Categoria: Doctrine crestine
Cunoașterea lui Dumnezeu este un lucru atât de important pentru ființa umană decăzută încât Mântuitorul o echivalează cu însăși viața veșnică: „Și viața veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Christos, pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17,3).
Cineva a făcut însă o remarcă fină: La fiecare kilometru de drum există doi kilometri de șanțuri. Aplicată în domeniul spiritual, această remarcă ar suna astfel: La un adevăr clar exprimat pe paginile Bibliei există cel puțin două extreme, cel puțin două doctrine false. În domeniul cunoașterii lui Dumnezeu, alături de adevărul clar exprimat pe paginile Scripturii cu privire la natura, caracterul și planurile lui Dumnezeu, există cel puțin două viziuni greșite cu privire la El.
De-a lungul istoriei, oamenii au avut două mari concepții extreme cu privire la Divinitate. Unii L-au perceput pe Dumnezeu ca pe o Ființă ascunsă în spatele unei cortine imposibil de trecut de către ființa umană, un Dumnezeu care stă retras în sferele cerești, indiferent la nevoile creaturilor Sale. O astfel de concepție este deismul.
Consecințele unor astfel de concepții se răsfrâng direct asupra comportamentului uman. Simțindu-se infinit de mic și neînsemnat în comparație cu măreția Creatorului, și percepându-L pe Dumnezeu ca fiind rece, distant și indiferent la nevoile sale, omul nu dorește să intre într-o relație cu El. Sau, dacă totuși această relație există, ea se reduce doar la o atitudine de teamă față de o Ființă infinit superioară lui.
Alții, dimpotrivă, bazându-se pe îndemnul Mântuitorului de a-L considera pe Dumnezeu ca fiind „Tatăl nostru cel din ceruri” (Matei 6,6.9), au căzut într-o altă extremă, la fel de periculoasă. Pierzând din vedere măreția, sfințenia și infinita personalitate a Creatorului, aceștia reduc relația cu Persoana Sa la una excesiv de familială, asemenea relației dintre un copil neastâmpărat care îl trage de mustăți pe tatăl său, făcându-l pe acesta să râdă.
Însă Dumnezeu, deși este Tatăl nostru și tânjește după o relație strânsă cu copiii Săi, totuși ne atrage atenția că între noi și El există o diferență notabilă, de care trebuie să ținem seama. Celor care sunt înclinați să piardă din vedere această diferență, reducând imaginea lui Dumnezeu la aceea a unui bunic blând și glumeț cu nepoții săi, El Însuși le atrage atenția că „Dumnezeu nu este un om ca să mintă, nici un fiu al omului ca să-I pară rău” (Numeri 23,19). Iar prin psalmistul Asaf, tot El ne atrage atenția să nu pierdem din vedere această diferență care există între Creator și creaturile Sale: „Ți-ai închipuit că Eu sunt ca tine” (Psalmul 50,21).
Dacă este studiată cu rugăciune și atenție, Scriptura combate ambele extreme, zugrăvind o imagine echilibrată despre Persoana lui Dumnezeu și relația pe care o dorește cu creaturile Sale. În doar nouă versete, Psalmul 113 are meritul de a zugrăvi imaginea reală a Creatorului, în care transcendența și imanența Sa se îmbină în mod armonios.
„Lăudați pe Domnul! Robii Domnului, lăudați, lăudați Numele Domnului! Fie Numele Domnului binecuvântat de acum și până în veac! De la răsăritul soarelui până la apusul lui, fie Numele Domnului lăudat! Domnul este înălțat mai presus de toate neamurile, slava Lui este mai presus de ceruri. Cine este ca Domnul, Dumnezeul nostru, care locuiește atât de sus?” (transcendența divină n.n.).
„El Își pleacă privirile să vadă ce se face în ceruri și pe pământ. El ridică pe sărac din țărână, înalță pe cel lipsit din gunoi, ca să-l facă să șadă împreună cu cei mari, cu mai-marii poporului Său. El dă o casă celei ce era stearpă, face din ea o mamă veselă în mijlocul copiilor ei. Lăudați pe Domnul!” (imanența divină n.n.).
A pune accentul doar pe unul dintre aceste aspecte, fie pe transcendența, fie pe imanența lui Dumnezeu, înseamnă a avea o imagine dezechilibrată despre Persoana Sa. „Sunt Eu numai un Dumnezeu de aproape (imanent n.n.), zice Domnul, și nu sunt Eu și un Dumnezeu de departe” (transcendent n.n.) – ne întreabă Creatorul prin profetul său (Ieremia 23,23).
Da, Dumnezeul nostru cel viu și adevărat este atât un „Dumnezeu de aproape”, imanent, implicat în viața oamenilor, dar și un „Dumnezeu de departe”, transcendent, „care locuiește într-o lumină de care nu poți să te apropii, pe care niciun om nu l-a văzut, nici nu-L poate vedea și care are cinstea și puterea veșnică” (1 Timotei 6,16).
Cunoașterea ambelor aspecte ale Ființei Sale slăvite: transcendentă și imanentă, ne va ajuta să clădim o relație corectă, sănătoasă și ferită de extreme, o relație mântuitoare cu Persoana Sa. Iar această relație ne va conduce în mod inevitabil la dobândirea vieții veșnice.
Dumnezeu este transcendent, deasupra a tot ceea ce a creat. Dacă El a creat timpul, înseamnă că El este deasupra timpului. Dacă El a creat spațiul, înseamnă că El este deasupra spațiului. Dacă El a creat biodiversitatea lumii vegetale și animale de pe planeta noastră, înseamnă că El este mult deasupra oricărei forme de viața cunoscută de noi. El este însuși Izvorul vieții.
Dumnezeu nu este om; El nu este nici tată, nici mamă, nici frate, nici soră, nici fiu, nici fiică. Toți acești termeni aparțin lumii în care trăim noi, ființe limitate. Însă Dumnezeu este mult deasupra lor. Cu toate acestea, Biblia Îl aseamănă pe Dumnezeul mare, sfânt și transcendent cu:
– un tată: „Nu este El oare Tatăl tău, care te-a făcut, te-a întocmit și ți-a dat ființă?” (Deuteronomul 32,6).
„Totuși, Tu ești Tatăl nostru! Căci Avraam nu ne cunoaște și Israel nu știe cine suntem; dar Tu, Doamne, ești Tatăl nostru, Tu din veșnicie Te numești Mântuitorul nostru” (Isaia 63,16; vezi și Isaia 64,8; Matei 6,1.4.6.8.9, etc.).
– o mamă: „Am tăcut multă vreme – zice Domnul – am tăcut și M-am ținut. Dar acum voi striga ca o femeie în durerile nașterii, voi gâfâi și voi răsufla” (Isaia 42,14).
„Poate o femeie să uite copilul pe care-l alăptează și să n-aibă milă de rodul pântecelui ei? Dar chiar dacă-l va uita, totuși Eu nu te voi uita cu niciun chip”(Isaia 49,15).
„Cum mângâie pe cineva mamă-sa, așa va voi mângâia Eu; da, veți fi mângâiați în Ierusalim” (Isaia 66,13).
– un frate: „Drept răspuns, Împăratul le va zice: „Adevărat vă spun că, ori de câte ori ați făcut aceste lucruri unuia dintre acești foarte neînsemnați frați ai Mei, Mie Mi le-ați făcut” (Matei 25,40; vezi și vers.45).
„Prin urmare, a trebuit să Se asemene fraților Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ce privește legăturile cu Dumnezeu, un Mare Preot milos și vrednic de încredere, ca să facă ispășire pentru păcatele norodului” (Evrei 2,17).
– un fiu: „Pe când vorbea El încă, iată că i-a acoperit un nor luminos cu umbra lui. Și din nor s-a auzit un glas care zicea: „Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea Mea; de El să ascultați!” (Matei 17,5).
„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3,16).
„Căci căruia dintre îngeri a zis El vreodată: „Tu ești Fiul Meu; astăzi Te-am născut?” Și iarăși: „Eu Îi voi fi Tata și El Îmi va fi Fiu” (Evrei 1,5).
Întrebarea care se naște este următoarea: Dacă Dumnezeu nu este nici tată, nici mamă, nici frate, nici fiu, atunci de ce Scriptura folosește acești termeni în dreptul Său? Răspunsul îl găsim în dorința unui Dumnezeu transcendent, aflat mult deasupra Creației Sale, de a fi imanent, de a Se apropia de creaturile Sale și de a comunica cu ele, făcându-Se înțeles de către acestea.
Însă toți acești termeni omenești, împrumutați din viața noastră de zi cu zi, Îl descriu doar aproximativ pe Dumnezeu. Pentru a Se apropia de înțelegerea noastră și pentru a ne câștiga încrederea în El, Dumnezeu Se descoperă pe Sine în funcție de nevoile noastre uneori ca tată, alteori ca mamă, alteori ca frate, fiu, soț, îndrăgostit, mire, înger, susur blând și multe altele. Însă întotdeauna El este mult mai mult decât sugerează toate aceste imagini omenești.
Cartea Apocalipsei este o carte surprinzătoare. Nu doar datorită prezenței unor simboluri impresionante (Mielul junghiat, Leul din seminția lui Iuda, balaurul, femeia desfrânată, Babilonul cel mare, fiara din mare, etc.), ci și pentru că în această carte Dumnezeu trage „cortina” la o parte, permițându-ne să privim dincolo de ea: atât spre veșnicia trecutului, pentru a înțelege câte ceva din felul în care s-a născut marele război cosmic între bine și rău, dar și spre veșnicia viitorului, deschizându-ne o frumoasă perspectivă asupra vieții veșnice, de dincolo de istorie.
Un lucru surprinzător pe care îl întâlnim în Apocalipsa este unul dintre Numele sub care Se descoperă Dumnezeu în această carte: „Cel ce este, Cel ce era și Cel ce vine” (cap.1,4.8; 4,8; 11,17) Acest Nume divin, strâns legat de cel sub care Dumnezeu i S-a descoperit lui Moise la rugul aprins: „Eu sunt Cel ce sunt” (Exodul 3,14), pare să conțină o inconsecvență gramaticală.
Deoarece acest Nume începe cu conjugarea verbului „a fi” la prezent: „Cel ce este”, apoi continuă cu trecutul aceluiași verb: „Cel ce era”, ne-am fi așteptat ca Numele divin să continue cu viitorul aceluiași verb: „Cel ce va fi”. Totuși, Numele divin continuă nu cu viitorul verbului „a fi”, ci cu prezentul verbului „a veni” – „Cel ce vine”.
Dacă acest lucru s-ar fi întâmplat o singură dată, am fi putut suspecta o greșeală de traducere sau o deficiență de copiere a manuscriselor timpurii. Însă acest Nume apare de patru ori pe paginile Apocalipsei, fiind rostit de patru persoane sau grupuri de persoane diferite: Ioan, cei 24 de bătrâni, cele 4 făpturi vii și Însuși Dumnezeu.
Ce semnificație are aceasta aparentă inconsecvență gramaticală conținută în Numele divin „Cel ce este, Cel ce era, Cel ce vine”? Tocmai acest Nume scoate în evidență dorința Dumnezeului transcendent, infinit și situat mult deasupra Creației Sale de a deveni imanent, de a se apropia de creaturile Sale inteligente, de a comunica cu ele și de a intra în relație cu acestea.
Dacă privim istoria sacră din această perspectivă, în diferitele momente ale ei, Îl vedem pe Creator ca pe un Dumnezeu care întotdeauna „vine” la om, care coboară din transcendența Sa și devine imanent.
După căderea primilor noștri părinți, Dumnezeu „a venit” la Adam, făcându-i acestuia prima promisiune cu privire la un salvator care urma să se nască dintre descendenții săi (vezi Geneza 3,15). Apoi Dumnezeu „a venit” la poporul Său ales, călăuzindu-l în stâlpul de nor și de foc în timpul pribegiei în pustie. Apoi, Același Dumnezeu „a venit” printre noi prin întruparea Fiului, pentru a aduce la îndeplinire marea jertfă ispășitoare prevăzută în Planul de Mântuire.
Apoi, la sfârșitul istoriei păcatului, Dumnezeu „va veni” din nou la noi pentru a instaura Împărăția Sa veșnică după nimicirea definitivă a păcatului. Iar la urmă, după ce vor fi recreate cerul și pământul, Dumnezeu „va veni” pentru ultima dată la om, de data aceasta rămânând cu el pentru veșnicie. Dumnezeu Își va muta tronul și reședința Sa de slavă aici, printre oamenii răscumpărați, făcând din Noul Ierusalim capitala nu doar a Noului Pământ, ci și a întregului Univers.
Da, Dumnezeul transcendent este și un Dumnezeu imanent, care „vine” cu plăcere în lumea creaturilor Sale, interesându-Se de bunăstarea și fericirea lor, implicându-Se în viața, trăirile, aspirațiile, dorințele și idealurile lor.
Noi trăim într-o lume materială tridimensională. Trăim în trupuri de carne acoperite cu piele și nu ne putem imagina cum este lumea spirituală pluridimensională în care trăiește Dumnezeu. Căci este scris: „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit, așa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc” (1 Corinteni 2,9).
Este de înțeles să dorim ca Dumnezeul cel mare, sfânt și transcendent să vină în lumea noastră limitată și materială pentru a comunica cu noi la nivelul nostru de înțelegere. Tânjim după lucruri vizibile și palpabile, dorind să aducem lucrurile supranaturale la nivelul nostru material de percepție.
Fiind creaturi alcătuite din carne, oase și sânge, ne pierdem foarte ușor liniștea atunci când venim în contact cu lucruri care nu se manifestă în termenii noștri omenești de înțelegere. Philip Yancey povestește în cartea sa „Reaching for the Invisible God” despre reacția oamenilor după presupusa apariție a imaginii lui Iisus pe fațada de sticlă a unei clădiri de birouri din Florida, în 1999. Deși presupusa imagine putea fi văzută doar dintr-un singur unghi de cei cu o imaginație vizuală bogată, a doua zi o coloană lungă de mașini de circa o milă lungime a sugrumat traficul în zonă. Oamenii erau neliniștiți și curioși să vadă supranaturalul „tradus” în limbaj și imagini omenești.
Și acum o întrebare: Biblia afirmă clar și fără echivoc marele adevăr că „Dumnezeu este dragoste” (vezi 1 Ioan 4,8). Dacă Dumnezeu este dragoste și dacă El este transcendent, mult deasupra Creației Sale, cum ar fi putut coborî El la nivelul înțelegerii noastre limitate pentru a ne convinge de acest lucru? În ce termeni ar fi putut El să Se exprime, mai ales după căderea în păcat a primilor noștri părinți, pentru a ne convinge că ne iubește cu o dragoste infinită, care merge până la sacrificiul suprem?
Desigur, în Cuvântul Sau întâlnim declarații de dragoste impresionante adresate omului, rostite de Însuși Dumnezeu:
„De aceea, pentru că ai preț în ochii Mei, pentru că ești prețuit și te iubesc, dau oameni pentru tine și popoare pentru viața ta” (Isaia 43,4).
„Domnul mi se arătă de departe: „Te iubesc cu o iubire veșnică; de aceea îți păstrez bunătatea Mea” (Ieremia 31,3).
Însă, văzând atâta suferință în jurul său, dar și în propria sa viață, omul ar putea considera aceste declarații de dragoste ca fiind fără acoperire. Doar vorbe în vânt! De aceea, pentru a ne convinge de dragostea Sa dezinteresată, Dumnezeu trebuia nu doar să declare această dragoste, ci și să o demonstreze în mod practic în lumea noastră materială. Trebuia ca noi să vedem cu ochii noștri, să auzim cu urechile noastre, să atingem cu mâinile noastre această infinită dragoste transcendentală a lui Dumnezeu.
Creatorul trebuia să „traducă” dragostea Sa infinită pe înțelesul nostru, la nivelul nostru de înțelegere. Și cum ar fi putut face lucrul acesta mai convingător pentru noștri decât folosind o imagine familiară nouă, a unui tată care își jertfește unicul fiu pentru salvarea noastră?
Ca oameni, noi nu cunoaștem un sacrificiu mai mare decât acela ca un părinte să-și sacrifice unicul fiu iubit pentru salvarea altuia. De ce Avraam a devenit strămoșul poporului ales, cel din care urma să Se nască Mesia, Eliberatorul? Pentru că Avraam, aducându-l ca jertfă pe Isaac, fiul făgăduinței, a înțeles câte ceva din marele sacrificiu pe care Dumnezeu l-a făcut prin jertfa de pe Calvar. Faptul este recunoscut de Însuși Mântuitorul: „Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea; a văzut-o și s-a bucurat” (Ioan 8,56).
Ideea că Dumnezeu Tatăl L-a jertfit pe cruce pe Dumnezeu Fiul pentru mântuirea noastră, pentru a ne demonstra cât de mult ne iubește, este doar o imagine zugrăvită în limbaj omenesc. Este doar un mesaj tradus din lumea transcendenței lui Dumnezeu în lumea imanenței Sale. Pe crucea Golgotei nu a fost jertfit un Dumnezeu mai mic (Fiul), adus la existență cândva în veșnicia trecutului, de către un Dumnezeu mai mare (Tatăl).
Pe cruce S-a jertfit Însuși Dumnezeu în Persoana lui Iisus Christos, a doua Persoană a Dumnezeirii, Cel care „măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuși n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuși și a luat chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor” (Filipeni 2,6.7).
În afară de nașterea Sa în Betleem din fecioara Maria, Biblia nu amintește de nicio altă „naștere” a lui Iisus Christos, cândva în veșnicia trecutului. Când îngerul Gabriel i-a descoperit Mariei planul lui Dumnezeu ca din pântecele ei să Se nască Mesia, Eliberatorul, el a precizat de două ori că Cel ce urma să Se nască din ea „va fi chemat Fiul Celui Prea Înalt” și „va fi chemat Fiul lui Dumnezeu” (Luca 1,32.35).
Dacă Iisus Christos ar fi fost adus la existență cândva în veșnicia trecutului de Dumnezeu Tatăl, îngerul nu s-ar fi exprimat în felul acesta. Gabriel nu ar fi trebuit să spună „El va fi chemat” ci „El este Fiul Celui Prea Înalt”, „El este Fiul lui Dumnezeu.” De asemenea, autorul Epistolei către evrei nu ar fi citat cuvintele lui Dumnezeu în felul acesta: „Eu Îi voi fi Tată și El Îmi va fi Fiu” (Evrei 1,5), ci ar afirmat clar: „Eu Îi sunt Tată și El Îmi este Fiu.”
Nu poți afirma despre un copil care ți s-a născut și care este lângă tine că îi vei fi tată cândva, în viitor. Tu îi ești tată acum, în prezent. De aceea, afirmația: „Eu Îi voi fi Tată și El Îmi va fi Fiu” nu trebuie înțeleasă în sens ontologic, cronologic, trăgând din ea concluzia că Iisus Christos are un început al existenței. Aici nu este vorba de nașterea fizică, ci de „nașterea” unui rol, a unei misiuni ce trebuia îndeplinită în cadrul Planului de Mântuire de cea de-a doua Persoană a Dumnezeirii.
În imanența Sa divină, a doua Persoană a Dumnezeirii S-a descoperit pe Sine ca „Fiu al omului” (vezi Matei 8,20; 9,6; 10,23, etc.), „Miel al lui Dumnezeu” (vezi Ioan 1,29.36), „Frate” (vezi Evrei 2,17), „Păstorul cel bun” (vezi Ioan 10,11), „Mesia” (vezi Ioan 4,25.26), „Fiul lui Dumnezeu” (vezi Ioan 9,35‑37), „Pâinea vieții” (vezi Ioan 6,48), „Leul din seminția lui Iuda” (vezi Apocalipsa 5,5) și multe altele.
Imaginile aparțin lumii noastre și limbajului cu care suntem familiarizați și pe care noi, ființe limitate, îl putem înțelege. Însă aceeași Persoană, în transcendența Sa divină, apare pe paginile Scripturii ca „Dumnezeu tare, Părintele veșniciilor și Domn al păcii” (Isaia 9,6), Cel „deopotrivă cu Dumnezeu” (Filipeni 2,6), Cel „în care locuiește toată plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 1,19), „Dumnezeu binecuvântat în veci” (Romani 9,5), „marele nostru Dumnezeu și Mântuitor Iisus Christos” (Tit 2,13).
Într-un puzzle fiecare piesă contează. Dacă doar o singură piesă lipsește, imaginea de ansamblu nu mai este completă. Cunoașterea lui Dumnezeu este și ea un uriaș puzzle cu nenumărate piese din care nu trebuie să lipsească nicio piesă, iar piesele trebuie așezate la locul lor.
Pentru a-L cunoaște pe Dumnezeu, avem nevoie să recunoaștem că El este un Dumnezeu transcendent, mult peste puterile noastre de înțelegere. Însă la fel de important este să înțelegem modul în care acest Dumnezeu infinit și transcendent Se descoperă creaturilor Sale. Să nu pierdem din vedere că în încercarea Lui de a coborî la nivelul nostru de înțelegere, Dumnezeu folosește imagini, metafore și noțiuni împrumutate din limbajul omenesc. Însă El este infinit mai mult decât aceste imagini omenești limitate.
Dacă Iisus Se numește pe Sine „Fiul omului”, nu înseamnă că El a fost doar un om. Dacă Biblia numește a doua Persoană a Dumnezeirii „Fiul lui Dumnezeu”, nu înseamnă că El are un început al existenței. Dacă Apocalipsa Îl numește pe Iisus „Leul din seminția lui Iuda”, nu înseamnă că El are caracter de fiară. Dacă Iisus Se numește pe Sine „Păstorul cel bun”, nu înseamnă că este o ființă needucată.
În fiecare dintre aceste imagini și simboluri trebuie să vedem mesajul transmis de cer, însă întotdeauna să fim conștienți că Dumnezeu este mult deasupra acestora. Și atunci ne întrebam ca și Iov, care își dădea seama de limitele înțelegerii sale atunci când privea la vasta Creației a lui Dumnezeu:
„Și acestea sunt doar marginile căilor Sale și numai adierea lor ușoară ajunge până la noi! Dar tunetul lucrărilor Lui puternice cine-l va auzi?” (Iov 26,14).
sursa: https://www.loribalogh.ro/
