Categoria: Doctrine crestine
După sesiunea Conferinței Generale de la Dallas din 1980 – ocazie în care doctrina Trinității a fost pentru prima dată inclusă între cele 27 de puncte fundamentale de credință – mișcarea antitrinitariană din sânul Bisericii Adventiste s-a revigorat, creând mari tensiuni interne. Au început să apară articole și broșuri, iar mai recent, pagini de Facebook și site-uri în care apar o mulțime de acuzații la adresa Bisericii Adventiste, pentru faptul de a fi inclus între punctele fundamentale de credință doctrina Trinității.
Unele acuzații sunt mai voalate, în schimb altele ajung până la limita blasfemiei, credincioșii adventiști trinitarieni fiind acuzați că nu se închină unui singur Dumnezeu adevărat, o Ființă unică și reală, ci unui „comitet” divin, unei „instituții”.
Dat fiind faptul că Biserica Adventistă recunoaște inspirația scrierilor lui Ellen G. White, numeroase acuzații ale antitrinitarienilor adventiști sunt însoțite de citate din aceste scrieri, apelându-se la istoria Bisericii de la nașterea mișcării advente până în zilele noastre.
Din nefericire, argumentele aduse de aceștia conțin o mulțime de erori care îi pot induce în eroare pe credincioșii care nu au o bază solidă a convingerilor lor, care nu au cunoștințe elementare despre istoria Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea și nu au o viziune de ansamblu asupra metodelor lui Dumnezeu de a descoperi adevărurile Sale Bisericii.
În cele ce urmează voi prezenta doar câteva dintre erorile pe care le-am descoperit, fie în unele articole și lucrări antitrinitariene, fie în discuțiile purtate cu unii dintre credincioșii antitrinitarieni. Scopul acestui demers nu este polemica de dragul polemicii, ci apărarea adevărului. Nu poți rămâne indiferent când observi o mulțime de neadevăruri, distorsionări și răstălmăciri prezente în argumentația lor.
Cartea „Proverbele” ne oferă un principiu după care trebuie să ne ghidăm atunci când apar polemici, mai ales în domeniul religios: „Nu răspunde nebunului după nebunia lui, ca să nu semeni și tu cu el. Răspunde însă nebunului după nebunia lui, ca să nu se creadă înțelept” (Proverbele 26,4.5).
Așadar, nici războiul celor înveninați de ură, dar nici pasivitatea celor care rămân indiferenți asemenea locuitorilor din cetatea Meroza, care „n-au venit în ajutorul Domnului” (vezi Judecători 5,23) atunci când o puteau face.
Ellen G. White este un model de urmat în această privință. Deși a evitat controversele teologice, mai ales pe tema Dumnezeirii, atunci când a primit o lumina clară de transmis fie Bisericii întregi, fie unor membri ai săi în particular, nu a ezitat să transmită această lumină, fără teama de a-i supăra pe cei care aveau vederi și opinii deosebite.
Fiecare dintre erorile observate în argumentația antitrinitarienilor ar necesita un spațiu mai larg de discuție. Voi încerca să rezum totul la prezentarea ideilor mai importante, fără a epuiza toate erorile observate în această argumentație. De asemenea, nu voi apela în acest articol la dovezile strict teologice în favoarea doctrinei Trinității (lucrul acesta deja este făcut în alte articole postate la subcategoria Tri(u)nitatea Divină).
1) Una dintre obiecțiile antitrinitarienilor este faptul că termenul „Trinitate” nu se găsește în Biblie și nici în scrierile lui Ellen G. White. Iată cum argumentează R.F.Cottrell, unul dintre pionierii mișcării advente, motivele pentru care el respingea doctrina Trinității:
„Motivele mele pentru care nu o adopt și nu o apăr sunt: 1. Numele ei este nescriptural; Trinitatea sau Dumnezeul triunic este necunoscut Bibliei și am întreținut ideea că doctrinele care necesită cuvinte născocite de mintea omenească pentru a le exprima sunt doctrine născocite…” („Review and Herald”, 1 iunie 1869).
Observația este corectă: termenul „Trinitate” nu există nici în Biblie, nici în scrierile lui Ellen G. White, însă există conceptul de Trinitate.
Sunt pasaje biblice care vorbesc doar despre Tatăl, altele care vorbesc doar despre Fiul, și altele care vorbesc doar despre Duhul Sfânt. Sunt și pasaje biblice care amintesc două dintre Persoanele Dumnezeirii, dar și unele în care sunt prezente toate cele trei Persoane divine (vezi Matei 3,16.17; 28,19; 2 Corinteni 13,14; 1 Petru 1,2, etc.).
Așadar, chiar dacă Biblia nu folosește termenul „Trinitate”, ea vorbește mult despre conceptul de Trinitate. În Biblie nu găsim mulți alți termeni pe care îi folosim astăzi în biserică. De exemplu, în Biblie nu găsim expresia „îndreptățirea prin credință”. Și totuși folosim această expresie pentru că în Scriptură există conceptul „îndreptățirii prin credință”. În Biblie nu găsim termenul „apostazie”, dar există conceptul exprimat în alte cuvinte sau expresii. În Biblie nu găsim cuvântul „spiritism”. Totuși îl folosim, deoarece în Scriptură întâlnim conceptul de spiritism. Și exemplele pot continua.
Nu este atât de important faptul că din Biblie lipsește termenul „Trinitate” din moment ce există conceptul de Trinitate, iar cele trei Persoane divine sunt amintite atât în Vechiul, cât și în Noul Testament.
Același lucru este valabil și în dreptul scrierilor lui Ellen G. White, pe care Biserica Adventistă le consideră inspirate. Chiar dacă nu întâlnim termenul „Trinitate” în aceste scrieri, conceptul este clar exprimat folosind alte cuvinte. Iată câteva paragrafe în care apare conceptul de „Trinitate”, chiar dacă el este exprimat prin alte cuvinte:
„Sunt trei Persoane vii în acest Trio ceresc; în Numele acestor trei puteri – Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt – sunt botezați cei care Îl primesc pe Christos cu credința vie și aceste puteri vor conlucra cu supușii ascultători ai cerului, în eforturile lor de a trăi o viață nouă în Christos” („Special Testimonies”, Series B, No.7, pag.62.63, 1905).
„Demnitarii cerești cei veșnici – Tatăl, Christos și Duhul Sfânt – urmau să-i înzestreze pe ucenici cu o putere mai mare decât cea a oamenilor muritori… și să înainteze alături de ei în lucrarea de a convinge lumea cu privire la păcat” („Manuscript 145”, 1901).
„Noi trebuie să cooperăm cu cele trei Puteri Preaînalte ale cerului – Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt – iar aceste Puteri vor lucra prin noi, făcându-ne să fim niște conlucrători cu Dumnezeu” („Special Testimonies”, Series B, No.7, pag.51, 1905).
„Prințul puterii răului poate fi ținut în frâu numai prin puterea lui Dumnezeu aflată în Duhul Sfânt, cea de-a treia Persoană a Dumnezeirii„ („Special Testimonies”, Series A, 10:37,1897).
Dacă în acest ultim paragraf Duhul Sfânt este numit de Ellen White „a treia Persoană a Dumnezeirii”, este cât se poate de limpede că primele două Persoane ale Divinității sunt Tatăl și Fiul, iar conceptul de Trinitate există, chiar dacă este exprimat cu alte cuvinte.
2) Antitrinitarienii susțin că doctrina Trinității este de origine catolică, fiind stabilită în sinoadele ecumenice de la Niceea (325 d.Ch.) și Constantinopol (381 d.Ch.). Primul sinod, cel de la Niceea, a fost convocat de împăratul Constantin cel Mare ca răspuns la erezia episcopului Arie din Alexandria, care susținea că Iisus Christos este prima creatură a Tatălui, iar Duhul Sfânt este doar o emanație divină, nicidecum o Persoană în toată plinătatea Dumnezeirii. Sinodul ecumenic de la Constantinopol din 381 d.Ch. a reconfirmat doctrina Trinității.
În argumentația lor, antitrinitarienii adventiști afirmă că dacă doctrina Trinității este de origine catolică, trebuie să o părăsim ca să nu fim îmbătați cu „vinul Babilonului”. Ei folosesc chiar afirmații ale unor pionieri ai mișcării advente, ca de exemplu cea a lui R. F. Cotrell care scria în „Review and Herald” din 6 iulie 1869 că doctrina Trinității este dovada „îmbătării cu vinul Babilonului” și că papalitatea a fost înălțată pe baza acestei doctrine nebiblice.
Mai întâi, vă invit să privim puțin mai atent în istorie. Conciliul de la Niceea (325 d.Ch.) a fost un conciliu ecumenic, nu catolic! La ședințele acestui conciliu au participat 318 episcopi care au reprezentat principalele biserici creștine ale timpului. Este demn de reținut faptul că episcopul de Roma nu a participat la conciliu personal, însă a fost reprezentat de doi delegați.
Din totalul de 318 episcopi care au dezbătut doctrina creștină, doar 7 episcopi au reprezentat bisericile apusene aflate sub influența episcopului de Roma. Ținând cont de această realitate, e greu de crezut că într-un conciliu ecumenic (nu catolic!), cu o reprezentare atât de largă, cei 7 episcopi ai bisericilor apusene au putut influența 311 episcopi ai întregii lumi creștine, determinându-i să inventeze o doctrina falsă. Fiind un conciliu ecumenic, Conciliul de la Niceea a luat decizii care erau ale întregii creștinătăți, nu doar ale bisericii apusene.
Un alt lucru care trebuie precizat este faptul că ideea de Trinitate a existat înainte de Conciliul de la Niceea. În scrierile părinților bisericii găsim numeroase referiri la divinitatea deplină a lui Iisus Christos, în timp ce Duhul Sfânt este amintit alături de Tatăl și Fiul.
Ignațiu de Antiohia (50‑110 d.Ch.), martirizat la începutul secolului al II-lea, afirmă că „Dumnezeul nostru Iisus Christos a fost conceput în pântecele Mariei” (Ignatius, „To the Ephesenians”, 18, p. 141). Tot el afirmă că pătimirea lui Christos este „pătimirea Dumnezeului meu” (Ignatius, „To the Romans”, p. 150.151).
Tațian (120‑180 d.Ch.), scriitor bisericesc din secolul al II-lea, afirmă că „Dumnezeu S-a născut sub forma unui om” („Address of Tațian to the Greeks”, 21, vol.2:74).
Irineu (130‑202 d.Ch.), scriitor bisericesc din secolul al II-lea, afirmă că Dumnezeirea constă în Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt („Irenaeus Against Heresies”, 3.19.2 vol. 3:449).
Exemplele pot continua. Însă chiar dacă am admite că doctrina Trinității ar fi o învățătură catolică, ce a ajuns sub o formă sau alta în crezul celor mai multe confesiuni creștine, nu înseamnă că tot ce este catolic sau ortodox este rău în sine. În fiecare confesiune creștină există și lucruri bune, învățături biblice sănătoase și chiar modele pe care ar trebui să le urmeze toți creștinii. Însă aceasta este o altă discuție. În ceea ce privește ideea că acceptarea doctrinei Trinității ar însemna îmbătarea cu „vinul Babilonului”, voi reveni asupra acestei afirmații mai târziu.
Și încă un amănunt de luat în considerare: în crezul romano-catolic, așa cum îl putem analiza fie în catehismul catolic, fie de pe paginile oficiale ale Bisericii Catolice, găsim afirmate următoarele: „Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl atotputernicul, Creatorul cerului și al pământului, al tuturor văzutelor și nevăzutelor. Cred într-unul Domn Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, unul născut, care din Tatăl s-a născut mai înainte de toți vecii. Dumnezeu din Dumnezeu. Lumină din Lumină. Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut dar nu creat, de o ființă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut…” (sublinierea îmi aparține) (https://ro.wikisource.org/wiki/Crezul_romano-catolic https://www.credinta-catolica.ro/compendiu-cbc/crezul/ )
Dacă citim cu atenție crezul romano-catolic, vom observa că în el se afirmă despre Fiul lui Dumnezeu, a doua Persoană a Dumnezeirii, că S-a născut din Tatăl, deci are un început al existenței Sale cândva în veșnicia trecută. Spre deosebire de acest crez, Biserica Adventistă susține despre cea de-a doua Persoană a Dumnezeirii, în „Cele 28 de puncte fundamentale de credință”, punctul 4, următoarele:
„Dumnezeu Fiul cel veșnic S-a întrupat în Isus Hristos. Prin El au fost create toate lucrurile și prin El este descoperit caracterul lui Dumnezeu. El este Mântuitorul și Judecătorul lumii. Dumnezeu adevărat din veșnicii, El a devenit și Om adevărat, Isus Hristos…” (sublinierea îmi aparține) (https://ro.wikipedia.org/wiki/Cele_28_de_puncte_fundamentale_de_credin% C8% 9B% C4% 83_ale_doctrinei_adventiste#Fiul)
La declarația oficială a Bisericii Adventiste putem adăuga afirmațiile lui Ellen G. White cu privire la Iisus Christos: „Când a vorbit despre preexistența Sa, Hristos a vrut să îndrepte gândurile noastre spre veacurile nesfârșite din trecut. El ne asigură că nu a existat niciodată un timp când să nu fi fost într-o părtășie strânsă cu Dumnezeul cel veșnic. Acela a cărui voce o ascultau iudeii fusese cu Dumnezeu dintotdeauna” („The Signs of the Times”, 29 august, 1900; Ev 615.2).
Diferența între cele două crezuri cu privire la a doua Persoană a Dumnezeirii este evidentă: în timp ce Biserica Romano Catolică susține că Iisus Christos S-a născut din Tatăl, deci are în început al existenței, Biserica Adventistă susține că El este Fiul cel veșnic al lui Dumnezeu și că nu a existat niciodată un timp în care Fiul să nu fi fost în părtășie cu Tatăl.
Și atunci se naște întrebarea: al cui crez este inspirat din doctrinele catolice: al creștinilor adventiști, care susțin că Fiul este veșnic asemenea Tatălui, sau al antitrinitarienilor care susțin că Fiul este născut din Tatăl în mod literal?
3) Credincioșii antitrinitarieni afirmă că Numele „Duhul lui Dumnezeu” presupune faptul că Duhul Sfânt este o parte a Ființei lui Dumnezeu și nu o Persoană distinctă și separată de El. „Este Duhul Lui și nu altcineva”, spun ei.
Însă consecvența în interpretarea textului biblic ne obligă să aplicăm aceeași logică și în cazul altor nume sau titluri ale Domnului Christos. În Apocalipsa 19,11‑13 este descrisă o viziune pe care Ioan a primit-o pe insula Patmos, în care Îl descrie pe Cel al cărui Nume este „Cuvântul lui Dumnezeu”:
„Apoi am văzut cerul deschis și iată că s-a arătat un cal alb. Cel ce sta pe el se cheamă „Cel credincios” și „Cel adevărat” și El judecă și Se luptă cu dreptate. Ochii Lui erau ca para focului; capul îl avea încununat cu multe cununi împărătești și purta un nume scris, pe care nimeni nu-l știe, decât numai El singur. Era îmbrăcat cu o haină muiată în sânge. Numele Lui este „Cuvântul lui Dumnezeu”.
Pentru orice cunoscător al Bibliei, potrivit celor scrise de Ioan în Evanghelia sa, în capitolul 1,1‑3.14, titlul „Cuvântul lui Dumnezeu” îi este aplicat lui Iisus Christos, căci doar El „S-a făcut trup și a locuit printre noi, plin de har și de adevăr”. Dacă inspirația biblică Îl numește pe Iisus „Cuvântul lui Dumnezeu”, trebuie oare să înțelegem ca El este o parte a Ființei Tatălui și nu o Persoană distinctă de Tatăl? Cât de corectă ar fi o asemenea interpretare?
Consecvența ne cere să interpretăm la fel numele și titlurile Persoanelor divine: fie credem că și Duhul lui Dumnezeu și Cuvântul (Fiul) lui Dumnezeu sunt o parte a Ființei Tatălui și nu Persoane distincte, fie credem că și Duhul lui Dumnezeu și Cuvântul (Fiul) lui Dumnezeu sunt Ființe divine distincte de Ființa Tatălui. Nu putem aplica o interpretare în dreptul unui titlu divin și o altă interpretare în dreptul altui titlu divin.
4) Antitrinitarienii adventiști folosesc o lozincă aparent corectă și reformatoare: „Să ne întoarcem la credința pionierilor adventiști!” Însă atunci când ne referim la credința acestor înaintași, sunt două aspecte diferite care trebuie luate în considerare: 1) spiritualitatea lor în relația cu Dumnezeu și cu semenii și 2) crezul lor doctrinar.
Dacă luăm în considerare spiritualitatea pionierilor adventiști, aceasta este demnă de întreaga noastră apreciere. Oameni ca James White, Joseph Bates, Ellen G. White, Uriah Smith, John Andrews și alții au făcut sacrificii imense, atât materiale cât și sufletești, în perioada de început a mișcării advente, ducând greul lucrării în acea perioadă. Un singur exemplu este grăitor: pentru a tipări o broșură cu privire la Sabatul zilei a șaptea, căpitanul de vas Joseph Bates și-a vândut averea, punând câștigul în slujba răspândirii adevărului despre adevărata zi de odihnă și închinare.
Dragostea lor față de Dumnezeu, dorința lor fierbinte de a se întâlni cât mai curând cu Mântuitorul revenit pe pământ, spiritul lor de rugăciune și de sacrificiu sunt demne de urmat. În această privință, îndemnul de a ne întoarce la credința pionierilor este corect și binevenit. Dacă însă ne referim la crezul lor doctrinar, lucrurile stau cu totul diferit.
Dacă avem în vedere marile adevăruri biblice pe care acești pionieri le-au descoperit în urma multor zile și nopți petrecute în studiu și rugăciune, cum sunt: doctrina Sanctuarului ceresc și curățarea lui, doctrina despre starea omului în moarte, doctrina Sabatului zilei a șaptea, cele trei solii îngerești, îndreptățirea prin credință și mai ales revenirea în glorie a Domnului Iisus Christos, învierea și moștenirea vieții veșnice, da, acestea sunt adevăratele „pietre de hotar” pe care acești pionieri ai Bisericii Adventiste le-au așezat pentru totdeauna. Aceste „pietre de hotar” nu au fost și nu vor fi clintite din loc până la revenirea în glorie a Mântuitorului
În ceea ce privește doctrina despre Dumnezeire, lucrurile stau cu totul diferit. Această doctrină nu a fost preocuparea lor primordială în primele decenii de mișcare adventă. Pionierii adventiști au venit în mișcarea adventă cu propria lor moștenire din bisericile din care proveneau.
Așa se face că unii dintre liderii adventiști erau arieni (credeau că Iisus Christos a fost prima creatură, iar Duhul Sfânt este doar o emanație divină); alții erau semi-arieni (credeau că Iisus Christos S-a născut în mod literal, biologic, din Tatăl, Duhul Sfânt fiind o emanație de la Tatăl sau Fiul), iar alții erau trinitarieni (credeau că există trei Persoane divine, egale, co-eterne, veșnice: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt). Cu toate acestea, marea masă a credincioșilor avea o moștenire trinitariană, provenind din biserici trinitariene ca Biserica Baptistă și Biserica Metodistă.
Doctrina actuală a Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea nu le-a fost descoperită pionierilor dintr-o dată, imediat după dezamăgirea din toamna anului 1844. Cine își imaginează că adventiștii au cunoscut întreaga doctrină actuală a bisericii a doua zi după 22 octombrie 1844 se înșală amarnic.
Marile adevăruri doctrinare ale Bisericii Adventiste au fost descoperite înaintașilor noștri progresiv, uneori pe parcursul mai multor decenii, în urma multor studii și dezbateri însoțite de rugăciuni stăruitoare. Un rol important în fixarea principalelor doctrine biblice l-au avut revelațiile primite de Ellen G. White, care confirmau sau infirmau corectitudinea unor adevăruri descoperite.
Între anii 1844‑1846, când Joseph Bates a descoperit Sabatul biblic și l-a prezentat credincioșilor adventiști, aceștia păstrau duminica zilei întâi a săptămânii ca zi de odihnă și de închinare. Toți pionierii adventiști, inclusiv James și Ellen G. White au păzit duminica în această perioadă. A ne întoarce la credința pionierilor înseamnă să renunțăm la Sabat și să păzim duminica?
După ce au descoperit Sabatul biblic al Poruncii a patra din Decalog, timp de 9 ani, între 1846‑1855, adventiștii (inclusiv pionierii bisericii!) au păzit Sabatul de vineri seara de la ora 18 până sâmbătă seara la ora 18. După studii profunde făcute de John Andrews, el a ajuns la concluzia că Sabatul trebuie păzit de la apus de soare până la următorul apus de soare, conform metodei biblie de calcul al zilelor. Începând cu anul 1855, adventiștii s-au conformat metodei biblice de calcul al zilelor și au păzit Sabatul de la apus de soare până la următorul apus.
Se naște aceeași întrebare: A ne întoarce la credința pionierilor înseamnă să ne întoarcem la vechea practică a lor de a păzi Sabatul?
Până în 1863, când Biserica Adventistă a primit adevărurile Reformei Sanitare prin descoperirile primite de Ellen G. White, adventiștii (inclusiv pionierii bisericii!) foloseau tutun, alcool și consumau carne de porc. Însă în urma viziunilor primite de Ellen G. White cu privire la stilul sănătos de viață pe care ar trebui să-l adopte adventiștii, Biserica s-a conformat noii lumini, astăzi stilul de viață al credincioșilor adventiști fiind apreciat și folosit ca model în mare parte din lume.
A ne întoarce la crezul pionierilor adventiști înseamnă să ne întoarcem la consumul de tutun, de alcool și de carne a unor animale considerate necurate în Biblie?
Până în anul 1888 – anul Conferinței Generale de la Minneapolis – și mult timp după aceea, în Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea se contura un spirit legalist (inclusiv între pionierii bisericii!). Legea lui Dumnezeu era considerată ca fiind un mijloc de mântuire, până ce doi păstori: A. T. Jones și E. J. Waggoner au prezentat în cadrul lucrărilor Conferinței Generale o serie de prelegeri cu privire la adevărul îndreptățirii prin credință, fără faptele Legii. Însăși Ellen G. White a acceptat și promovat noul adevăr descoperit de Biserică, adevăr care astăzi reprezintă unul dintre punctele fundamentale de credință ale Bisericii Adventiste.
A ne întoarce la credința pionierilor înseamnă să redevenim legaliști, considerând că putem fi mântuiți prin faptele Legii? Înseamnă să renunțăm la marele adevăr al Evangheliei predicat de apostoli și să reînviem legalismul care minimalizează măreția jertfei Mântuitorului nostru?
Mai mult decât atât, pionierii adventiști aveau concepții diferite cu privire la Dumnezeire, concepții care s-au schimbat de-a lungul vieții. Cei mai mulți dintre liderii adventiști erau nontrinitarieni, în timp ce marea masă a credincioșilor, care provenea din bisericile baptiste și metodiste, era trinitariană.
Ellen G. White, care provenea din Biserica Metodistă Episcopală, era trinitariană. Însă nici ea, nici pionierii bisericii nu au fost de acord cu acel fel de Trinitarianism care se predica în bisericile protestante din acea vreme. Deși se recunoștea faptul că există trei Persoane în Dumnezeire, acestea nu erau văzute ca fiind Persoane distincte, reale, cu trup și formă, ci acestea erau spiritualizate și abstractizate până acolo încât deveneau nimic. Iată ce afirmă ea despre Trinitarianismul spiritualist din acea vreme, cu care nu era de acord:
„Sunt formulate concepții de felul celor următoare: „Tatăl este invizibil asemenea luminii. Fiul este lumina întrupată. Duhul Sfânt este lumina răspândită pretutindeni.” „Tatăl este ca roua, un abur invizibil. Fiul este ca roua adunată într-o formă plină de frumusețe. Duhul este ca roua ce cade peste verdeața plină de viață.” O altă reprezentare: „Tatăl este ca un abur invizibil. Fiul este asemenea norului plumburiu. Duhul este ploaia ce cade și aduce puterea înviorătoare.”
Toate aceste reprezentări spiritiste nu sunt nimic. Ele sunt neadevărate și imperfecte. Ele slăbesc și micșorează Maiestatea care nu poate fi comparată cu nicio asemănare pământească. Dumnezeu nu poate fi comparat cu lucrurile făcute de mâinile Sale…
Tatăl este plinătatea întruchipată a Dumnezeirii și este invizibil ochilor muritori. Fiul este plinătatea manifestată a Dumnezeirii. Cuvântul lui Dumnezeu declară că El este „întipărirea Ființei Lui” (Ioan 3,16). Mângâietorul pe care Domnul Christos a făgăduit că Îl va trimite după ce Se va înălța la cer, este Duhul Sfânt în toată plinătatea Dumnezeirii, care face vizibilă puterea harului divin pentru toți aceia care Îl primesc pe Christos ca Mântuitor personal și cred în El.
Sunt trei Persoane vii în acest Trio ceresc, în Numele acestor trei puteri – Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt – sunt botezați cei care Îl primesc pe Christos cu o credință vie și aceste puteri vor conlucra cu supușii ascultători ai cerului, în eforturile lor de a trăi o viață nouă în Christos” („Special Testimonies”, Series B 7:62, 63, 1905).
Reiese în mod evident din această declarație a lui Ellen G. White că ea a fost o trinitariană convinsă. Ceea ce nu puteau accepta nici ea, nici pionierii bisericii, era coborârea maiestății Persoanelor divine la nivelul lucrurilor pământești, spiritualizându-le până la desființarea lor.
Soțul lui Ellen G. White, James White, care venise în mișcarea adventă din „Christian Connection”, era nontrinitarian, însă unul moderat. Deși nu a acceptat doctrina Trinității, considerând-o „inexplicabilă”, în 1877 el a făcut următoarea afirmație în „Review and Herald”:
„Inexplicabila Trinitate, care face Dumnezeirea trei în unu și unul în trei, este suficient de rea; dar acel unitarianism care Îl face pe Christos inferior Tatălui este mai rău. A spus Dumnezeu unuia inferior: „Să facem om după Chipul și Asemănarea Noastră? (Geneza 1,26)” (James White, Review and Herald, 29 noiembrie 1877).
Același nontrinitarian James White a publicat în 1849 prima culegere de imnuri creștine în care a inclus și doxologia „Laudă Tatălui, Fiului și Duhului Sfânt.” A fost doar o scăpare a lui sau o dovadă a unei viziuni mai largi asupra Divinității, mult deasupra viziunii antitrinitarienilor radicali? Afirmațiile din ultima parte a vieții demonstrează ca și el și-a schimbat concepția cu privire la Dumnezeire.
Uriah Smith, care a fost mult timp redactor al revistei „Review and Herald”, a fost inițial arian, apoi, spre sfârșitul vieții a aderat la semi-arianism. Trebuie menționat faptul că diferența dintre arianism și semi-arianism, în ciuda asemănării termenilor, este uriașă. În timp ce arianismul susține că Iisus Christos este prima creatură din Univers, semi-arianismul crede că El este primul născut (în mod biologic) din Tatăl. Or diferența dintre a fi o creatură a Tatălui și a fi un Fiu născut din Tatăl este cu adevărat uriașă.
Același Uriah Smith (inițial arian, apoi semi-arian) a făcut în 1896 o afirmație cu înțeles evident trinitarian: „… în formula pentru botez, Numele „Duhul Sfânt” sau „Spiritul Sfânt” este asociat cu cel al Tatălui și al Fiului. Dacă Numele poate fi folosit în acest fel, de ce nu ar fi corect ca el să fie o parte a aceleiași Trinități în imnul de laudă „Laudă Tatălui, Fiului și Duhului Sfânt?” (Uriah Smith, RH 1896, vol.73, Nr. 43, p. 685).
J. Waggoner, un semi-arian convins, atunci când a aprofundat adevărul biblic despre îndreptățirea prin credință a ajuns la concluzia că lucrarea de ispășire a lui Christos cerea ca El să fie egal cu Tatăl, idee care aparține trinitarianismului.
Așadar, lozinca „Să ne întoarcem la crezul pionierilor adventiști!” trebuie privită și aplicată cu discernământ. Dacă ne referim la spiritualitatea înaintașilor noștri, la dragostea lor de Dumnezeu și de oameni și la spiritul lor de sacrificiu, atunci da, să le urmăm exemplul!
De asemenea, dacă ne referim la adevărurile biblice pe care le-au descoperit în urma studiului intens, a dezbaterilor care se prelungeau târziu în noapte și a rugăciunilor fierbinți pentru călăuzirea Duhului Sfânt, atunci da, să le urmăm exemplul și să păstrăm „pietrele de hotar” pe care acești pionieri le-au așezat la temelia Bisericii Adventiste.
Aceste „pietre de hotar” sunt acele doctrine specific adventiste, care deosebesc Biserica Adventistă de celelalte confesiuni creștine: doctrina despre Sanctuarul ceresc și curățarea lui, Sabatul zilei a șaptea, reforma sanitară, starea omului în moarte, cele trei solii îngerești din Apocalipsa cap.14.
Însă atunci când este vorba de concepțiile lor cu privire la Dumnezeire, lucrurile sunt cu totul diferite. Așa cum am afirmat deja, concepțiile liderilor și ale membrilor erau diferite și erau rezultatul moștenirii cu care fiecare dintre ei venise în mișcarea adventă. Deoarece prioritățile lor erau cu totul altele, în fruntea lor fiind pregătirea pentru revenirea Mântuitorului, ei nu s-au cramponat de diferențele de concepții dintre ei.
Vedem aceeași atitudine tolerantă chiar în mișcarea millerită, condusă de doi lideri de marcă: William Miller și Joshua V. Hines. Deși cei doi aveau concepții diferite cu privire la Dumnezeire (Miller era baptist, deci trinitarian, în timp ce Himes provenea din „Christian Connection”, fiind nontrinitarian), ei au colaborat fructuos în răspândirea mesajului advent în preajma anului 1844.
Dacă ar trebui să ne întoarcem la crezul pionierilor cu privire la Dumnezeire, am întâmpina mari dificultăți. La care dintre concepțiile lor ar trebui să ne întoarcem? La crezul unor pionieri care credeau că Domnul Iisus Christos este prima creatură a Tatălui (J. M. Stephenson, Uriah Smith în prima parte a vieții)? Sau la crezul altor pionieri care credeau că Iisus Christos S-a născut biologic din Tatăl cândva în veșnicie (J. Andrews, W.W. Prescott, J. White, A.T. Jones, ș.a. )? Sau să ne întoarcem la doctrina Trinitariană pe care a moștenit-o Ellen G. White din Biserica Metodistă?
Este oare întâmplător faptul că Dumnezeu a ales un trinitarian ca lider principal al mișcării millerite în persoana lui William Miller? De asemenea, este oare întâmplător că Dumnezeu a ales ca mesager și co-fondator al noii biserici apărute după toamna anului 1844 – Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea – un trinitarian în persoana lui Ellen G. White?
Să privim lucrurile și dintr-o altă perspectivă. Dacă iudeilor din vremea Domnului Christos li s-ar fi spus să se întoarcă la credința patriarhilor, „pionierii” poporului evreu, ce ar fi trebuit să facă ei? Să urmeze exemplul lor de credință și de devoțiune față de Dumnezeu sau să se întoarcă și la unele dintre practicile lor greșite, cum ar fi poligamia?
Credincioșilor Bisericii din Efes (creștinii primului secol creștin) li se reproșează că „au părăsit dragostea dintâi”, fiind sfătuiți de Iisus să se întoarcă la „faptele dintâi” (vezi Apocalipsa 2,4.5). Oare acest îndemn al Mântuitorului se referă la dragostea „pionierilor creștini” față de Iisus și la spiritul lor de sacrificiu, sau și la prejudecățile pe care le cultivau la începutul educației lor primite în școala lui Christos (caracterul Împărăției mesianice, problema neamurilor, etc. )?
Ideea de a ne întoarce la credința pionierilor Bisericii Adventiste este bună și de dorit, atâta vreme cât ea este aplicată cu discernământ. Ceea ce a fost corect din punct de vedere biblic în crezul și în practica vieții lor da, este vrednic de urmat. Însă ceea ce a fost greșit în crezul și în practica vieții lor trebuie respins. Nu pionierii reprezintă etalonul bisericii, ci Biblia.
Credința și crezul pionierilor adventiști nu a fost ceva static, ci un proces în care Dumnezeu i-a călăuzit cu răbdare și dragoste până ce s-au maturizat și au fost capabili să înțeleagă unele adevăruri pe care la începutul mișcării advente nu le-au înțeles corect.
Principiul după care a lucrat Dumnezeu în toate timpurile, și după care continuă să lucreze astăzi, este cel al revelației progresive a adevărului, pe măsură ce copiii Săi îl pot primi și înțelege. Acest principiu este clar prezentat atât în Vechiul, cât și în Noul Testament:
„Dar cărarea celor neprihăniți este ca lumina strălucitoare, a cărei strălucire merge crescând până la miezul zilei” (Proverbele 4,18).
„Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteți purta. Când va veni Mângâietorul, Duhul Adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul” (Ioan 16,12.13).
– Va urma –
sursa: https://www.loribalogh.ro/