privire la Dumnezeire: William Miller era trinitarian, provenind din Biserica Baptistă, în timp ce Joshua Hines era nontrinitarian, provenind din „Christian Connection”.
În primele decenii de după anul 1844, pionierii adventiști aveau cu totul alte priorități în preocupările lor decât să întrețină controverse pe tema înțelegerii Dumnezeirii. Abia spre sfârșitul secolului al XIX-lea apar primele declarații clare în favoarea doctrinei Trinității, mai ales în contextul predicării soliei îndreptățirii prin credință. Această solie impunea tot mai mult o clarificare a poziției și naturii Fiului lui Dumnezeu în raport cu poziția și natura Tatălui, în contextul actului ispășitor al jertfei lui Iisus Christos.
Iată un fragment dintr-o scrisoare a lui James White, unul dintre cei trei lideri-fondatori ai Bisericii Adventiste, trimisă baptiștilor de ziua a șaptea în 1853, care arată prioritățile primelor generații de credincioși adventiști:
„Ca popor, noi (adventiștii sabatarieni) provenim din fracțiuni ale comunității largi adventiste (millerite), precum și din diferite confesiuni care susțin opinii divergente asupra unor subiecte; totuși, slavă Domnului, Sabatul este o platformă puternică pe care noi toți putem sta uniți. Și în timp ce stăm aici, fără ajutorul altui crez decât Cuvântul lui Dumnezeu, și legați prin legătura dragostei care este mai tare decât moartea – dragostea față de adevăr, unii față de alții și față de lumea care piere – toate sentimentele sectare (de partidă) au pierit. Suntem uniți în aceste mari subiecte: A Doua Venire iminentă și personală a lui Christos, păzirea tuturor poruncilor lui Dumnezeu și credința Fiului Său Iisus Christos, necesare pentru a putea fi gata pentru venirea Sa” (James White, „Resolution of the Seventh-day Baptist Central Association”, „The Advent Review and Sabbath Herald” 4; 11 Aug. 1853:52).
Același James White – pentru o perioadă președinte al Conferinței Generale – a declarat următoarele în legătură cu controversele pe tema Dumnezeirii:
„În Legea lui Dumnezeu și în Evanghelie există criterii ale caracterului creștin. Și este o purtare lipsită de har din partea acelor denominații care s-au tot despărțit în secte mărunte în timpul acestui secol 19, certându-se pentru forme de organizare, sau dacă mântuirea este disponibilă tuturor sau este numai pentru aleși, dacă acceptăm trinitarianismul sau unitarianismul, dacă putem cânta la biserică orice imn bun sau numai Psalmii lui David, sau alte subiecte care nu constituie un criteriu al pregătirii pentru cer. Tocmai aceștia se năpustesc asupra noastră, afișând atâta oroare religioasă, doar pentru faptul că noi considerăm stricta conformare fața de poruncile lui Dumnezeu și credința lui Iisus ca singurul criteriu adevărat al caracterului creștin” („Review and Herald”, 12 Oct. 1876, p. 116).
Înțelegem din aceste afirmații ale unui lider marcant al Bisericii Adventiste, făcute în 1876, ca în acea perioada nu existau discuții contradictorii pe tema Dumnezeirii între adventiști. Exista o atmosferă de toleranță față de opiniile și crezurile diferite ale credincioșilor, prioritățile fiind cu totul altele decât clarificarea doctrinei despre Dumnezeire.
Așadar, nu se poate afirma că pionierii Bisericii Adventiste aveau o doctrina clară și unitară cu privire la Dumnezeire în primele decenii de după anul 1844. Dimpotrivă, așa cum am văzut deja, crezurile lor cu privire la Dumnezeire erau foarte diferite. Mai mult decât atât, unii dintre pionierii mișcării advente și-au schimbat concepția despre Dumnezeu de-a lungul vieții (vezi cazul lui Uriah Smith, inițial arian, apoi semi-arian, iar spre sfârșitul secolului al XIX-lea autor al unei declarații trinitariene).
În primele decenii ale mișcării advente, crezul despre Dumnezeire a fost ambiguu. Nu putem afirma că a existat o doctrină clară și fără echivoc cu privire la personalitatea și natura Dumnezeirii, ci doar un amalgam de opinii personale. De aceea, pionierii adventiști nici nu au încercat să introducă crezul despre Dumnezeire în punctele fundamentale de credință.
Într-un număr al revistei oficiale a mișcării advente „The Advent Review and Sabbath Herald”, din 15 august 1854, James White a publicat principalele doctrine ale adventiștilor, așa cum arătau ele la acea dată. Acestea erau:
1) Biblia și numai Biblia ca regulă de credință și datorie.
2) Legea lui Dumnezeu (Decalogul) este de neschimbat.
3) Revenirea personală a lui Christos și învierea drepților înainte de mileniu.
4) Pământul restaurat la perfecțiunea și slava edenică va deveni moștenirea sfinților.
5) Nemurirea este numai prin Christos și va fi dată sfinților numai la înviere.
15 ani mai târziu (1869), într-o broșură apărută în Monterey, localitate în care se afla o importantă comunitate adventistă, ca răspuns la unele insinuări răutăcioase din presă, au fost publicate principalele puncte de credință ale adventiștilor de ziua a șaptea care-i deosebeau de celelalte confesiuni. Acestea erau:
1) Credința în a doua venire a lui Iisus; iminentă, personală și premilenială.
2) Sabatul zilei a șaptea – o poruncă obligatorie și un test escatologic universal.
3) Judecata lui Dumnezeu începută în anul 1844.
4) Starea morților – mortalitate, inconștientă, negarea iadului veșnic
5) Darurile Duhului Sfânt, inclusiv darul profeției.
Din aceste declarații de credință se poate observa cu claritate că doctrina despre Dumnezeire nu figura între doctrinele care îi preocupau pe pionierii adventiști. Asemenea altor doctrine biblice, doctrina despre Trinitate s-a dezvoltat treptat, cristalizându-se în declarațiile oficiale ale punctelor fundamentale de credință ale bisericii din secolul al XX-lea, pe măsură ce Dumnezeu oferea bisericii Sale o lumină mai mare cu privire la taina naturii Lui. În cristalizarea doctrinei Trinității un rol deosebit l-au avut scrierile lui Ellen G. White de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.
8) Includerea doctrinei Trinității între punctele fundamentale de credință ale Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea este considerată de către antitrinitarieni că fiind o dovadă a decăderii bisericii și a transformării ei în Babilon spiritual. În consecință, învățăturile predicate de Biserica Adventistă sunt considerate a fi „vinul Babilonului” de care se vorbește în Apocalipsa (vezi cap.14,8; 17,4; 18,3).
În sprijinul acestor afirmații sunt aduse declarații ale unor pionieri ai mișcării advente care, în primele decenii ale existenței Bisericii Adventiste au considerat doctrina Trinității ca făcând parte din „vinul Babilonului”. Iată cum argumentează R. F. Cottrell, unul dintre pionierii mișcării advente, motivele pentru care el respingea doctrina Trinității:
„Motivele mele pentru care nu o adopt și nu o apăr sunt: 1. Numele ei este nescriptural; Trinitatea sau Dumnezeul triunic este necunoscut Bibliei și am întreținut ideea că doctrinele care necesită cuvinte născocite de mintea omenească pentru a le exprima sunt doctrine născocite…” („Review and Herald”, 1 iunie 1869)
Același pionier al mișcării advente, R. F. Cotrell, scria în „Review and Herald” din 6 iulie 1869 că doctrina Trinității este dovada „îmbătării cu vinul Babilonului” și că papalitatea a fost înălțată pe baza acestei doctrine nebiblice.
Dacă o astfel de declarație a unui pionier al bisericii este explicabilă pentru acea perioadă, în contextul în care cei mai mulți lideri ai bisericii erau nontrinitarieni, iar Ellen G. White încă nu făcuse declarațiile evidente cu privire la Trinitate, astăzi o astfel de acuzație adusă Bisericii Adventiste nu are nicio justificare. Nu există decât două posibile explicații pentru această atitudine ostilă a antitrinitarienilor: fie cei ce fac astfel de remarci nu cunosc scrierile lui Ellen G. White și ceea ce ea declară în legătură cu Babilonul spiritual și „vinul Babilonului”, fie există multă rea-voință din partea lor.
În scrierile lui Ellen G. White sunt identificate foarte clar și fără echivoc criteriile după care poate fi identificat Babilonul spiritual și învățăturile care alcătuiesc „vinul” lui. Voi lăsa ca aceste scrieri să facă lumină cu privire la acest subiect:
„Domnul n-a vorbit prin niciunul dintre cei care numesc Biserica ce tine poruncile lui Dumnezeu Babilon. Este adevărat că este neghină printre grâu, dar Christos va trimite îngerii Săi care vor aduna întâi neghina, o vor lega în mănunchiuri pentru ca s-o ardă, iar grâul îl va strânge în grânar. Eu știu că Dumnezeu iubește Biserica Sa. Ea nu trebuie să fie dezorganizată sau divizată în atomi independenți. Nu există nici cea mai mică tărie în aceasta. Și nu există nici cea mai mică evidență că se va întâmpla vreodată lucrul acesta. Cei care vor lua în seama rătăcirea și vor încerca să influențeze și pe alții, vor fi înșelați și pregătiți să primească amăgiri mai mari și se vor duce de râpă” („Biserica Rămășiței și viitorul Bisericii Advente”, cap. „Biserica nu trebuie divizată” 48.2).
„Aceia care susțin că bisericile adventiste constituie Babilonul sau o parte din Babilon, ar fi mult mai bine să stea acasă. Aceștia să se oprească și să mediteze care este mesajul ce trebuie proclamat în acest timp. În loc să lucreze cu uneltele divine pentru pregătirea unui popor care să stea în picioare în ziua Domnului, ei au luat poziție împreună cu acuzatorul fraților care-i pârăște înaintea Domnului zi și noapte” („Biserica Rămășiței și viitorul Bisericii Advente”, cap. „O solie falsă”, 26.1).
„Când se ridică cineva, dintre noi sau din afară, cu o solie care declară că poporul lui Dumnezeu se numără cu Babilonul și pretinde că marea strigare este o chemare de a ieși din el, puteți ști că el nu poartă solia adevărului. Nu-l primiți și nu-i urați de bine, căci Dumnezeu nu vorbește prin el și nici nu i-a încredințat vreo solie și el a alergat înainte fără a fi trimis… Aceste solii de acuzare împotriva poporului lui Dumnezeu se aseamănă cu lucrarea făcută de Satana în acuzarea poporului Său și ele vor răsuna chiar în timpul în care Dumnezeu spune poporului Său „Scoală-te, luminează-te! Căci lumina ta vine și slava Domnului răsare peste tine” („Biserica Rămășiței și viitorul Bisericii Advente”, cap. „Biserica nu este Babilon”, 30.1).
„Dumnezeu are o Biserică, un popor ales; și dacă toți ar putea vedea, așa cum am văzut eu, cât de mult Se identifică Christos cu poporul Lui, niciodată n-ar fi auzit un mesaj ca acela care denunța Biserica Sa ca fiind Babilon” („Biserica Rămășiței și viitorul Bisericii Advente”, cap. „Identificat cu Biserica Sa”, 12.2).
„Când se ridică oameni care pretind că au o solie de la Dumnezeu, dar în loc să lupte „împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac”, ei formează un cerc separat și întorc armele de luptă împotriva Bisericii militante, temeți-vă de ei. Ei nu au acreditarea divină. Dumnezeu nu le-a încredințat lor o astfel de lucrare. Ei vor să dărâme ceea ce Dumnezeu ar vrea să restaureze prin mesajul laodicean” („Biserica Rămășiței și viitorul Bisericii Advente”, cap. „Învățători care trebuie evitați”, 14.1; „The Review and Herald”, 17 oct. 1893; „Testimonies to Minișters and Gospel Workers”, 19‑23).
Cu privire la „vinul Babilonului”, Ellen G. White afirmă foarte clar în ce consta el: acele învățături străine de Scripturi și pe care Biserica Adventistă nu le predică: Sabatul fals și teoria nemuririi sufletului împreună cu învățătura despre chinurile iadului veșnic.
„Teoria chinurilor veșnice este una dintre învățăturile rătăcite care constituie vinul nelegiuirii Babilonului din care el dă să bea popoarelor” (E. G. White, „Tragedia veacurilor”, cap. 33 „Prima mare amăgire”, 536.3).
„Vinul Babilonului înseamnă înălțarea sabatului fals mai presus de Sabatul pe care Domnul, Iehova, l-a binecuvântat și l-a sfințit pentru om și, de asemenea, înseamnă susținerea învățăturii cu privire la nemurirea sufletului. Toate aceste erezii felurite și respingerea adevărului transformă bisericile în Babilon” (E. G. White, „Solii alese”, cap. „Babilonul în Apocalipsa 18”, 37.5).
„Ce înseamnă vinul acesta („vinul Babilonului” n.n. )? Sunt învățăturile false ale Babilonului. El i-a dat lumii un sabat fals în locul Sabatului Poruncii a patra și a repetat minciuna pe care Satana i-a spus-o la început Evei în Eden, despre nemurirea naturală a sufletului. Babilonul a răspândit până departe o mulțime de idei false de acest fel, prezentând ca adevăr „niște porunci omenești” (E. G. White, „Solii alese” 3, 223.3).
Dat fiind faptul că acuzațiile false aduse împotriva Bisericii Adventiste sunt demontate de declarațiile făcute de Ellen G. White în scrierile sale, mă întreb: Ce duh se află în spatele unor astfel de acuzații fără temei? Cine urmărește ca rugăciunea Domnului Christos cu privire la unitatea Bisericii Sale (vezi Ioan 17,21) să fie zădărnicită prin fărâmițarea ei în tot felul de grupe dizidente cu pretenții reformatoare? Cine se călăuzește după principiul „Divide et impera!”? Nu e greu de răspuns la aceste întrebări.
Șirul erorilor pe care le fac credincioșii antitrinitarieni este mult mai mare decât cel amintit în acest articol. Cele care aparțin strict de teologie necesită o abordare separată. Însă privind înapoi la istoria mișcării advente și la modul în care Dumnezeu Și-a călăuzit Biserica din anii grei de început până astăzi, nu putem decât să aducem laudă Tatălui, Fiului și Duhului Sfânt pentru lumina adevărului pe care Dumnezeu a descoperit-o progresiv poporului Său.
Într-adevăr, „cărarea celor neprihăniți este ca lumina strălucitoare a cărei strălucire merge crescând până la miezul zilei” (Proverbe 4,18).
– Va urma –
sursa: https://www.loribalogh.ro/