În adâncul inimii mele

În adâncul inimii mele este, desigur, numai aceea ce am cel mai preţuit şi cel mai drag pe lume, în viaţa mea şi în fiinţa mea.
Adâncul inimii mele este locuit şi stăpânit permanent de aceea ce este comoara mea scumpă.
La aceea ce am eu acolo voi cugeta mereu şi mă voi retrage mereu, oricând şi oriunde, cu plăcere şi cu dor.
Acesteia îi jertfesc munca mea, dragostea mea, bunurile mele, timpul meu, fiinţa mea.
Când în adâncul inimii mele este Hristos, toate bunurile vieţii mele le voi supune numai ascultării de El.
Planurile mele vor avea drept ţintă numai pregătirea şi grăbirea venirii împărăţiei Lui,
în mine şi prin mine,
până ce va fi totul ca în ceruri şi pe pământ… Până va fi ca în fiinţa gândurilor mele şi în fiinţa faptelor mele.
Atunci munca şi lupta mea vor fi îndreptate numai spre propăşirea Cauzei Domnului şi spre mântuirea semenilor mei (1 Tim. 4, 10).
Cu toate faptele şi cuvintele mele voi căuta atunci să servesc numai acest unic gând.
Voi cugeta mereu numai la găsirea celor mai alese căi şi mijloace spre a grăbi şi înfrumuseţa tot mai mult stăpânirea lui Dumnezeu în noi şi între noi,
prin tot ceea ce ne dă şi ne cere El.

Ce minunat este adâncul unei inimi plină de Hristos din adâncul şi până la suprafaţa ei!
Şi cele ascunse şi cele arătate ale inimii în care locuieşte Hristos sunt frumoase, curate şi dulci.
Căci Prezenţa puternică a lui Hristos în adâncul conştiinţei cuiva, face ca fiecare faptă şi cuvânt al acestuia să izvorască din lumină, din curăţie, din cinste, din respect, din modestie, din bun-simţ, din iubire şi din adevăr,
adică din tot ce este manifestare din Dumnezeu.

Însă, vai, ce grozăvie şi ce pierdere,
ce ruşine şi ce blestem este viaţa acelui om în fundul inimii căruia nu stăpâneşte Legea Domnului, ci legea păcatului,
nu legea lui Hristos, ci legea lui satan.
Din ochii unui astfel de rob al răului nu vor scăpăra decât pofte lacome de desfrâu,
scântei de pizmă,
sticliri de ură
şi priviri de răutate.
Din gura lui nu vor ieşi decât cuvinte de ruşine, de prostie, de nebunie, de mânie şi de nimic.
Din condeiul lui nu vor ieşi decât necredinţă, deşertăciuni, aţâţări desfrânate, blasfemii, trădări, trufie şi mârşăvii.
Din faptele lui, silnicii, ucideri, ruine, scrum, gemete, lacrimi, suferinţe…
Înaintea lui merg presimţirile rele, groaza apropierii lui, spaimele, alarma şi neliniştea.
Iar în urma lui, zdrobiri de inimi, de vieţi, de căsnicii, de nevinovăţie, de frăţietăţi, de iubiri, de tot ce are omul şi omenirea mai scump.

Până cine ştie când şi până cine ştie unde, în urma unui astfel de om al diavolului,
rămâne o nemărginită scârbă până şi în lucrurile neînsufleţite de care s-a atins fiinţa lui blestemată
şi păcatul lui nimicitor.

Omule, oricine ai fi tu, cercetează-ţi bine adâncul inimii tale şi dă-ţi seama ce stăpâneşte cu adevărat acolo!
Ce însufleţeşte faptele, gândurile, cuvintele şi planurile tale?
Vezi dacă nu cumva în mintea ta stăpâneşte păcatul, prin legea trupului, roditoare de nelegiuire şi aducătoare de moarte! (Rom. 7).
Dacă este aşa, aleargă îndată la Domnul Iisus,
cazi sub Crucea Lui cu lacrimi amare de pocăinţă, rugându-L să te scape şi să te înnoiască, curăţind viaţa ta, fiinţa ta, toate ale tale, aşezându-Se El în inima ta, Stăpân deplin şi pe totdeauna.
Ca viaţa ta să devină o binecuvântare şi viitorul tău să devină fericit.
Aşa să-ţi ajute Dumnezeu!