Categoria: Doctrine crestine
Prezența doctrinei despre Trinitate în declarațiile de credință ale Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea este considerată de către antitrinitarieni o dovadă evidentă a apostaziei bisericii. Legându-se de faptul că prima declarație oficială a Bisericii Adventiste cu privire la punctele fundamentale de credință a fost făcută în 1931, această conținând și doctrina despre Trinitate, antitrinitarienii acuză biserica de faptul că, după moartea lui Ellen White în 1915, ea s-a îndepărtat de crezul pionierilor adventiști cu privire la Dumnezeire.
Vă invit să privim puțin în istoria Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea și să ne întrebăm dacă acuzațiile aduse bisericii de către antitrinitarieni sunt justificate sau nu. Doctrina despre Trinitate a apărut în declarațiile de credință ale bisericii doar după moartea lui Ellen White în 1915? Au falsificat conducătorii bisericii din acea perioada unele paragrafe din scrierile lui Ellen White pentru a susține doctrina despre Trinitate?
Așa cum se știe, prima declarație oficială de credință a Bisericii Adventiste a fost făcută în anul 1931, fiind publicată în Anuarul Adventist ca urmare a cererii unor biserici din Africa. În ea se afirmă:
„2. Că Dumnezeirea, sau Trinitatea, este formată din Tatăl cel veșnic, o Ființă personală, spirituală, omnipotentă, omniprezentă, omniscienta, infinită în înțelepciune și dragoste; Domnul Iisus Christos, Fiul veșnicului Tată, prin care au fost create toate lucrurile și prin care va fi împlinită mântuirea mulțimilor de răscumpărați; Duhul Sfânt, a treia Persoană a Dumnezeirii, marea putere regeneratoare în lucrarea de răscumpărare. Matei 28,19” („Year Book of the Seventh-day Adventists Denomination”, 1931, Washington, „Review and Herald”, 1971).
Această prima declarație oficială cu privire la punctele fundamentale de credință ale Bisericii Adventiste a fost votată la Conferința Generală din 1946. La Conferința Generală de la Dallas din 1980 au votate cele 27 de puncte fundamentale de credință, în care la punctul 2 se afirmă: „2. Trinitatea – există un singur Dumnezeu: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, o unitate a trei Persoane co-eterne.”
Puțini știu că prima declarație oficială de credință a bisericii – cea din 1931 – s-a bazat pe un articol scris de F. M. Wilcox, publicat în 1913 în revista „Review and Herald” cu doi ani înainte de moartea lui Ellen G. White. Este foarte important de știut faptul că F. M. Wilcox a fost pastor și redactor al revistei „Review and Herald” și că Ellen G. White a avut mare încredere în persoana lui. Dovadă acestei încrederi a fost alegerea lui Wilcox de către Ellen G. White între cei cinci administratori post-mortem ai scrierilor sale.
Articolul lui F. M. Wilcox, publicat în „Review and Herald” în 1913 (repet: cu doi ani înainte de moartea lui Ellen White!), era intitulat „Solia pentru ziua de azi” și în el era enunțat crezul adventiștilor de ziua a șaptea. Iată un fragment din acest articol:
„Pentru cei care doresc să cunoască mai bine trăsăturile de bază deținute de această denominațiune, vom spune că adventiștii de ziua a șaptea cred: 1) În Trinitatea divină. Această Trinitate este alcătuită din Tatăl cel veșnic, o Persoană spirituală, individuală, atotputernică, atotștiutoare, infinită în putere și dragoste; din Domnul Iisus Christos, Fiul Tatălui celui veșnic, prin care au fost create toate lucrurile și prin care se va realiza mântuirea oștirii celor răscumpărați; din Duhul Sfânt, a treia Persoană a Dumnezeirii, singurul mijloc de regenerare în lucrarea de răscumpărare.”
Faptul că acest articol a fost scris de un om în care Ellen G. White a avut o mare încredere, conferă mai multă greutate celor afirmate. Întrebarea firească ce se naște este următoarea: Dacă prezența doctrinei despre Trinitate în declarațiile de credință ale Bisericii Adventiste reprezintă începutul apostaziei bisericii, de ce Ellen G. White, care trăia la data la care Wilcox a publicat articolul său în „Review and Herald”, nu a reacționat?
Mai mult decât atât, în același număr al revistei însăși Ellen G. White a publicat un articol semnat de ea, ceea ce face cu totul imposibilă ipoteza ca ea să nu fi luat la cunoștința de articolul lui Wilcox. Argumentul antitrinitarienilor conform căruia Ellen G. White ar fi fost prea slăbită din cauza vârstei și din această cauză nu a luat atitudine este fără susținere.
Dacă F. M. Wilcox a scris atât de clar despre crezul adventiștilor de ziua a șaptea în 1913, enunțând între punctele de credință și doctrina despre Trinitate, este logic să credem că această doctrina fusese cunoscută și acceptată de Biserica Adventistă cu mult timp înainte, în pofida lipsei unor declarații oficiale. Faptul este confirmat în istoria Bisericii Adventiste, căci au existat și alte declarații în favoarea doctrinei Trinitariene chiar înainte de anul 1913.
Cea mai timpurie declarație de credință cu privire la Dumnezeire îi aparține lui Uriah Smith, unul dintre pionierii Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea și multe decenii la rând redactor al revistei „Review and Herald”. În 1872, Uriah Smith a scris un document intitulat „O declarație a principiilor fundamentale învățate și practicate de adventiștii de ziua a șaptea” („A Declaration of the Fundamental Principles Taught and Practiced by the Seventh-day Adventists”), în care este schițat crezul adventiștilor din acea vreme. Ce spune acesta? Iată câteva paragrafe de început ale documentului:
„Prezentând publicului acest rezumat al credinței noastre, dorim să facem înțeles faptul că nu avem niciun crez, principiu sau învățătură în afara Bibliei. Noi nu prezentăm acest lucru că fiind vreo autoritate față de poporul nostru, nici nu este conceput ca să asigure uniformitate în rândul poporului, ca un sistem de credințe, dar este o scurtă declarație a ceea ce este și a fost susținut de marea majoritate.”
Reținem din acest paragraf introductiv că la acea dată Biserică Adventistă de Ziua a Șaptea nu avea o declarație oficială a punctelor fundamentale de credință, că doctrina bisericii era în dezvoltare și că nu exista nicio constrângere pentru nimeni ca să accepte adevărurile deja descoperite.
Iată două puncte din această declarație timpurie (1872) care se referă la Dumnezeire:
1) „Există un singur Dumnezeu, o Ființă personală și spirituală, Creator al tuturor lucrurilor, atotputernic, atotștiutor și veșnic, infinit în înțelepciune, sfințenie, dreptate, bunătate, adevăr și milă; neschimbător și prezent pretutindeni prin reprezentatul Său Duhul Sfânt. (Psalmul 139,7)
2) Există un singur Domn, Iisus Christos, Fiul Tatălui celui veșnic, Cel prin care Dumnezeu a creat toate lucrurile și prin care ele există…”
Această prima declarație (neoficială) a unuia dintre pionierii Bisericii Adventiste este ambiguă. Nu se spune nimic despre divinitatea lui Iisus Christos, nici despre natura Duhului Sfânt. Totuși, afirmațiile succinte făcute de Uriah Smith în 1872 nu contravin crezului Bisericii Adventiste de astăzi, fiind incluse în declarația oficială de credință a bisericii.
Același Uriah Smith, care inițial a fost arian (credea că Fiul lui Dumnezeu este prima ființă creată), apoi și-a schimbat crezul, devenind semi-arian (credea că Fiul lui Dumnezeu S-a născut cândva, în veșnicia trecutului, din Tatăl), în anul 1896 a făcut o declarație în revista „Review and Herald” (vol.73, nr. 43, pag. 685) din care reiese că pionierii Bisericii Adventiste botezau în Numele Tatălui, al Fiului și al Duhului Sfânt:
„… În formula de botez, Numele „Sfântul Duh” sau „Duhul Sfânt” este asociat cu cel al Tatălui și al Fiului. Și dacă Numele poate fi folosit astfel, de ce nu ar putea fi, pe bună dreptate, partea aceleiași Trinități în imnul de laudă „Laudă Tatălui, Fiului și Sfântului Duh”?
Este o afirmație interesantă pentru ca un semi-arian ca Uriah Smith să vorbească despre Trinitatea divină în 1896! Și această într-o vreme în care Ellen White trăia și era foarte activă. Dacă doctrina Trinitariană ar fi fost o dovadă de apostazie a Bisericii Adventiste, de ce Ellen White nu a combătut această „erezie”, așa cum a făcut-o în nenumărate rânduri atunci când credincioși individuali, comunități întregi sau chiar întreaga biserică erau în pericol să se depărteze de adevăr? Răspunsul este unul singur: Ellen White nu a considerat doctrina despre Trinitate ca fiind neconformă cu adevărul biblic. Dimpotrivă, chiar ea personal a susținut această doctrină.
În 1892, Sammuel T. Spear a publicat broșura „The Bible Doctrine of the Trinity”, în care afirma că existența a trei Persoane divine nu însemna triteism, căci în Dumnezeire există unitate și armonie deplină. Deși Spear nu era adventist, editura adventistă Pacific Press i-a publicat lucrarea, dovedind că adventiștii din aceea vreme erau deschiși față de această doctrină.
Iarăși trebuie menționat faptul că nu avem nicio reacție negativă a lui Ellen White cu privire la acest demers al editurii, așa cum o va avea câțiva ani mai târziu cu privire la cartea cu idei panteiste a Dr. Kellogg, „The Living Temple”. Și aceasta cu atât mai mult cu cât, peste doar cinci ani (1897), Ellen G. White avea să facă afirmații clar trinitariene, atât în publicațiile bisericii, cât și în cărțile scrise de ea („Special Testimonies for Ministries and Workers” nr. 10/1897; „Sings of the Times”, 8 aprilie, 1897, p. 6.7; „Desire of Ages”, 1898, p. 530. 671).
O altă dovadă că doctrina Trinitariană era deja acceptată de cel puțin o parte a membrilor Bisericii Adventiste în primii ani ai secolului al XX-lea este ediția din 1905 a cărții lui Stephen Haskell, „Istoria profetului Daniel” („Story of the Prophet Daniel”). În această carte autorul afirmă:
„Gabriel a fost doar un înger, susținut de aceeași putere care l-a sprijinit pe Ioan, și nu i-a permis lui Ioan nici măcar o clipă să creadă că el făcea parte din marea Trinitate a cerului și că era vrednic de închinarea oamenilor.”
De asemenea, în timpul marii controverse în legătură cu unele afirmații făcute de Dr. Kellogg în cartea sa „The Living Temple” („Templul viu”), scrisă în 1903, au fost făcute afirmații legate de doctrina Trinitariană. Într-o scrisoare pe care A. G. Daniells, președintele Conferinței Generale din acea vreme, i-a trimis-o lui Willie White (unul dintre fiii lui Ellen G. White) în 1903, acesta afirmă că Dr. Kellogg și-a recunoscut unele „mici” greșeli în exprimarea vederilor sale.
„El (Dr. Kellogg n.n.) mi-a spus”, continuă Daniells, „ca acum crede în Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul și Dumnezeu Duhul Sfânt și că, în opinia sa, Dumnezeu Duhul Sfânt, și nu Dumnezeu Tatăl, este Cel care umple întregul spațiu și orice ființă vie” („Letter: A. G. Daniells to W. C. White”, October 29, 1903).
Așadar, termenul „Trinitate” apare în scrierile și declarațiile pionierilor Bisericii Adventiste cu mult timp înainte de prima declarație oficială a bisericii cu privire la punctele fundamentale de credință din 1931. Trebuie subliniat faptul că toate aceste declarații au fost făcute în timpul vieții lui Ellen G. White și că, dacă ele ar fi fost considerate ca fiind semne de apostazie a bisericii, Ellen G. White ar fi reacționat și ar fi transmis un semnal de alarmă către biserică.
Ce poziție a avut Ellen White față de doctrina Trinitariană? Ea nu numai că nu s-a opus doctrinei Trinitariene, așa cum o înțelegem astăzi, dar ea chiar a susținut această doctrină. Este adevărat că ea s-a opus unui anumit Trinitarianism spiritualist, la fel cum au făcut mulți pionieri ai Bisericii Adventiste. Acest gen de Trinitarianism era la modă în bisericile protestante americane din secolul al XIX-lea și în el se făceau afirmații care negau personalitatea distinctă a Celor Trei Persoane ale Dumnezeirii. Iată un exemplu de Trinitarianism pe care atât Ellen G. White, cât și pionierii bisericii l-au combătut cu toată puterea:
„Sunt sfătuită să spun că opiniile acelora care cercetează idei științifice avansate nu sunt demne de încredere. Sunt formulate concepții de felul celor următoare: „Tatăl este invizibil, asemenea luminii. Fiul este lumina întrupată. Duhul Sfânt este lumina răspândită pretutindeni.” „Tatăl este căa roua, un abur invizibil. Fiul este ca roua adunată într-o formă plină de frumusețe. Duhul este ca roua ce cade peste verdeața plină de viață.” O altă reprezentare: „Tatăl este ca un abur invizibil. Fiul este asemenea norului plumburiu. Duhul este ploaia ce cade și aduce puterea înviorătoare.”
Toate aceste interpretări spiritualiste nu sunt nimic. Ele sunt neadevărate și imperfecte. Ele slăbesc și micșorează Maiestatea care nu poate fi comparată cu nicio asemănare pământească. Dumnezeu nu poate să fie comparat cu lucrurile făcute de mâinile Sale. Acestea sunt doar niște lucruri pământești, care suferă sub blestemul lui Dumnezeu, din cauza păcatului omului. Tatăl nu poate să fie descris prin lucrurile de pe pământ. Tatăl este plinătatea întruchipată a Dumnezeirii și este invizibil ochilor muritori.
Fiul este plinătatea manifestată a Dumnezeirii. Cuvântul lui Dumnezeu declară că El este „întipărirea Ființei Lui”. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru că oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică.”
Mângâietorul, pe care Domnul Christos a făgăduit că Îl va trimite după ce Se va înălța la cer, este Duhul Sfânt în toată plinătatea Dumnezeirii, care face vizibilă puterea harului divin pentru toți aceia care Îl primesc pe Christos ca Mântuitor personal și cred în El. Sunt trei Persoane vii în acest Trio ceresc, și în Numele acestor trei puteri – Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt – sunt botezați cei ce Îl primesc pe Christos cu o credința vie, și aceste Puteri vor conlucra cu supușii ascultători ai cerului, în eforturile lor de a trăi o viață nouă în Christos” („Special Testimonies”, seria B, nr. 7, pag. 62.63 (1905).
Dacă Ellen White (ca de altfel toți pionierii Bisericii Adventiste) s-a opus unui Trinitarianism spiritualist care descria Dumnezeirea ca pe un abur fără formă și personalitate distinctă, ea a susținut doctrina Trinitariană corectă, așa cum o avem astăzi. Iată câteva afirmații din scrierile sale cu privire la acest subiect:
În 1897, E. G. White a publicat în revista „Signs of the Times” („Semnele Timpului”) a unui articol intitulat „Christos, Dătătorul vieții”. În acel articol, ea afirmă: „În El (Iisus Christos n.n. ) era viața originară, neîmprumutată, nederivată” („Sings of the Times”, 8 aprilie, 1897, p. 6.7). În același an, 1897, autoarea americană afirmă într-o broșură că Duhul Sfânt este cea de-a treia Persoană a Dumnezeirii („Special Testimonies for Ministries and Workers” – ” nr. 10/1897).
Cele două afirmații evident trinitariene și în deplină contradicție cu concepțiile celor mai mulți adventiști din acea vreme, au fost repetate în volumul „Desire of Ages”, publicat în 1898: „Iisus Christos este viața originară, neîmprumutată, pe care o are prin Sine Însuși”, iar Duhul Sfânt este „cea de-a treia Persoană a Dumnezeirii” („Desire of Ages”, p. 530. 671).
„Sunt trei Persoane vii în acest trio ceresc; în Numele acestor trei puteri – Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt – sunt botezați cei care Îl primesc pe Christos cu o credința vie și aceste puteri vor conlucra cu supușii ascultători ai cerului, în eforturile lor de a trăi o viață nouă în Christos.” („Special Testimonies”, seria B, nr. 7, pag. 62.63, 1905)
„Domnul Christos este Fiul preexistent al lui Dumnezeu și există prin Sine Însuși… Când a vorbit despre preexistența Sa, Christos a vrut să îndrepte gândurile noastre spre veacurile nesfârșite din trecut. El ne asigură că nu a existat niciodată un timp când să nu fi fost într-o părtășie strânsă cu Dumnezeul cel veșnic. Acela a cărui voce o ascultau iudeii fusese cu Dumnezeu întotdeauna” („Signs of the Times”, 29 august 1900).
„El a fost egal cu Dumnezeul infinit și atotputernic… El este Fiul cel veșnic și care există prin Sine Însuși” („Manuscrisul 101”, 1897).
„Domnul Iisus a declarat: „Eu sunt învierea și viața.” În Christos este viața originală, neîmprumutată și nederivată. „Cine are pe Fiul are viața.” Divinitatea lui Christos este siguranța celui credincios cu privire la viața veșnică” („Desire of Ages”, pag. 530, 1898).
„Demnitarii cerești cei veșnici – Tatăl, Christos și Duhul Sfânt – urmau să-i înzestreze pe ucenici cu o putere mai mare decât cea a oamenilor muritori… și să înainteze alături de ei în lucrarea de a convinge lumea cu privire la păcat” („Manuscrisul 145”, 1901).
„Noi trebuie să înțelegem că Duhul Sfânt, care este o Persoană, întocmai cum Dumnezeu este o Persoană, pășește în locurile acestea” („Manuscrisul 66”, 1899, dintr-o cuvântare ținută în fața studenților din Avondale, Australia).
„Prințul puterii răului poate să fie ținut în frâu numai de puterea lui Dumnezeu aflată în Duhul Sfânt, cea de-a Treia Persoană a Dumnezeirii” („Special Testimonies”, seria A, nr. 10, pag. 37, 1897).
„Noi trebuie să cooperăm cu cele trei Puteri preaînalte ale cerului – Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt – iar aceste Puteri vor lucra prin noi, făcându-ne să fim niște conlucrători cu Dumnezeu” („Special Testimonies”, seria B, nr. 7, pag. 51, 1905).
De asemenea, este demn de reținut faptul că la începutul secolului al XX-lea, mai precis în anul 1920, în cadrul examinării candidaților pentru botez, era pusă și o întrebare în legătură cu credința în Trinitate. Întrebarea nr. 4 era următoarea:
„Recunoști în legământul tău de botez că iei asupra ta Numele Tatălui, al Fiului și al Spiritului Sfânt și că aceste puteri omnipotente garantează pentru tine, în calitate de copil al lui Dumnezeu, să-ți dea credința și puterea de a trăi viața de creștin?” („The Church Officers’ Gazette”, martie 1920).
În revista „The Ministry” din februarie 1942, este publicat un rezumat al punctelor fundamentale de credință ale adventiștilor de ziua a șaptea. Primele trei puncte de credința erau următoarele:
„1) Adevăratul și viul Dumnezeu, prima Persoană a Dumnezeirii, este Tatăl nostru ceresc și care, prin Fiul Sau Iisus Christos, a creat toate lucrurile.
2) Iisus Christos, a doua persoană a Dumnezeirii și veșnicul Fiu al lui Dumnezeu, este singurul Salvator din păcat; iar salvarea oamenilor este prin har și credința în El.
3) Spiritul Sfânt, a treia persoană a Dumnezeirii, este reprezentantul lui Christos pe pământ și îi conduce pe păcătoși la pocăință și ascultare de toate cerințele lui Dumnezeu.”
Biserica Adventistă este acuzată că a făcut un compromis acceptând doctrina Trinitariană în crezul ei. De ce ar fi făcut Biserica un compromis pe acest subiect și nu în privința altor doctrine fundamentale – adevăratele „pietre de hotar” – care sunt specific adventiste și care deosebesc Biserica Adventistă de celelalte confesiuni creștine?
De ce Biserica Adventistă nu a făcut compromisuri în privința respectării Sabatului zilei a șaptea, a soliei celor trei îngeri din Apocalipsa 14, a doctrinei despre Sanctuarul ceresc și curățarea lui, a doctrinei despre starea omului în moarte ș.a.? Dacă cineva din afara ei ar fi dorit să distrugă identitatea acestei biserici, nu ar fi atacat în primul rând acele doctrine care sunt specifice adventismului? Greu de răspuns la aceste întrebări.
Rămâne totuși o întrebare pertinentă: De ce nu avem o declarație oficială a Bisericii Adventiste în primele decenii de la apariția ei? Răspunsul este complex și necesită un alt cadru de discuție. Cert este că doctrina Bisericii Adventiste s-a dezvoltat treptat, de-a lungul deceniilor, conform unui principiu biblic, prezentat atât în Vechiul, cât și în Noul Testament: Lumina vine treptat. Dumnezeu nu descoperă tot adevărul poporului Său dintr-o dată. „Dar cărarea celor neprihăniți este ca lumina strălucitoare, a cărei strălucire merge crescând până la miezul zilei” (Proverbele 4,18).
Însuși Mântuitorul a procedat în felul acesta cu ucenicii Săi, care nu erau capabili să înțeleagă tot adevărul dintr-o dată. Fapt pentru care Domnul le spune: „Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteți purta. Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul” (Ioan 16,12.13).
Dacă cineva își imaginează că primii adventiști, care au rămas în credință după marea dezamăgire din toamna anului 1844, au cunoscut toată doctrina a doua zi după ce a trecut timpul așteptat (22 octombrie 1844), se înșală amarnic. Multe doctrine au fost descoperite de-a lungul anilor și chiar al deceniilor care au urmat după dezamăgirea din 1844: Sabatul zilei a șaptea, reforma sănătății, îndreptățirea prin credința ș.a.
Doctrina despre Dumnezeire nu a făcut nici ea excepție, cristalizându-se în timp, pe măsură ce Dumnezeu descoperea bisericii Sale lucruri noi despre Sine, prin iluminarea dată de Duhul Sfânt.
Într-o revistă a Bisericii Adventiste apărută în 1892, E. G. White scria: „Avem multe lecții de învățat și multe, multe de dezvățat. Numai Dumnezeu și cerul sunt infailibili. Aceia care cred că niciodată nu vor avea ocazia să abandoneze o înțelegere îndrăgită, că nu vor avea niciodată ocazia de a-și schimba o părere, vor fi dezamăgiți. Cât timp ținem la propriile idei și opinii cu persistență hotărâtă, nu putem avea unitatea aceea pentru care S-a rugat Christos” (E. G. White, „Advent Review and Sabbath Herald”, 1892‑07‑26).
sursa: https://www.loribalogh.ro/