Categoria: Adevaruri biblice
Eliberarea poporului evreu din robia egipteana si cucerirea Canaanului au fost marcate de numeroase minuni ale interventiei lui Dumnezeu, care au ramas in istorie ca o dovada a puterii Sale nemarginite. Insa cucerirea teritoriului ocupat de popoarele canaanite ridica o serie de probleme etice: De ce a poruncit Dumnezeu ca aceste popoare sa fie nimicite cu desavarsire, inclusiv femeile, copiii si animalele ?
Porunca lui Dumnezeu, data prin Moise, suna clar: “Dar in cetatile popoarelor acestora a caror tara ti-o da ca mostenire Domnul Dumnezeul tau sa nu lasi cu viata nimic care sulfa. Ci sa nimicesti cu desavarsire popoarele acelea: pe hititi, pe amoriti, pe canaaniti, pe fereziti, pe heviti si pe iebusiti, cum ti-a poruncit Domnul Dumnezeul tau.” ( Deuteronom 20,16.17 )
De ce nu le-a nimicit Insusi Dumnezeu, fara sa incredinteze aceasta grea misiune poporului Sau ?
Problema in discutie, daca nu este inteleasa in contextul mai larg al Scripturii, risca sa arunce o umbra serioasa asupra caracterului lui Dumnezeu. Cum putea acel Dumnezeu al iubirii, care L-a jertfit pe unicul Lui Fiu pentru a salva omenirea, sa dea o astfel de porunca ?
Neputand sa gaseasca un raspuns pertinent la aceste intrebari, unii comentatori au ajuns la concluzia ca in Biblie intalnim doi Dumnezei: unul al Vechiului Testament: rece, aspru, razbunator, manios si insetat de sange, iar altul al Noului Testament: bun, iubitor, iertator si intelegator.
Will Durant, de exemplu, autorul unei lucrari monumentale, intitulata “Civilizatii istorisite”, scrie despre Iehova, pe care el il considera Dumnezeul Vechiului Testament, ca fiind “un zeu intunecat, razboinic, inversunat, cu slabiciuni care-L fac aproape simpatic”, “un zeu al ostirilor, expansionist si imperialist” ( 1 )
Oare porunca lui Dumnezeu de exterminare a popoarelor Canaanului, data israelitilor, se incadreaza in acest portret intunecat facut Divinitatii ? Pentru a rezolva nedumeririle legate de nimicirea totala a popoarelor canaanite, trebuie sa tinem cont de cateva elemente importante:
1) Biblia ne invata ca Dumnezeu nu este doar dragoste ( 1 Ioan 4,8 ), ci si dreptate ( Apocalipsa 15,3 ). Dragostea si dreptatea sunt cei doi stalpi ai guvernarii lui Dumnezeu si fara unul sau altul din ei, Universul intreg s-ar prabusi. Dragostea fara dreptate nu mai este dragoste, ci slabiciune. Iar dreptatea fara dragoste nu mai este dreptate, ci tiranie.
Asadar, atunci cand un om, un popor sau o civilizatie atinge culmea nelegiuirii, Dumnezeu e nevoit sa intervina si sa puna capat pacatului, care altfel s-ar raspandi fulgerator. Dragostea Creatorului fatza de fiintele Sale neprihanite face necesara aplicarea dreptatii in cazul celor care au ales calea razvratirii si a pacatului.
2) In ceea ce priveste exproprierea pamanturilor canaanite, aceasta era o practica a vremii. Dupa cum canaanitii confiscasera pamanturile altora, le fel li s-a facut si lor de catre israeliti. Daca ne referim la razboi, trebuie sa subliniem ca israelitii s-au comportat fatza de cei cuceriti intr-un mod mult mai moral si mai uman decat erau obiceiurile vremii.
Daca ii judecam pe israeliti din punct de vedere al epocii respective, acestia nu au fost nici sangerosi si nici cruzi. Asirienii, de exemplu, ne-au lasat zugravite scene din timpul razboaielor lor care sunt caracterizate de o cruzime de nedescris. Adesea ii decapitau pe locuitorii cetatilor cucerite, facand apoi gramezi cu capetele lor. Pe prizonieri ii rastigeau sau ii trageau in teapa, le scoteau ochii cu varful lancii sau ii jupuiau de vii. In toate rapoartele cu privire la razboaiele poporului Israel se vorbeste, intr-adevar, de moarte, nu insa si de torturarea prizonierilor.
3) Nimicirea popoarelor canaanite nu a fost un act precipitat, facut la repezeala intr-un moment de manie nestavilita a unui Dumnezeu impulsiv. Cu mai mult de patru secole inainte de Exod, Dumnezeu prezisese lui Avraam ca descendentii lui urmau sa fie oprimati in Egipt, insa El avea sa-i elibereze si sa-i conduca in Canaan.
Ceea ce ne intereseaza acum pe noi este motivul pentru care Dumnezeu a asteptat mai mult de patru sute de ani pentru a le da urmasilor lui Avraam Canaanul, Tara Promisa: “In al patrulea neam, ea ( samanta lui Avraam, n.n. ) se va intoarce aici ( Canaan, n.n. ), caci nelegiuirea amoritilor nu si-a atins inca varful” ( Geneza 15,16 ).
Citind raportul Genezei, observam ca incepand cu Avraam, chemat de Dumnezeu sa iasa din Ur, din Caldeea, pentru a veni in Canaan, si continunad cu Isaac, Iacov si cei doisprezece fii ai lui Iacov, toti au dus cu ei lumina cunostintei adevaratului Dumnezeu in mijlocul acestor popoare. Pretutindeni pe unde peregrinau acestia in mijlocul canaanitilor, erau ridicate altare ca simboluri ale adevaratei inchinari fatza de adevaratul si viul Dumnezeu.
Cu ocazia mortii Sarei, cand Avraam cauta sa cumpere un loc pentru inmormantarea ei, chiar canaanitii au recunoscut influenta buna pe care Avraam o avea printre ei: “Fiii lui Het au raspuns astfel lui Avraam: “Asculta-ne, domnule ! Tu esti ca un domnitor al lui Dumnezeu in mijlocul nostru; ingroapa-ti moarta in cel mai bun loc din mormintele noastre” ( Geneza 23, 5.6 ).
Insa, desi canaanitii au beneficiat timp de doua sute de ani de influenta patriarhilor ( de la chemarea lui Avraam din Haran si pana la coborarea lui Iacov si a fiilor lui in Egipt ), ei au refuzat in mod constant sa renunte la vechiul lor stil de viata nelegiuit, afundandu-se, de la o generatie la alta, tot mai mult in mocirla pacatului.
Cand insa, dupa mai mult de patru sute de ani, nelegiuirea canaanitilor a ajuns la o culme inacceptabila, Dumnezeu a trebuit sa le inchida usa harului, poruncind nimicirea lor completa. Timp de secole, aceste popoare si-au umplut singure cupa nelegiuirii si a autodistrugerii prin comportamentul lor.
Dar in ce constau pacatele acestor popoare, determinandu-L pe Dumnezeu sa hotarasca disparitia lor completa de pe scena lumii ? Atat textul biblic, cat si textele canaanite descriu anumite practici de inchinare pagana, care includea sacrificarea copiilor in cinstea zeului canaanit Moloh ( Milcom ) prin arderea lor de vii.
In Deuteronom 18,9-12, sunt enumerate cateva din practicile pagane ale poparelor canaanite, considerate de Dumnezeu ca fiind “uraciuni” ( vers. 12 ): sacrificarea copiilor, ghicitul, vrajitoria, cititul in stele ( astrologia ), descantecul si comunicarea cu spiritele ( spiritismul ).
De asemenea, in templele canaanite era practicata prostitutia sacra, toate aceste rele afectand intreaga societate, inclusiv femeile si copiii. Dumnezeu nu putea lasa ca aceste atrocitati sa continue la nesfarsit. Dupa ce le-a aratat rabdare si le-a daruit ocazii de indreptare secole de-a randul, Dumnezeu a trebuit sa puna capat acelei stari de lucruri pentru ca nelegiuirea popoarelor Canaanului sa nu contamineze moral poporul Israel. Era dreptul Creatorului de a-i pedepsi pe acei oameni si acele popoare care au intors spatele harului Sau, asa cum s-a intamplat in cazul potopului si al nimicirii Sodomei.
Se ridica totusi intrebarea: Daca pedepsirea popoarelor Canaanului era justificata, de ce tocmai poporul Israel trebuia sa aduca la indeplinire sentinta divina ? Era Israel superior popoarelor Canaanului ? Era el mai bun ? Nicidecum ! Dumnezeu clarifica acest lucru cand se adreseaza poporului prin gura lui Moise: “Nu, nu pentru bunatatea ta, nici pentru curatia inimii tale intri in stapanirea tarii lor, ci din pricina rautatii acestor neamuri le izgoneste Domnul Dumnezeu dinaintea ta” ( Deuteronom 9,5 ).
Unii comentatori afirma ca orice sentinta capitala necesita si existenta unor calai care sa o puna in aplicare. Or, nu calaii poarta raspunderea pedepsei capitale, ci autoritatea care a dat aceasta pedeapsa.
Daca citim cu atentie contextul mai larg al Exodului, vom observa ca Dumnezeu nu a intentionat niciodata sa-i foloseasca pe israeliti ca instrument de nimicre a popoarelor canaanite. Planul de cucerire a Canaanului a fost prezentat de Dumnezeu lui Moise in urmatorii termeni: “Daca vei asculta glasul Lui si daca vei face tot ce-ti voi spune, Eu voi fi vrajmasul vrajmasilor tai si protivnicul protivnicilor tai. Ingerul Meu va merge inaintea ta si te va duce la amoriti, hetiti, fereziti, canaaniti, heviti si iebusiti si-i voi nimici” ( Exodul 23,22.23 ).
In Deuteronomul 1,30 se reafirma acest plan initial al lui Dumnezeu: “Domnul Dumnezeul vostru va merge inaintea voastra, Se va lupta El Insusi pentru voi, potrivit cu tot ceea ce a facut pentru voi sub ochii vostri in Egipt”.
La Marea Rosie, cand israelitii erau in pericol de a fi ajunsi din urma de armata lui faraon, nu a fost niciun razboi. Dumnezeu Insusi a luptat pentru poporul Sau, linistindu-i temerile: “Nu va temeti de nimic, stati pe loc si veti vedea izbavirea pe care v-o va da da Domnul in ziua aceasta…. Domnul se va lupta pentru voi, dar voi stati linistiti” ( Exodul 14, 13.14 ).
In Deuteronomul 7, 18-22, facandu-se referire la experienta prin care au trecut israelitii la Marea rosie, Dumnezeu le-a facut aceeasi promisiune: “Sa nu te temi de ele ! Adu-ti aminte ce a facut Domnul Dumnezeul tau lui faraon si intregului Egipt… Asa va face Domnul Dumnezeul tau tuturor poparelor de care te temi. Domnul Dumnezeu tau va trimite chiar si viespi bondaresti impotriva lor, pana la deplina nimicire a celor ce vor scapa si se vor ascunde de tine”.
Dumnezeu urma sa elibereze Canaanul “incetul cu incetul” de popoarele idolatre care-l locuiau. Acesta era planul initial si ideal al lui Dumnezeu pentru cucerirea Canaanului, nu razboiul. Daca s-a produs o schimbare in planul Lui, aceasta s-a datorat necredintei poporului Israel, aceeasi cauza care l-a facut sa rataceasca prin pustie timp de 40 de ani, intarziind intrarea lor in Tara Promisa.
A fost razboiul pentru cucerirea Canaanului un “razboi sfant” al israelitilor, asa cum sustin unii comentatori ? Nu, el a fost mai degraba un razboi al lui Iehova, deoarece El Insusi era Cel care a luptat impotriva fortelor raului si care a adus pedeapsa divina. Israelitii nu aveau altceva de facut decat sa puna sub interdictie aceste natiuni cu tot ce le apartinea. Aceasta insemna ca ei trebuiau sa se separe complet de aceste popoare, sa nu se inrudeasca prin casatorie cu ele, sa nu faca legamant cu ele, iar prazile de razboi sa le predea lui Dumnezeu. Si toate acestea pentru ca poporul ales sa nu cada sub influenta lor nelegiuita.
Deoarece planul initial al lui Dumnezeu privind cucerirea Canaanului a dat gres, El a respectat dorinta israelitilor. In loc ca ei doar sa priveasca cum Domnul lupta pentru ei, asa cum s-a intamplat la Marea Rosie, ei au vrut sa fie cuceritori razboinici, dorind sa-i zdrobeasca pe cei pe care doar trebuiau sa-i alunge din tara.
Hotarand sa ia problema in propriile lor maini, israelitii au pornit la cucerirea Tarii Promise, insa nu au dus la indeplinire planul pana la capat. Multe cetati canaanite au ramas necucerite si au reprezentat un prilej de ispita si corupere pentru poporul lui Dumnezeu in intreaga istorie care a urmat ( Iosua 13, 2-5; Judecatori 1, 19-35 ).
Dar chiar si in aceste conditii, Iosua a putut constata la sfarsitul vietii: “Ati trecut Iordanul si ati ajuns la Ierihon. Locuitorii Ierihonului au luptat impotriva voastra: amoritii, ferezitii, canaanitii, hetitii, ghirgasitii, hevitii si iebusitii. I-am dat in mainile voastre, am trimis inaintea voastra viespe bondareasca si i-a izgonit dinaintea voastra, ca pe cei doi imparati ai amoritilor: nu cu sabia, nici cu arcul tau. V-am dat o tara pe care n-o munciserati, cetati pe care nu le zidiserati, dar pe care le locuiti, vii si maslini pe care nu-i sadiserati, dar care va slujesc ca hrana” ( Iosua 24, 11-13 )
sursa: https://www.loribalogh.ro/
