Categoria: Adevaruri biblice
Cu privire la autorul Cărții lui Daniel există două opinii în lumea creștină. În timp ce unii comentatori afirmă că autorul cărții este însuși profetul Daniel, care a trăit în secolul al VI-lea î.Ch., alți comentatori susțin că această carte a fost scrisă de un iudeu anonim mult mai târziu, respectiv în secolul al II-lea î.Ch., în timpul revoltei macabeilor.
Problema pe care o ridică identificarea autorului Cărții lui Daniel este majoră, deoarece nu ne este indiferent dacă această carte a Vechiului Testament a fost scrisă în secolul al VI-lea î.Ch., așa cum susține chiar autorul cărții, sau în secolul al II-lea î.Ch., după cum afirmă cei ce susțin ipoteza macabeeană.
Dacă această carte a fost scrisă în secolul la VI-lea î.Ch., atunci profețiile ei sunt reale și credibile. Dacă dimpotrivă, ea este opera unui anonim care a trăit mult mai târziu, înseamnă că nu mai este credibilă, iar profețiile ei nu reprezintă altceva decât o simplă istorie deghizată în profeție. În acest caz, însăși noțiunea de profeție este pusă sub semnul întrebării, precum și capacitatea lui Dumnezeu de a prevesti viitorul, așa cum susține El Însuși în Isaia 46,10.
Ipoteza macabeeană cu privire la originea Cărții lui Daniel a căpătat contur spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, fiind susținută și astăzi de unii teologi. Primul care a lansat această ipoteză a fost filozoful neoplatonist Porfiriu (234‑305 d.Ch.). În lucrarea sa intitulată „Împotriva creștinilor”, el afirmă că această carte a fost scrisă în secolul al II-lea î.Ch. pe vremea regelui sirian Antioh IV Epifanul (175‑163 î.Ch.).
Ieronim (348‑420 d.Ch.) a combătut însă argumentele lui Porfiriu, apărând paternitatea Cărții lui Daniel. Publicațiile lui Porfiriu au fost distruse, rămânând doar concepția potrivit căreia Cartea lui Daniel a fost scrisă chiar de profetul Daniel în secolul al VI-lea î.Ch.
Ipoteza macabeeană susține că un iudeu anonim ar fi scris Cartea lui Daniel în jurul anului 165 î.Ch., pe timpul persecuțiilor pornite de regele seleucid Antioh IV Epifanul împotriva iudeilor, când acesta a profanat templul din Ierusalim. Acest fals Daniel ar fi repovestit istoria, prezentând-o sub forma unor profeții, singurele profeții autentice fiind cele din Daniel 11,40 până la Daniel 12,2. Însă, și aceste profeții ar fi eșuat, deoarece ceea ce s-a prezis nu s-a împlinit niciodată.
Argumentul în favoarea acestei ipoteze este faptul că falsul Daniel a făcut câteva greșeli istorice, nefiind familiarizat cu istoria Imperiilor Babilonian și Medo-Persan, în timp ce a oferit date corecte atunci când a vorbit de perioada seleucizilor și ptolemeilor. Scopul scrierii acestei cărți în perioada de criză provocată de persecuțiile lui Antioh IV Epifanul ar fi fost acela de a-i încuraja pe iudei de a fi credincioși lui Dumnezeu și a de se opune opresiunii lui Antioh.
De partea cealaltă, cei ce susțin paternitatea Cărții lui Daniel și scrierea ei în secolul al VI-lea î.Ch., respectiv cei ce susțin ipoteza persană, au numeroase argumente în acest sens. Iată câteva dintre acestea:
1) Autorul Cărții lui Daniel cunoștea lucruri care nu erau cunoscute în secolul al II-lea î.Ch., dar care au fost scoase la lumina recent de către arheologi.
Unele detalii istorice prezente în Cartea lui Daniel ne demonstrează că autorul ei cunoștea bine evenimentele descrise în carte. Doar un martor ocular le putea descrie cu atâta acuratețe. Iată câteva exemple de astfel de informații:
a) Capitolul 4 din Daniel ne vorbește despre Nebucadnețar ca fiind constructorul Babilonului. Istoricii antici ca Herodot, Ctesias, Strabo sau Pliniu nu amintesc niciodată acest lucru în scrierile lor, deoarece informațiile se pierduseră între timp. În schimb, săpăturile arheologice moderne au confirmat adevărul relatat în Cartea lui Daniel.
b) Cartea lui Daniel ne vorbește despre Belșațar ca fiind împăratul Babilonului. Însă până în secolul al XIX-lea, existența lui Belșațar a fost contestată, iar Cartea lui Daniel a fost ridiculizată pentru această „falsă” afirmație. Însă arheologia modernă a descoperit nu doar faptul că Belșațar a existat cu adevărat, ci și faptul că el a fost fiul întâi născut al lui Nabonid și coregent cu tatăl său.
Când Belșațar i-a oferit lui Daniel locul al treilea în împărăție, ca răsplată pentru descifrarea scrierii misterioase de pe zidul palatului (vezi Daniel 5,7.16.29), informația a fost corectă deoarece primele două locuri erau ocupate de Nabonid și de Belșațar însuși.
c) Cronica lui Nabonid confirmă că acesta nu se afla în Babilon atunci când cetatea a fost cucerită de perși în 539 î.Ch. Or, acest amănunt istoric este bine conturat în capitolul 5 al cărții, atunci când sunt relatate evenimentele petrecute în Babilon în timpul căderii lui sub dominația persană.
Detaliile istorice prezentate în capitolul 5 al Cărții lui Daniel sunt atât de exacte încât ele urmează cu acuratețe informațiile din literatura cuneiformă. O singură problemă a rămas încă nerezolvată din punct de vedere istoric în Cartea lui Daniel: identificarea lui Darius Medul. Neexistând încă un material adecvat, cea mai plauzibilă ipoteză este aceea potrivit căreia Darius Medul nu este altcineva decât generalul Gubaru (Gobryas) al armatei persane, general care a cucerit Babilonul în anul 539 î.Ch.
2) Limba Cărții lui Daniel indică faptul că această lucrare a fost scrisă în secolul al VI-lea î.Ch. și nu în secolul al II-lea î.Ch. Ebraică folosită de autor este diferită de cea a manuscriselor de la Qumran (secolul II î.Ch.). De asemenea, cuvintele împrumutate de Daniel din limba persană provin din persana veche, nu din cea vorbită în secolul al II-lea.
Limba aramaică folosită de autor este aramaica imperială (oficială) din anii 600‑330 î.Ch. și nu aramaica din secolul al II-lea î.Ch. Un alt argument lingvistic în favoarea paternității Cărții lui Daniel este folosirea rară a cuvintelor grecești. În cazul în care Cartea lui Daniel ar fi fost scrisă în secolul al II-lea î.Ch., dat fiind faptul că în acel timp limba greacă predomina în Răsărit, iar cultura greacă era dominantă în Orientul Mijlociu, cartea ar fi trebuit să fie plină de cuvinte grecești.
În realitate, în Cartea lui Daniel întâlnim doar câteva cuvinte grecești, toate indicând numele unor instrumente muzicale (vezi Daniel 3,5.7.10.15). Este cunoscut faptul că în armata lui Nebucadnețar se găseau soldați greci, care probabil au adus cu ei aceste instrumente. Așadar, sărăcia prezenței cuvintelor grecești în Cartea lui Daniel este o dovadă solidă că aceasta a fost scrisă mult mai timpuriu decât secolul al II-lea îCh., când elenismul cuprinsese deja Orientul Mijlociu.
3) Atmosfera Cărții lui Daniel nu se armonizează cu cea existentă în Palestina pe vremea revoltei macabeilor din secolul al II-lea î.Ch.
Profetul Daniel se poartă cu un deosebit respect față de Nebucadnețar și Dariu Medul (vezi Daniel 2,37.38; 6,21) și lucrează pentru acești împărați în poziții guvernamentale înalte, fiindu-le loial. Or, această atitudine respectuoasă față de niște popoare care au subjugat Iudeea nu era caracteristică secolului al II-lea, când poporul era asmuțit la revoltă împotriva oricărui opresor.
În partea profetică a Cărții lui Daniel sunt amintite persecuții pe care urmau să le suporte cei credincioși. Însă nici în această parte a cărții nu întrezărim manifestarea unui spirit de revoltă împotriva asupritorilor, ci mai degrabă avem de-a face cu o rezistență pasivă. Această atitudine este într-un contrast izbitor cu atitudinea de revoltă împotriva asupritorilor din epoca lui Antioh Epifanul (secolul al II-lea).
4) Manuscrisele de la Qumran aduc dovezi solide care susțin ipoteza persană cu privire la autorul Cărții lui Daniel. La Qumran au fost găsite opt manuscrise ale Cărții lui Daniel în trei peșteri, ele fiind datate în perioada cuprinsă între anii 125 î.Ch. și 50 d.Ch. Acest fapt dovedește că acea comunitate avea un respect deosebit pentru Cartea lui Daniel, citând-o alături de alte cărți ca cele ale lui Moise, Samuel, Ezra, Ezechiel, Amos sau Psalmi.
În cazul în care Cartea lui Daniel ar fi fost scrisă la jumătatea secolului al II-lea î.Ch., așa cum susține ipoteza macabeeană, acest aspect ar fi fost neobișnuit dacă această carte ar fi fost scrisă doar cu două decenii înainte ca ea să fie studiată de membrii comunității din Qumran. Perioada de doar două decenii este prea scurtă pentru ca o lucrare de talia Cărții lui Daniel să fie scrisă, copiată, citită și răspândită la scară largă.
Modul în care manuscrisele de la Marea Moartă se referă la Cartea lui Daniel demonstrează că această carte era suficient de veche pentru ca în secolul al II-lea ea să fie atât de cunoscută, populară și respectată.
5) Modul în care sunt datate viziunile din Cartea lui Daniel este foarte apropiat de cel în care sunt datate cele din cărțile profeților care au trăit în perioada robiei babiloniene (Ieremia, Ezechiel, Hagai).
Datările din Cartea lui Daniel (2,1; 7,1; 8,1; 9,1; 10,1) sunt foarte asemănătoare ca stil cu datările celor opt viziuni din Ieremia (1,2.3; 25,1; 28,1; 32,1; 36,1; 41,1; 46,1.2), cele 12 viziuni din Ezechiel (1,1.2; 8,1; 20,1; 24,1; 29,1.17; 30,20; 31,1; 32,1.17; 33,21; 40,1) și cele cinci viziuni din Hagai, carte scrisă în anul 520 î.Ch. (1,1; 1,15; 2,1; 2,10; 2,20).
Prin contrast, cartea lui Maleahi, scrisă aproximativ în anul 425 î.Ch., care cuprinde și ea câteva viziuni, nu are nicio datare. La fel se întâmplă și în cazul literaturii apocaliptice din secolul al II-lea î.Ch. și de mai târziu. Asemănările de datare cu scrierile mult mai vechi decât cele din secolul al II-lea î.Ch. arată că Daniel a fost scrisă mult mai timpuriu decât presupune ipoteza macabeeană (secolul al II-lea î.Ch.).
6) Daniel se recomandă pe sine ca fiind autorul cărții care îi poartă numele.
Există câteva versete (7,2.4.6; 8,1.2; 9,2‑4.20‑23; 10,15‑19; 12,5.7.8) în care Daniel vorbește despre sine la persoana întâi. Faptul că în alte versete el se exprimă la persoana a treia nu este ceva neobișnuit, deoarece în documentele antice extra-biblice se practica obiceiul ca autorul să vorbească despre sine la persoana a treia (de ex. „Anabias” a lui Xenophon sau „Războaiele Galice” a lui Iulius Cezar).
7) Cea mai puternică dovadă despre paternitatea Cărții lui Daniel o avem de la Însuși Iisus Christos, care vorbește despre Daniel ca despre un personaj real, pe care îl numește în mod apreciativ profet (vezi Matei 24,15).
Iisus S-a folosit de profeția lui Daniel pentru a ilustra viitoarea cădere a Ierusalimului din anul 70 d.Ch., prin folosirea expresiei „urâciunea pustiirii” din Daniel 9,27 (vezi Matei 24,16; Marcu 13,14; Luca 21,20.21). Vorbind despre Daniel ca despre un profet adevărat, care a trăit în secolul al VI-lea, Mântuitorul ne arată că profețiile lui trec dincolo de secolul al II-lea î.Ch., aducând lumină asupra unor evenimente care se vor desfășura până la sfârșitul istoriei lumii.
Concluzii
Ipoteza macabeeana cu privire la datarea Cărții lui Daniel nu are un temei solid. Singura ipoteză credibilă este cea persană, adică acceptarea adevărului că această carte a fost scrisă chiar de profetul Daniel, în secolul al VI-lea î.Ch., în perioada exilului babilonian. Așadar, la întrebarea: Cine a scris Cartea lui Daniel? există un singur răspuns credibil: însuși Daniel, profetul lui Dumnezeu, acela despre care Însuși Dumnezeu a declarat prin îngerul său că este „om preaiubit și scump” (Daniel 9,23; 10,11.19).
sursa: https://www.loribalogh.ro/
